IZVOR

    Eu singur am şoptit 
    dezlegarea porţilor albastre… 
    
    Eu singur am păşit 
    în urma ecolui paşilor mei.... 
    
    Eu singur am stârnit 
    unde verzi, nesfârşite, lacustre…
    
    Eu singur am strigat 
    neputinţa umbrei mele... 
    
    Eu singur am stârnit 
    furtuni de nisip, în mări abisale... 
    
    Eu singur am păşit 
    pe ţărmuri pustii, fără pofte carnale... 
    
    Eu singur am şoptit 
    primilor zori, primele cuvinte... 
    
    Eu singur… 

    Copacii descărnaţi de frunze,
    crucificaţi pe cer, 
    fac parte din decorul
    acestei triste tragedii...
    în care fiecare-şi joacă 
    cu mult prea bine rolul.
    Timid şi mistic cerul,
    -i-nvăluie cu totul,
    înduioşat părinte, 
    de triştii lui copii...
    
    Aripi le-ar da, să zboare
    crescând spre sânul său, 
    dar nu-i stă în putere
    căci, viaţa lui e-un chin...

Parfumul dulceag al florii de prun,
În săculeț de mătase aș vrea să-l adun,
Din trecute și negre, cumplite genuni,
Sakura renaște din albastre furtuni...

Alei preumblate de magnoliile-n floare,
Și-au rătăcit în eter, micuțele corăbioare,
Sub cerul ce-adastă lumea asta nebună,
Sakura ne-așteaptă sub clarul de lună...

Ecoul de clopot coboară din vechiul turn,
Cocoru-și dansează perechea nocturn,
Risipind în mătase ceața subțire,
Sakura vestește a lumii sfințire...

    Tu eşti vântul care, 
    mi-a distrus aripile...
    Durerile mele le-am lăsat în urmă, 
    cu tine-am zburat mai sus decât vulturii, 
    şi tot cu tine, în adânc am căzut...
    
    Spune-mi, cum voi şti că norii 
    de deasupra mea, 
    sunt auriţi de soare?
    Fără tine, care să mă ducă acolo,
    Fără tine, voi cade,
    Fără tine, mă voi înălţa oricum, 
    şi n-ar mai fi acelaşi zbor, 
    aceeaşi cădere, acelaşi cer...

De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare, 
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...

Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori. 
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească, 
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască... 

Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare, 
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare, 
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre, 
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste... 

    Mi-am pierdut inima, 
    În şoapte fatale. 
    ...şi raţiunea de-a fi, 
    În umbra genelor tale... 
    
    Tu stărui să stau, 
    Eu ezit să rămân. 
    Doar vântul şopteşte 
    Un cântec nebun... 
    
    Tăceri, greu se lasă, 
    Iar ploaia, se frânge. 
    În temniţa ei, 
    Inima-mi plânge…
    
    Cum pot să plec, 
    Când afară e rece? 
    Cu sufletul greu, 
    Tu, umbra-mi petrece…

Luna se-nalță, blândă, pe cer,

Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.

Șoapte de raze alunecă-n vânt,

Mângâie noaptea cu farmec și cânt.

Pe luciul apei se oglindește,

Tainic, în taină, tot strălucește.

Stelele-i șoptesc povești neștiute,

Doruri uitate, iubiri netrăite.

Străjeră veșnică-n nopți de mister,

Mângâie vise, privește spre cer.

Și când se ascunde sub norii de fum,

Inima lumii tresare oricum.

Luna cea albă, mereu călătoare,

Sufletu-și lasă în nopți visătoare.

Și chiar de se stinge-n zori undeva,

Noaptea ce vine o va readuce-n ea.

În murmur stins, sub cerul gri,

Unde nimeni nu vrea a privi,

Din strat de umbre și noroi,

O floare crește în gunoi.

Cu petale fragede, de vis,

În loc uitat, unde totu-i nins,

Ea sfidează colțuri reci, pustii,

Hrănită doar de amintiri târzii.

N-are grădini, nici soare cald,

Doar umbre grele și-un drum întortochiat,

Dar totuși luptă, fără glas,

Spre ceruri largi, un drum atras.

În gunoiul vieții, plin de durere,

Se naște viața, plină de putere,

Căci frumusețea stă-n curajul pur,

De-a înflori, chiar și-n locul cel mai dur.

Aceasta-i lecția ce ea ne dă,

Că-n orice loc, speranța va răzbate,

Și-n haos rece, în frig și noroi,

O floare va crește din gunoi.

     Raza  soarelui ucide 

Când pe creștet se răsfrânge,

O umbrelă ar fi salvarea 

De săgeata care frige.

Pe câmpii și prin livezi 

La amează e pustiu

Toți și toate se ascund

Doar pe cer soarele-i viu !

flori de sakura,

în mersul lor spre nemurire,

oglindesc în

undele lacului

un dans îndrăzneț

al călugărilor Shaolin.//

o aprindere a sufletului

în contact cu infinitul.

Vezi tu, afară plouă ne'ncetat,
Din cerul crud, se varsă marea,
Nici nu mai știu de-i zi sau înserat,
Că întunecată-i toată zarea...

Copacul din grădină-și urlă neputința,
Nebun, frângându-și ramurile grele,
Pe cer își stinge-n fulger neființa,
Iar timpul a tăcut, sub tunete rebele...

Și bate vântul tare-nspre fereastră,
De geme-n disperare toată casa,
Nevolnic, amuțit, de liniștea măiastră,
Beau ceai de tei să îmi alin angoasa...

Eu știu că-n umbre grele-am risipit cuvinte,
Dar ca tabloul să devină un întreg complet,
Din ploaie și tăceri, am să-mi aduc aminte,
Această clipă... un adagio pentru suflet...

    "- Cine-i acolo?"
    "- Doar Luna ce-şi clăteşte 
    părul argintiu, în calmul 
    neatins, al primilor zori..."
    
    "- Ce vrei?"
    "- Să te desparţi de vise, 
    căci timpul nu te iartă,
    şi-s multe de făcut!..."
    
    "- Ca de exemplu?"
    "- Pădurea te aşteaptă, 
    şi vântul, a oprit să cadă, 
    în cinstea ta cascada!..."
    
    "- Nu-mi pasă!
    Voi să dorm!
    Doar visul îmi arată, 
    ce merită văzut!!!"
    
    "- Prea bine ! Cum ţi-e voia,
    aşa să se şi facă!
    Sărmane muritor!
    Ne-am înşelat de tine, 
    şi-acum ne pare rău!!!"
    
    "- Stai! Nu voi ziua!
    Eu noaptea o iubesc, 
    când pot să-ncalec vântul, 
    şi prin păduri să sbor... 
    în lac, la miez de noapte, 
    îmi place să înnot...
    Ştii bine, aceste lucruri, 
    eu le iubesc cum pot!"