Există îngeri, care, în nori,
    Plâng cu lacrimi de sânge,
    Răsăritul roșu din zori,
    Pe care nimeni nu-l stinge...
    
    Există îngeri care-au zburat,
    Cu aripi lipsite de pene,
    Pe un cer la fel de curat,
    Precum sângele-n vene...
    
    Există îngeri care-au cântat,
    Simfonia celestă-a credinței,
    Pentru că lor le-a fost lăsat,
    Spre păstrare, miezul Ființei...
    
    Există, totuși, îngeri în noi,
    Îngeri, tăiați din lumină,
    Cu-aripile albe și moi,
    Cei pictați în Capela Sixtină...

#ingerulmeu

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

    Te plâng cu dor, 
    Mi-e dor de tine dragă, 
    Sărutul tău pe care îl ador 
    Cu gust de soare şi de fragă…
    
    (or nu mi-l dai 
    or dă-mi-l iară, 
    ca pe o zi de primăvară) 
    
    Te plâng şi-s trist, 
    Tristeţea mă-nconjoară, 
    Cu lacrimi grele de-ametist 
    Ce inima-npietrită mi-o-nfioară... 
    
    (ca pe un strigăt 
    de cocor, 
    frânt în lumina unui nor) 
    
    Te plâng din nou, 
    Şi nouă mi-e mâhnirea, 
    Topită-n vorbă de ecou 
    Neţărmurită mi-e nemărginirea... 
    
    (neterminată-i 
    umbra ta, 
    eternă rană-n mintea mea) 
    
    Te plâng cu-amar, 
    Amară mi-e iubirea, 
    Ce-mi face viaţă un calvar 
    Şi-mi rătăceşte-n gol privirea... 
    
    (fără speranţa 
    vreunei stea) 
    
    Te plâng final, 
    Sfârşit mi-este destinul,

    Ca ţărmul unei mări fără de val
    Pe care nu mai zboară nici delfinul... 
    
    (te plâng 
    pe aripi de coral) 

Dincolo de șovăiala pașilor făcuți cu răbdare,
Înaintând cu greu pe-a sufletului meu cărare,
Dincolo de așteptări și dezamăgiri, deopotrivă,
M-am regăsit printre cuvinte aflate în derivă...

Căci râul lor nemuritor și înșelător de dulce,
M-au tot purtat pe-aceleași drumuri cu răscruce,
Și întotdeauna alegând pe cele care-s bune,
Mi-am tatuat pe trup aceste sfinte rune...

Dincolo de trăiri, de gesturi și alte priviri,
Purtat în larg de vălul vieții mele-n amintiri,
Dincolo de-albastre mări și al munților morminte,
Nimic nu se găsește mai presus de cuvinte...

    După mult prea multă vreme,
    Sufletul în mine-mi geme:
    Mi-am primit nota de plată,
    Pentru c-am murit odată.
    
    Și-am murit de-atâtea ori.
    Am murit din seară-n zori,
    Fiindcă din strămoși s-a zis:
    "Moartea-i somnul fără vis".
    
    Și-am să mor iarăși puțin,
    Somnul ăsta să-l termin,
    Am să mor, ca să înviu,
    Fiindcă altceva nu știu.
    
    Știu să mor în foc de pene,
    Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
    Din nou, pur, știu să renasc,
    Precum mugurul pe vreasc...

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

Este vorba despre mine
Greu înțeleasă de oamenii de rând
Complicata de iubit pentru începători
Lăudată de oamenii puri și uneori,
Alungata de răutățile, nespasarile lor

Cât pot să iubesc?
Mă dăruiesc trup și suflet
Dar mulți preferă doar niște bucăți
Poate te întrebi de ce,
De ce continui să fiu la fel?
Chiar de pic la pământ,
De rămân mereu doar scrum...

Aleg să fiu eu, aleg să le dovedesc
Că oricând de mult încearcă ei, eșuează mereu
Din cauza nepăsării lor, neatenției.
Se dedică doar un timp, iar după uită,
Uită de unde au început,
Uită de scopul lor.

Eu evoluez, nu-mi fac schimbări
Nu sunt o haină pe care o porți doar un timp
Nu sunt o floare ce după schimbarea anotimpului se va ofili
Sunt un suflet ce mereu va dovedi
Ca încă exista oameni puri, dar greu de prețuit

Sunt a ceea lumina, ce mereu te va aștepta
La sfârșitul tunelui, chiar de vei eșua
Sunt acea ploaie caldă, de stai de drag în ea
Sunt acel pământ de pășești cu picioarele goale
Fără frică de bătături.

Pot fii și furtuna, greu de crezut
Pot fii fulgerul ce te poate zdrobi
Pot fii apusul când tu aștepți un răsărit
Aș putea fii și singurul tău sărut plăcut.
Tu de-ți controlul, eu îți spun cum sa conduci!

Nu Cerul astăzi mi te-a trimis

Să-ți spun cât te iubesc din nou

Sau poate chiar Destinul scris

Ce nu glumește când are Tainele lui de-ndeplinit?

Să fie Însuși Dumnezeu zâmbind

Cel care stă ascuns de-atâta timp

Dar știe toate ce-s în gând

Și ne salvează blând,

Noi oamenii neștiind nimic din ființa Lui?

Să fie El actorul cel timid

Ce ne-a împacat ca pe copiii ce se ceartă

Pe jucării neînsemnate și stricate?

Iubito, tu ești cea care-mi apari in vis,

Sau cea care exiști etern,

Dorindu-te fără să pot a te atinge în vreun chip!

Te sărutam visând ca mai apoi să te topești aevea

Când visul se sfârșea lăsând tristețe-n urma ta...

Iubita mea te rog să mai revi oricând

Ce-s eu decât o piatră fără simțământ

De nu-s in preajma ta?

(5 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Când o să piară din speranță ‘Te Iubesc’’

N-o să mai bată inimi calde pentru nimeni

Golind pământul de tot neamul omenesc

Desprindem sufletul crezându-ne mai liberi

În astă viaț-am așteptat să plece nori

Și au plecat lăsând în urmă flori uscate

Nu mi-au rămas decât distanțele-ntre noi

Tot așteptând se vor topi zilele toate

Căzut din ceasuri timpul freamătă-n decor

M-aruncă-n gol strivindu-mi inima uitată

Călătorind spre așteptare mă strecor

Lăsând un stol de amintiri spre altă dată

Uitând durerile de dor să plec în zbor

Nopțile scurse fără tine-au să nu ardă

Rămase-n urmă așteptările nu dor

Plutind ușor m-or însoți norii de vată

Să-mi crească iarbă după ploi și-n mână flori

S-ajung copac cu umbră deasă lângă casă

Stropii de apă să-mi dea hrană storși din nori

Pe crengi cântând să șadă păsări, cuib să-și facă

Timpul nu iartă, mă apleacă la pământ

Urmând lumina către locul cel de taină

Lăsând povestea așteptării ce m-a frânt

Aștept din nou îngerul blând în albă haină

Când soarele în asfinţit coboară

Și noaptea îmbrățisează pământul

De altfel ca în fiecare seară,

Doar la tine îmi fuge gândul....

Atât de trist cum m-ai lăsat

Cu inima îndurerată,

Ochii in lacrimi scăldați..plânsă,

Cum nu am fost vreodată.

Că ai plecat fără să ai

Și pentru mine o-mbrățisare

Și dus ai fost fără să-mi lași

Un vin in doi, la un apus de soare...

...Și dorul de-un vin mă cuprinde...

Aș vrea să-I simt pret de o picătură,

Să mai sorb din paharul desfătării

Intre noi să nu mai fie loc de ură

Și ce-a fost greșit, să lăsăm uitării.

Vino te rog.!.degrabă să ștergi

Lacrima ce-mi curge nevinovată

Ca din durerea ce-o simt acum,

Să culeg măcar o clipă minunată.

De-ai ști! Cum amintirea mă răscolește

Mi-e dor de visul prematur pierdut

Vino te rog! Intoarce-mi bucuria

Pentru o clipă, să fim ca la-nceput.

P.S

In doi pentru câteva clipe,

Tu să sorbi din cupa iertării

Eu pe buze din nou să simt

Gustul, ce nu-I pot da uitării😔

În noaptea lungă, plânge luna-n taină,

 Pe ramuri vechi adoarme câte-un dor,

 Iar vântul țese, ca o albă haină,

 Tăcerea unui vechi și blând fior.

Se scurge timpul peste iarba rară,

 Ca apa lină peste-un prag de lut,

 Și fiecare stea, venind de-afară,

 Aprinde-un vis pe care l-am pierdut.

În noaptea lungă, cerul mă ascultă,

 Cu mii de ochi ce tremură-n senin,

 Iar inima, de-atâta cale multă,

 Se-ntoarce iar la primul ei destin.

Și dacă seara-și strânge stelele aproape,

 Ca pe un roi de gânduri fără glas,

 Eu îți aud tăcerea dintre pleoape,

 Mai vie decât orice bun rămas.

Rămâi așa, lumină dintre astre,

 Cu chipul blând și ochii de izvor,

 Că-n serile tale toate clipele noastre

 Se fac eternitate dintr-un dor.

Lacrimile pe care le-am vărsat,

Din ceruri îngerul le-a adunat,

Și-n mii de stele le-a transformat,

Și feeric asupra-mi le-a presărat.

Vorbele ce durere mi-au provocat,

Aripile de înger mi le-a alungat.

Seninul cerului le-a acaparat,

Și suspinul din inimă l-a înlăturat.

Gândul în speranță s-a înaripat,

Crezul din divin m-a înobilat,

Sufletul cu iubire s-a încoronat,

Și creștinește totul am iertat.