VREAU

    Aseară nutrind în suflet, 
    dorinţe vinovate,
    în întuneric negru, 
    şi univers tăcut, 
    visai zguduitor vârtej 
    de moarte, 
    ce-ncearcă să mă-nghită, 
    într-un trecut pierdut...

    Cu ochii mijiţi printre palme,
    Îndărăt de cuvinte, năvalnic de calme, 
    Respir doar mireasma-albastră de tei,
    Pândind doar o urmă a paşilor mei... 
    
    Din negura cărţii cu slove-aurii,
    Cules-am din ele cu sutele-n mii,
    Deasupra mi-e cerul livid şi complet,
    Cu multele stele pictate cochet... 
    
    Peste valul deşart al gândului meu,
    Ecou peste veacuri al versului greu, 
    O umbră pe frunte, departe-îmi petrec,

    Un ultim popas cu tine să-mi trec… 

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...

Urăsc acest mod de tratare,

abordarea lipsită de îndemânare,

flatarea nefondată, demolată de real,

mândria judecată prin același canal.

Virtutea, uitată și pătată,

lăsată să moară, apoi resuscitată,

lăsând greutatea, apropiata inamică,

să-și rostească vorbele — sau ce vor să zică.

Cunosc regretele clipelor pierdute,

monumente în formele lor compacte,

secretos, mă afund în lichidul inflamabil,

pliindu-mă prin iluzii, devenind amabil.

Cărați-mă în sus, sclavi apropiați,

vinovați surzi, blagoslovind morți,

asociați-mă cu toți acei hoți

sortiți blocați în bolul pe care-l creați.

Pasul stă pe neclintita mișcare

Ce cutremură tot ce e în zare

Ce susține tot ce la final moare

Și renaște din aceeași amploare

Ea însăși trăiește mergând prin alții

Inima-i grăiește precipitații 

Formele-i urcă altitudinile

Și ea încarcă paradisurile 

Și când plânge cerul de bucurie

Tace și-apoi strigă cu măiestrie

Și inundă cu viață setea lumii

Și plouă gheață peste sensul vieții

Apoi învie sângele planetei

Și îi trezește pulsul existenței

Și spală păcatele neștiute 

Purifică văile necurate

Aprinde nesiguranța gândirii

Apoi stinge suferința trăirii

Și se extinde în toate părțile

Și arde în final toate viețile 

Și marele bine produs prin mult rău 

Se transmite rapid prin aerul său 

Căci cenușa este foarte ușoară 

Iar flacăra nu va putea să moară

Și vântul va fi destul de puternic

Iar curentul va fi extrem și vrednic

Din nou sufletul va expira moartea 

Iar corpul obosit va sufla pacea

Spiritul va zbura rapid prin clipe

Iar nevăzutul va putea să țipe

Căci golul lui în atmosfera asta

Va fi pierdut complet în ea, artista

Va fi nemărginit total în sfârșit

Va fi împlinit etern și amintit

Dar acum este prins într-o secundă 

Într-un dans al minții neconcepută

Și este într-o formă și în alta

Încarnează infinitul aievea

Dar nu-și mai amintește adevărul

Adevăr din ce e posibil totul

Adevărul din care el provine

Trezitul care se află în tine

Și care știe că nimic nu-i real

Că totul e doar mimic din ideal

În șanțul crăpat dintre lumi și ruine,

un poet scuipă foc peste vise străine,

cu barba nespusă și ochii de drac,

înjură tăcerea și viața, stând pe ac

de păcate strivite sub ghetele goale

ale lumii ce-l vrea fără glas și sudoare

Bea spirt din pahare făcute din plâns,

îi curge pe tâmple un vers ce s-a stâns,

într-o lume ce urlă că-i prost și nebun,

el zice „la naiba, mai tragemi un pumn!”

Nu-i pasă de nimeni, nici de Dumnezei,

când pieptu-i bat, fulgere-s în loc de idei.

Cu pixu’ ca o armă, lovește murdar,

scrie despre sânge, despre pulă și bar,

despre mama obosită și tatăl dispărut,

despre lumea ce-l scuipă și-l vrea în trecut.

„Sunt urât, sunt o rană, un borat de gând,

da’ măcar n-am tăcut și am mers râzând.”

I-a fost călcat sufletul sub bocanci,

a fost tras de limbă, scuipat printre stânci,

dar tot ce-a durut l-a făcut să explodeze

în strofe ce sângerează, ce urăște fețe.

„La pula cu voi, sfinților prefăcuți,

eu scriu din mizerie – și scriu mai ca sfinții căzuți.”

Acum, pe sub poduri, cu norii sub limbă,

el visează o lume ce geme și schimbă,

e drac și e sfânt, e poetul pierdut,

cu rima în sânge și cerul tăcut.

Și cine-l citește, prin fum și prin noapte,

știe: adevărul nu vine din șoapte.

Plânge bustul lui Homer,

Aristotel lacrimile-i șterge.

Din neguri negre, pe cerul stins de Dumnezeu,

Plânge Orion pe cer, cu sacul furat de stele.

Ochii ei privesc la haosul apocaliptic

Și plânge în liniștea dezastrului ucigător.

La morminte a pus o floare

Pentru omul așa mult iubit.

Trec zeci de ani, pe morminte apar mai multe flori,

Dar sunt uscate, căci deja e toamnă.

Ea vine acolo, iar cade fata.

Orion se coboară de pe cer, pe raza de multe stele.

Îi cheamă pe ceilalți rămas-bun să-și ia.

Voi sunteți niște genii, eu sunt o simplă fată,

Spuse duhul fetei în șoaptă,

Urcând de scara de stele lăsată de Orion.

Autor Zamurca Alina 

Compusă pe 24.04.2026

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...

În umbra serii, 

Cu lămpile deschise,

Se aude șoapta cântării, 

Cu drumurile închise. 

Într-o noapte albă de vis, 

Cu privirile tăcute, 

Se plimbă ecoul pe cărări 

Într-un cufăr de stele pierdute.

Tăcerea e albă, 

Și-mi îngheață ochii de cristale, 

Și mă îmbracă într-o nouă salbă, 

În razele tale de petale. 

Un luceafăr de sus, 

Mă mângâie lin cu blândețe, 

Și îmi spunea durerea care mi-a strapuns-o

Într-o privire de tristețe. 

Florile cântă șoptit, 

Într-o natură de argint, 

Pe umbra serii ai venit, 

Chipul tău nu-l mint. 

Acum plutește pe apele de smaralde, 

Și du-te departe în univers, 

Și gândul se dezgheață în dorurile tale calde,

Eu scriu câte un vers. 

Pornește pe galaxia tăcerilor, 

Și zboară între stele și planete, 

Spre izvorul tău al plăcerilor, 

Și te scaldă într - o umbră al suspinărilor.

Visele se pierd în dorința cenușie, 

Și se topesc de dor, 

Într-o sclipire purpurie, 

Îmi răsare un fior. 

Se renaște umbra morții, 

Pe calea tăcută de vis, 

Și mă duce în voia sorții, 

Unde cuvintele triste l-am zis.

Într-un ocean de patimi, 

Mă scufundă zarea, 

Și izvorul plânge în lacrimi, 

Unde mă găsește chemarea?

Întunericul mă cuprinde, 

Și mă sfâșie în spini durerii, 

Și în lanțurile pierzării mă prinde,

Să umilesc zi și noapte. 

— Of, de aș trăi până la un infinit,

Și să zbor cu petalele de safir, 

Într-o singurătate pură care nu ai venit, 

În ochii tăi de potir. 

Acum lasă singur și sa sufăr, 

Pe umbra lacrimi ce nu mă lasă, 

Și îmi curg din ochii petale de nufăr, 

Se întoarce sufletul stins acasă. 

Și ma acoperă într-o ramură de aur, 

Căci universul mă cere, 

Să mă ducă departe în tezaur, 

Și gândurile mele nu le-aș cere. 

Acum toată lumea se îngheată, 

Și florile se ofilesc, 

Și inima îmi îngheață, 

Căci pe tine mult te iubesc. 

Acum dormi împace, 

Cu chipul senin și etern, 

Suspinarea ta ce tace. 

Sufletul tău pleacă în inima maternă.