1  

Universul - Femeie

În palma ta se leagănă speranța,
Ca un izvor ce curge către zări,
Iar gândul tău îmbracă-n dor distanța
Și naște liniști peste depărtări.

 

În glasul tău se-adună marea toată,
Cu valuri dulci de vis și dăruire,
Iar inima, de cer e luminată,
Își scrie taina-n dor și nemurire.

 

Femeie, ești un templu de tăcere,
În care ard lumini de rugăciune,
Din umbra ta se naște mângâiere
Și pacea lumii prinde rădăcină.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Anna Dzengan poezii.online Universul - Femeie

Data postării: 9 martie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1114

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

în adâncul timid...

Tăișul.

Da— tăișul acela

dintre răzbunare și iertare,

lamă rece, lipită de pielea drumului,

respirând cu noi,

pas după pas,

pe toată lungimea venelor timpului.

 

Timpul.

Timpul — ucigașul blând,

criminalul care nu lasă urme,

dar lasă goluri.

Timpul care taie din noi zile,

felii subțiri de lumină,

scurtând traseul,

grăbind sfârșitul,

ca o foarfecă în mâinile unui copil

care nu știe că taie prea aproape.

 

Drumul.

Ah, drumul —

acel drum care ne zvârle uneori

în intersecții fără milă,

în răscruci care te scutură,

te clatină,

te pot arunca direct

pe lama vibrândă dintre

“hai să-i dau înapoi”

și

“hai să-l las să plece”.

 

Răzbunarea.

Ea — norul greu,

norul ce se spintecă,

explodează,

îneacă tot,

până și ultima șansă,

ultimul fir,

ultima rază ce încerca

să mai întrebe:

“sigur nu vrei să fii mai bun?”

 

Iertarea.

Dar iertarea…

iertarea e altă poveste.

E curcubeul care apare când nu-l cauți,

lumina aceea care nu țipă,

ci stă.

Și-n liniștea culorilor ei,

în adâncul timid al arcurilor ei,

zâmbește Dumnezeu —

ca un părinte

care știe că ai înțeles

lecția.

Mai mult...

Casa părintească

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

 

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

 

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

 

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

Mai mult...

Lacrimarium...


Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Mai mult...

Să ne doară frumos...

Mi-a rămas atârnat soarele.
Da.
Acel soare al copilăriei,
care nu știa să apună
și nu cerea explicații.

 

Încă ne atârnă de pleoape cerul.
Îl purtăm când clipim,
când ne prefacem maturi,
când ne legăm șireturile zilei
și ieșim în lume ca și cum
n-am fi învățat frica pe de rost.

 

Noi
suntem pluralul unei singure inimi.
Ne amintim împreună,
ne doare la fel,
ne vindecăm pe rând.

 

Norii nu se mai rețin.
Trec.
Ne traversează copilăria,
ne udă genunchii juliți ai memoriei,
dar nu mai pot strica zorii.
Zorii sunt deja în noi.

 

Noi am crescut din firimituri de lumină,
din mesele unde tăcerea era rugăciune,
din „mai așteaptă puțin”
și „o să fie bine”.

 

Noi știm cum sună lipsa.
Are vocea mamei strigându-ne seara,
are ecoul pașilor care n-au mai venit,
are gustul pâinii rupte egal
ca să ajungă tuturor.

 

Noi purtăm timpul ca pe-o haină prea mare,
cu mânecile pline de trecut,
dar refuzăm să o scurtăm.
Pentru că acolo, în tiv,
stă ascuns soarele.

 

Și da,
încă atârnă de pleoapa ochiului.
Îl lăsăm acolo.
Să ne doară frumos.
Să ne lumineze când uităm
cine am fost
și de ce continuăm
să fim
împreună.

Mai mult...

Candela vieții

Pe chipul ei aștri sau stins.

În părul ei ninsori au nins. 

Iar ochii ei și-acum păstrează, 

Sclipirea care radiază.

 

În sufletu-i sunt adunate,

tristeți și bucurii de-o viață.

Iar mâinile mici și ridate,

ne mângâie în fiecare dimineață.

 

Azi ninge nu știu a câta oară...

Din cer în părul ei fulgii coboară.

Sunt binecuvântări cerești,

Ea este icoana vieții pământești.

 

Trec anii necruțători peste tine,

puterile ți se știrbesc ușor.

Aștepți cu dor copilul ce nu vine

iar sufletu-ți e mistuit de dor.

 

Vocea caldă și blajină

iarăși icoanelor se închină.

În ruga ta către Dumnezeu

ceri binele copilului tău.

 

Pictat rămâne chipu-i sfânt

acolo, printre îngeri ești o minune. 

Aici, prin viața pe pământ

icoana pentru închinăciune.

 

Pe chipul ei mereu vor arde

noi aștrii luminoși și vii.

Ea este călăuza pentru mai departe

pentru al omenirii neam, pentru copii.

 

Ea este MAMA - candela mereu aprinsă.

Ea este rugăciunea către Dumnezeu trimisă.

Cât mama ne mai este în viața, 

pleacă urechea la a ei povață.

Mai mult...

între ardere și respirație...

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

 

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

 

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

 

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

 

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

 

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

 

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

 

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

 

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

 

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

 

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

 

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

 

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

 

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

 

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

 

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

 

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

 

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

 

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Dor

Stau si mii dor,mii dor de mor,

As vrea sa pot sa zbor,spre cer sa cer de la Dumnezeu ajutor...

O putere ,sa-mi dea sperante sa sper,

Ca vocea Ta o voi recunoaste ,cind o sa coboare din cer.

Sa cer de la Tine mingiiere,

De care atit de mult am nevoie...

Se spune c-adevarata viata nu-i pe pamint,

De-ar fi adevarat,acum n-as mai sta sa scriu plingind.

As astepta sa mor, sa fiu parte din eternitate,

Sa fiu fata de tine un pic mai aproape.

 

 

Mai mult...

Lecția despre cub de Nichita Stănescu în turcă

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

 

Küple ilgili ders

 

Bir parça taş alınır.

kanını bir keskiyle oyuyor,

Homer'ın gözleriyle parlıyor,

ışınlarla kazınıyor

küp mükemmel bir şekilde çıkana kadar.

Daha sonra küpü sayısız kez öperler.

senin ağzınla, başkalarının ağzıyla

ve özellikle de infantanın ağzıyla.

Bundan sonra bir çekiç alınır

ve aniden küpün bir köşesi ufalanıyor.

Herkes ama kesinlikle herkes şunu söyleyecektir:

- Ne kadar mükemmel bir küp olurdu

eğer köşesi kırık olmasaydı!

Mai mult...

Exact în centru

dacă n-am putea ”zâmbi” unii altora,
când ieșim din drogherie, am ști fiecare
ce fel de doftorie se pretează,
pentru a ne mai cârpi, pe ici, pe colo,
poate, poate, să mai prindem câteva cvartale de
răsărituri anxioase...

noroc că amintirile continuă să mintă
că ”înainte-a fost mai bine!”, pe cer
trec fără nici un ritm de ”dabum-dabum-dabum”
norii și animale înaripate imită păsările
de foc, de jale și de dor - există versuri
cu sonor în spate și pletoși care se scălămbăie
pe ritmuri orientale...

din bere curge dragoste și se nasc într-una,
câte una, câte două, câte nouă,
ființe, cu sau fără a le fi acceptată conștiința,
cu denumire și cod de bare, cu cip și zgardă
cu lanț și pașaport intercontinental,
cu fasoane și aere de rezidențial,
la margine de mahala...

vis, aieve, vis, aieve, aieve, vis, viseve, ais,
se schimbă-ntre ele, umede și reci, diplomate
cu cod și cu cătușe legate de încheieturi
asortate la desagi cu brânzeturi fine, sibiene
de la bulgari, cu care se desfată orbii cântând
marșul mut al unei schizofrenii trătită
în grup, exact în centrul capitalei...

Mai mult...

În văzduh se aude-un cânt

 

În văzduh se aude-un cânt,

Dar nu-i pasăre, nici vânt,

Parc-o harpă uriașă,

Plânge-o viață pătimașă.

 

Curge lin o doină veche,

Sunet straniu, nepereche,

Tot ce mișună se-ntreabă,

De ce zbor îngeri în grabă?

 

Imnuri plâng deodată-n cor,

O priceasnă despre dor,

Numai eu nu mă frământ,

Fiindcă știu de acest cânt,

 

Urcă-n sus la Dumnezeu,

Dezrobit sufletul meu.

 

Mai mult...

Авария

 Только что я помню.

 Это то что я попала в аварию.

 Уже проснулась я,

 В белой палате.

 С четырьмя стенами.

 Со мной наверное ещё один человек.

 А я молчу, моргаю глазами,

 И смотрю на другого человека как я.

 Который тоже недавно попал в аварию.

 На моей голове тысяча бинтов .

 Я вообще не чувствую ничего,только адскую боль.

 Не глаз не рта ни тела.

  Уже прошло много лет с той аварии.

 И я не помню себя.

 Только пытаюсь найти себя

 в фотографиях ,в соцсетях.

 Но ничего не могу найти.

 Уже всё пропало.

 Не помню ни близких.

 ни маму,

 ни папу,

 ни бабушку,

 ни дедушку.

 Никого не помню.

 Помню только лишь себя

 И сразу в моём зеркале

 появляюсь я сбинтованным лицом.

 И с пустыми глазами которые смотрят из палаты.

 

стих про аварию)это стих выдуманный)

Mai mult...

Fǎrǎ rost...

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍