Campionat de strănutat
Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!
Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!
Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...
Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...
Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.
Deja facem progrese!
Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții.
Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.
Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Pisica amuzantă ![]()
Data postării: 10 octombrie 2023
Timp de citire: ~4 min.
Vizualizări: 1334
Alte poezii ale autorului
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Îngheață islandeză în franceză
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Glace islandaise
(bien, pas exactement islandais mais vous voyez l'idée, tiré d'Islande)
Il est 9 heures du matin, il fait encore nuit, c'est aussi normal car nous sommes très proches du cercle polaire arctique et nous allons au McDonald's de Reykjavík, à peu près le seul qu'on puisse encore trouver en Islande, après qu'un décret ait été pris en Le pays ne propose pas de restaurants vendant de la restauration rapide. Comme c'est le seul qui reste, nous ne voyons aucune raison de ne pas profiter de l'occasion, alors nous allons voir ce qu'ils ont au menu et d'après ce qu'il semble, la plupart des sandwichs sont des variations sur le même thème, des versions diversifiées de le burger-Filet-O-Fish. Nous avons deux plats de Filet-O-Fish, un au saumon, un à la truite, deux grandes portions de frites, car ce sont mes préférés sur tous les menus de McDonald's, de tous les pays, un muffin au chocolat et, surtout, le plus surtout, l'islandais McFlurry. Elle diffère du reste de l'Europe en ce sens qu'elle est beaucoup plus froide, le climat l'aide également à se conserver, sa texture est beaucoup plus homogène, plus glaciale et présente une nuance de bleu intense avec des morceaux de stracciatella également bleus, ce qui semble étrange pour moi. Ils ont utilisé du colorant alimentaire bleu qui contient du E407, ce sont eux qui prétendent qu'ils ne veulent pas d'aliments transformés, qu'ils veulent que tout soit aussi naturel que possible.
Nous dégustons le McFlurry islandais. C'est bon... prenons une autre bouchée,... c'est incroyablement bon... et encore une chose, n'oublions pas le goût... oui, nous l'avons eu, c'est aussi le meilleur McFlurry que nous ayons jamais goûté. dommage que ce soit si loin de chez moi. Cependant, nous pensons que le restaurant McDonald's d'Islande suit un certain thème, à l'exception des frites, tout le menu ressemble à celui d'une taverne située en bord de mer, les serviettes sont également bleues avec des poissons dessinés dessus, les verres sont écrits avec des messages comme "Prêt pour une aventure marine ?", tout est dans les tons de bleu dans la pièce. Fait intéressant, on trouve aussi McDonald's en Islande, c'est très différent de tous les autres que nous avons vus jusqu'à présent.
Parce que nous avons tellement aimé la glace du McDonald's islandais, nous allons goûter d'autres saveurs et boules de glace des gelaterias locales, à savoir Isbúð Vesturbæjar. Et ici, ils ont de nombreux assortiments parmi lesquels nous pouvons choisir. Nous prenons du cacao et des pistaches. Et ce sont les meilleurs. Islande, je tiens à te féliciter, tu es le meilleur glacier que j'ai jamais rencontré. Ce que vous proposez, peut-être trop peu ou plus personne ne le propose. Vous vous êtes spécialisé dans la transformation du froid en quelque chose d'artistique, agréable à regarder, à sentir et à goûter, une synesthésie à tous points de vue.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Et si tu n'existais pas în olandeză
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pourquoi j'existerais.
Pour traîner dans un monde sans toi,
sans espoir et sans regret.
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi pour qui j'existerais.
Des passantes endormies dans mes bras
que je n'aimerais jamais.
Et si tu n'existais pas,
je ne serais qu'un point de plus
dans ce monde qui vient et qui va,
je me sentirais perdu.
J'aurais besoin de toi.
Et si tu n'existais pas,
dis-moi comment j'existerais.
Je pourrais faire semblant d'être moi,
mais je ne serais pas vrai.
Et si tu n'existais pas,
je crois que je l'aurais trouvé,
le secret de la vie, le pourquoi
simplement pour te créer,
et pour te regarder.
Et si tu n'existais pas
Dis-moi pourquoi j'existerais
Pour traîner dans un monde sans toi
Sans espoir et sans regret
Et si tu n'existais pas,
j'essaierais d'inventer l'amour
comme un peintre qui voit sous ses doigts
naître les couleurs du jour,
et qui n'en revient pas.
En als je niet bestond
En als je niet bestond
vertel me, waarom zou ik bestaan?
Om te verblijven in een wereld zonder jou
zonder hoop en zonder spijt?
En als je niet bestond
zou ik proberen om de liefde uit te vinden
als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers
de kleuren van de dag geboren worden.
en die het niet toebehoort.
En als je niet bestond
zeg me voor wie ik zou bestaan?
Voorbijgangers slapend in mijn armen
waarvan ik nooit zou houden?
En als je niet bestond
zou ik niet meer dan een stipje zijn
in deze wereld die komt en gaat
zou ik me verloren voelen,
ik zou je nodig hebben.
En als je niet bestond
vertel me, hoe ik zou bestaan?
Ik zou kunnen doen alsof ik mezelf was
maar ik zou niet echt zijn.
En als je niet bestond
geloof ik dat ik het zou hebben gevonden
het geheim van het leven, het waarom
eenvoudig om je te scheppen
en om je aan te kijken.
En als je niet bestond
vertel me, waarom zou ik bestaan?
Om te verblijven in een wereld zonder jou
zonder hoop en zonder spijt?
En als je niet bestond
zou ik proberen om de liefde uit te vinden
als een schilder die ziet hoe onder zijn vingers
de kleuren van de dag geboren worden.
en die het niet toebehoort.
Octombrie de George Topârceanu în franceză
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…
Octobre
Octobre est parti sur les collines
Tapis jaunes et rouges.
Des nuages argentés passent dans les vagues
Et chante l'amour au coq.
Je regarde toujours le baromètre
Et je frémis quand ça baisse un peu,
Parce que le soleil devient plus petit
en diamètre.
Mais sous le ciel chaud comme en mai
Les jours blancs passent après les jours,
Plus inconstant et plus
Subtile…
Retard intempestif
Promenades d'automne dans les jardins
Avec les plis de la chlamyda pleins
Des chrysanthèmes.
Et comme il flotte à peine en mouvement
Comme une marquise
Comme l'univers entier
Regardez-les avec surprise, -
Une chauve-souris confuse
En raison de sa première apparition
Il est devenu jaune, confus
Et l'émotion s'est épanouie
La deuxième fois…
,,Ne cunoaștem din vedere" în franceză
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor
nu şi-au oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Ne cunoaştem din vedere
câte clipe efemere
niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit
mersul sigur şi grăbit
Ne cunoaştem din vedere
numai ochii în tăcere
au rostit de-atâtea ori
tot ce doreau
când lumina şi-o întâlneau...
Nici măcar din întâmplare
vreun cuvânt nu am rostit
În atâtea întâlniri,
jocul ăsta de priviri
pe-amândoi ne-a amuzat.
Ne cunoaştem din vedere
dar oricând e o plăcere
amintirea s-o păstrezi
şi să revezi
ochii ce îi ştii de-o viaţă
întâlniţi de dimineaţă
şi când ninge, şi când plouă
în maşina 179.
Ne cunoaştem din vedere...
Şi-atât!
Nous nous connaissons de vue
combien de moments fugaces
jamais sur leur chemin
ils ne se sont pas arrêtés
marche sûre et rapide
Nous nous connaissons de vue
seulement les yeux en silence
ils l'ont dit tellement de fois
tout ce qu'ils voulaient
quand ils ont rencontré leur lumière…
Même pas par accident
Je n'ai pas dit un mot
Au cours de tant de réunions,
ce jeu de regard
cela nous a amusés tous les deux.
Nous nous connaissons de vue
mais c'est toujours un plaisir
le souvenir à garder
et revoir
les yeux que tu connais depuis toujours
rendez-vous le matin
et quand il neige et quand il pleut
dans la voiture 179.
Nous nous connaissons de vue...
Et ainsi!
Nous nous connaissons de vue
combien de moments fugaces
nous ne nous sommes jamais arrêtés sur leur chemin
marche sûre et rapide
Nous nous connaissons de vue
seulement les yeux en silence
ils l'ont dit tellement de fois
tout ce qu'ils voulaient
quand ils ont rencontré leur lumière…
Même pas par hasard
Je n'ai pas dit un mot
Au cours de tant de réunions,
ce jeu de regard
cela nous a amusés tous les deux.
Nous nous connaissons de vue
mais c'est toujours un plaisir
le souvenir à garder
et revoir
les yeux que tu connais depuis toujours
rendez-vous le matin
et quand il neige et quand il pleut
dans la voiture 179.
Nous nous connaissons de vue...
Et ainsi!
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Începutul contează în italiană
Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.
Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.
La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.
Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.
La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.
Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.
Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.
La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.
Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.
Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.
Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.
Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.
Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.
L'inizio conta
L'inizio, tanto duro quanto emozionante. Porti nel cuore una vasta gamma di esperienze, emozioni, stati d'animo, sensazioni. Molti di essi sono forse resi, espressi in modo troppo goffo, così è adesso. È un periodo di formazione di competenze, ricerca, scoperte, rivelazioni, apprendimento da errori e fallimenti, momenti in cui ti metti alla prova di più, non sei convinto di voler continuare ciò che hai iniziato. Altre volte sappiamo che sta iniziando una nuova fase della vita, che cerchiamo noi stessi o chi ci circonda.
Comunque sia, conta l'inizio, immaginatevi un bravo atleta, che avrebbe partecipato a varie gare e non so quali, ci arriverebbe comunque se non avesse l'appoggio, se non avesse la fortuna nel trovare l'allenatore adatto al suo stile di apprendimento e alle sue esigenze? No, assolutamente no.
Allo stesso modo, magari immaginiamo un marchio, avrebbe avuto successo, così tante persone avrebbero comprato da lì se non avesse avuto supporto, pubblicità, promozioni su non so quanti canali social? No, certo che no, il mondo non saprebbe nemmeno dell'esistenza di quel marchio.
L'inizio significa il distacco da ciò che era prima. Può essere pianificato o non pianificato in anticipo, dipende da cosa vogliamo iniziare. Se, ad esempio, vogliamo iscriverci a un corso di danza classica, sì, possiamo pianificare l'inizio, anche in quel caso non è proprio pianificabile, se l'istruttrice non rientra dalla maternità entro la data stabilita. Se siamo in maternità non si può programmare il parto, non si può scegliere il mese in cui partoriremo, tanto meno il giorno, l’ora. Accade momentaneamente. Allora sia noi che il bambino abbiamo un inizio, un nuovo cammino che percorreremo insieme. È importante il modo in cui vogliamo che il bambino inizi la sua vita. Come genitori, possiamo scegliere cosa vogliamo che il bambino abbia. Esprimiamo il nostro amore solo mandandogli soldi e pacchi di non so quali giocattoli dal paese in cui lavoriamo, ma nel frattempo uno sconosciuto si prende cura di nostro figlio? Non stupiamoci poi del fatto che ci saranno barriere, restrizioni tra noi e il bambino. La mancanza di vicinanza al bambino e di comunicazione con lui ha un impatto sul suo sviluppo, perché non si sarebbe mai sentito desiderato da loro. Ricorderà solo i suoi genitori biologici, ma non li riconoscerà come genitori nel vero senso della parola.
Al polo opposto ci sono i genitori che scelgono di restare nel Paese. Il domani fa nascere incertezze, questo stress generato dalle incertezze che immaginiamo noi stessi si riversa sul bambino, se non sappiamo controllarci e lasciargli fare quello che vuole. Allora i genitori diventano irascibili, dicono sciocchezze, effettivamente sciocchezze, al bambino, all'improvviso. Prestiamo molta attenzione al bambino nella prima parte dell'infanzia, perché la sua mente è come una spugna. Assorbi tutto, ogni parola, gesto, tono di voce. A malincuore si approprierà di quell'inizio. Prenderanno il sopravvento, stati d'animo, pensieri, impressioni, atteggiamenti. Sarebbe un peccato se ciò accadesse. Deve crescere benissimo sotto tutti i punti di vista, perché i suoi genitori lo avrebbero portato nelle migliori scuole, nei migliori licei, nel tanto sognato college e non so dove, sarebbe vano che arriverebbe all'altezza di 1,90, ben sviluppato, atletico e non so come, se dentro troviamo un miscuglio di traumi, custoditi in noi stessi, non realizzati in tempo, non espressi, non guariti. Dall’esterno sembrerebbe bello, ma dall’interno si vedrebbe che nella sua crescita non è stata impiegata alcuna anima, perché sicuramente le mancherebbe ciò che è più prezioso, la compassione e l’umanità. Quale famiglia troverà a sua volta? Quali generazioni deriveranno da quella famiglia e così via.
Ha bisogno del calore dell'anima, proprio come l'albero, quando lo piantiamo, oltre ad annaffiarlo, facciamo in modo che cresca dritto e folto, ha bisogno anche del calore del sole per svilupparsi bene in ogni senso.
A volte l'inizio può significare intraprendere uno sport, andare in bicicletta, imparare a cucinare nuove ricette e così via. Attenzione però, se scegli di imparare qualcosa che non si può imparare solo guardando i video di YouTube e basta, hai bisogno di istruttori o insegnanti per quel lavoro, prova a cercare una persona che abbia almeno un minimo di volontà di volerlo comprendere il tuo desiderio di apprendere quella competenza, la tua motivazione intrinseca a diventare più indipendente da quel punto di vista, le tue paure, a supportarti dove non riesci del tutto, a superare insieme quell'ostacolo. Altrimenti soffrirai anche tu, sarai anche pieno di frustrazioni, di nervi che hai pagato quel corso e l'istruttore non ha tempo per te, ne ha sempre degli altri, li dà sempre la priorità a te, con tutto quello che hai anche pagato la stessa somma di denaro dei favoriti.
Così come nelle classi scolastiche esiste la teoria delle intelligenze multiple secondo la quale esistono 9 tipi di intelligenza. Non so perché alcuni insegnanti pensano ancora che i loro studenti debbano essere bravi nella loro materia. Se scegliesse di umiliarlo pubblicamente davanti alla classe per quanto poco sa di matematica, allora sarebbe giusto per lui, dopo quella lezione, finanziarlo, dargli i soldi per andare in terapia, per guarire dalla sua paura di fallimento, ansia che porta a sangue dal naso, nausea, vertigini, disturbi del sonno e del ritmo cardiaco. Se non è bravo in matematica non c'è assolutamente problema, forse è più espressivo, più bravo in pittura, percussioni, lingue, sport, altre materie. Non sarebbe assolutamente giusto etichettarlo come se non potesse fare nulla, come se non saprebbe e comunque non capirebbe, come se non si potesse fare nulla per lui e con lui, come se niente valesse niente nella vita. e tutti i tipi di scenari come questo. Ogni uomo è unico, ha le sue qualità che vanno praticate, lavorate, affinate. Questo è ciò che dovrebbero fare i genitori e gli insegnanti che hanno questa mentalità antiquata secondo cui se non può imparare la matematica, allora non può fare nulla. Per curiosità, i laureati della facoltà di matematica si sentono soddisfatti dopo averla terminata, quanti finiscono effettivamente per insegnare matematica quando il percorso per diventare ciò che desideravano è disseminato di ostacoli ad ogni passo, e anche i meriti e le conoscenze non contano più? Quando su una lista di 10 criteri, non ne soddisfaceva uno solo, altrimenti li aveva tutti e non veniva mai accettato? Che senso ha costringerli a seguire una strada che anche chi ama la matematica non seguirebbe? Lasciamo che i bambini, gli studenti, gli studenti di ogni genere scelgano la propria strada, per quanto poco o molto convenga a loro! Non metterti nei panni degli altri pensando di conoscerli meglio, di intuire cosa vogliono, a cosa aspirano. Gli errori commessi da soli sono molto più facili da correggere rispetto a quelli commessi perché altri ti hanno consigliato di commettere un errore.
Dipende dai casi, se è un bambino più docile accetterà la situazione e cercherà di affrontarla, anche se sarà depresso, non in pace con se stesso, pieno di rabbia e accumulerà frustrazioni nascoste. Ma se parliamo di una natura che non obbedisce, che vuole essere indipendente nelle proprie decisioni e preferenze, allora rischiamo di raggiungere un tasso crescente di abbandono scolastico. Penserebbe che perché andare a quel corso di informazioni sul compagno, quando comunque non si trova in nulla di ciò che viene discusso lì, nulla si applica a lui e non gli va bene. Ecco perché si raccomanda ai genitori di comprendere i propri figli e di sostenerli in ogni fase importante della vita.
Anche se mi sono soffermato sugli aspetti meno piacevoli, fanno parte della realtà di ogni inizio, dopotutto l'inizio è il più complicato. Strada facendo le cose diventano più semplici, più fluide, e tutto diventa un'esperienza molto più degna di essere vissuta, vissuta e sentita. Naturalmente, le persone incontrate in ogni fase della vita di ogni giovane hanno i loro meriti.
Ringraziamo quindi i nostri genitori che ci hanno supportato come hanno potuto, fino ad una certa età ci hanno dato opportunità, vestiti, accessori, gadget e tutto il resto, ci hanno nutrito, sia con il cibo che con sentimenti positivi, che ci hanno dato un pillola, che ci fasciavano le ferite dopo ogni caduta, che alleviavano la nostra depressione quando pensavamo fosse inutile, che avevano la pazienza di studiarci, analizzarci e dirci cosa sarebbe stato meglio per noi nella maggior parte delle situazioni, che ci accompagnavano attraverso i parchi, alle gallerie d'arte, alle gelaterie e alle pasticcerie, che hanno coltivato alcuni gusti musicali e artistici, che ci hanno dato le prime istruzioni, il primo manuale di istruzioni della vita.
Ringraziamo anche gli educatori, gli insegnanti e i professori, perché anche loro hanno passato con noi buona parte del tempo, e magari hanno vissuto quello che abbiamo vissuto noi, le emozioni degli esami non erano solo nostre, erano anche le loro. Apprezziamo ogni buon pensiero, ogni volta che ci hanno fatto uscire dalla classe se non ci sentivamo bene, quando ci hanno corretto, quando ci hanno costretto a non so quale concorso, quando ci hanno spiegato, quando abbiamo scritto, letto con loro, quando ci hanno insegnato cose nuove, quando hanno cambiato i destini, quando hanno dato un senso alla nostra vita, quando ci hanno aiutato a gestire meglio il nostro tempo, a smettere di essere così dispersi come eravamo.
Grazie dal profondo del nostro cuore a tutti coloro che ci hanno aiutato ad evolvere, ad attraversare cambiamenti benefici, ci hanno preso sotto la loro ala protettiva.
Elogiu tinereții pierdute
Mai zilele trecute, cu strângere de inimă, ne-am apucat să umplem albumele foto, cu fotografii vechi, unele chiar în sepia, alb-negru, îngălbenite, sau măcinate de mucegaiul timpului. Fotografiile zăceau în întuneric, uitate într-o cutie veche de pantofi, fără scop, neputincioase...
Am început să le sortăm pe categorii, perioade, ani, dar trebușoara asta s-a dovedit a fi anevoioasă, de durată, fiindcă ne poticneam mereu în...
... umbre din trecut. Clipe, care au oprit timpul pe loc, menite să stârnească aducere-aminte. Oglinzi în care îți poți citi chipul fără ridurile și firele de păr alb de astăzi. Oameni și locuri care au existat cândva și care, astăzi, poate că mai ființează doar ca urme zgâriate chimic pe cartonul fotografiilor.
Priviri. Gesturi. Sentimente. Emoții. Sărbătorirea vieții sau chiar uși deschise către alte lumini. Semne de carte așezate între foile cărților peste care se așterne fără îndoială praful timpului, dar în același timp izvor al amintirilor plăcute sau dulci-amărui.
Căci asta-i menirea lor, să marcheze cuviincios toate momentele importante din viața unui om, din trecerea lui prin viață, toate etapele importante care merită să fie amintite: botezuri, premii cu coroniță, aniversări, majorate, căsătorii, vacanțe...
Vezi tu, în timp, aduni câteva sute, poate chiar câteva mii de astfel de clipe înghețate în timp, ca mai apoi să le uiți în vreun sertar, sau în vreo cutie veche de pantofi, iar într-o bună zi, să le redescoperi și să te oprești o clipă și să-ți amintești... că ai fost tânăr, sănătos, fericit, puternic, stăpân pe viața ta! Că... ai FOST!
EȘTI și acum, dar mai în vârstă, mai trecut prin viață, mai înțelept, - doar ai în față dovezi din plin - și te surprinzi că zâmbești, așa, un pic superior, eu-lui tău mai tânăr din poze, amintindu-ți cum erai și cum gândeai atunci, ce așteptări aveai de la viață și cum, ce și unde ai ajuns, cât de departe, da, ești cu mult mai bine decât sperai pe-atunci...
Sărmanul de tine, habar n-ai cât ești de departe de adevăr, că ți-a scăpat, - împotmolit în cotidianul tău strâmt - esențialul, că viața ți s-a scurs fără să-ți dai seama printre degete, ca o apă curgătoare, ca o rouă care, iată, se trece înainte să înțelegi, că timpul trecut nu se mai întoarce, și chiar dacă ai avea această putere, tot nu l-ai putea petrece mai bine...
Căci seminția umană, n-a înțeles nici în ziua de astăzi, că cea mai mare pedeapsă pentru "păcatele" săvârșite, stă în faptul că puterea, sănătatea și frumusețea tinereții, îi vor fi treptat "furate" și înlocuite cu slăbiciunea, bolile și urâțenia bătrâneții.
Totuși, în schimb, dincolo de această condamnare aspră, natura a păstrat neclintită imaginea libertății: puternici, caii aleargă cu coamele arzând în soare...
Brăila
Mă plimbai pe străzile Brăilei de multe ori, le-am străbătut la pas, și cu fiece plimbare am descoperit câ te ceva. Brăila, un oraș alinat de briza răcoroasă a Dunării, fluviul superb, care este precum sufletul orașului. Aici, oamenii simt diverse situații precum valurile Dunării, și fiecare val reușește să răzbească, și să încânte privirea, impresionând cu armonia sa.
Aici, fiecare om are o poveste bătrânească de spus. Tradițiile diferitelor comunități nu s-au pierdut, ci au fost conservate cu multă grijă de pasionalii brăileni. Portul, acum căzut în dizgrație, cândva a fost inima orașului, care a putut să devină ce este astăzi cu ajutorul său. Brăila, un oraș cu multe etnii, provenite din diverse colțuri ale Europei, este un oraș al armoniei între popoare și cultură.
Clădirile sale, monumente arhitectonice, îmbină modernul cu vechiul. Poți vedea case din ani '20, stând alături de clădiri noi. Și totul se îmbină într-un grațios dans dintre epoci, un dans care nu are cum să nu îți stârnească interesul și admirația.
Bisericile numeroase ale Brăilei conservă, alături de muzeu și clădiri celebre, istoria unei așezări vechi, cu o poveste îndelungată în spate. Nimeni nu ar putea bănui câte comori culturale se pot ascunde în spatele unor fațade, acoperișuri, uneori chiar ruine. Totul este o combinație între oeiental și occidental, cu amprenta locală.
Locuitorii, primitori, îți oferă totul. Nimeni nu este o mai bună călăuză decât un brăilean care a crescut și a iubit în acest oraș, ce se leagănă în ritmul Dunării.
De aceea, dragi cititori, Brăila este unică. Căci înseamnă o combinație între natură și omenire, un mixt ce a reușit. Și, tocmai de aceea, vă invit să vizitați orașul, cu drumurile sale vechi, natură minunată, dar și locuitori buni, diferiți doar prin cultură, dar nu și prin umanitate.
AUTOR: S.E.M.
(inițialele mele)
LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT
I. Cetatea
În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.
Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.
De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.
În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.
Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.
În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.
Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.
Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.
Cetatea devenise bogată.
Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.
Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.
Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.
Avea paisprezece ani.
Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.
Tatăl lui murise când Matei era încă mic.
Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.
— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.
Matei nu înțelegea întotdeauna.
Dar își amintea cuvintele.
II. Bătrânul
Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.
Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.
Avea barba albă și mâinile tremurânde.
Matei se opri.
— Nu ți-e frig?
Bătrânul ridică ochii.
— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.
Matei zâmbi.
Își scoase mantia.
Era singura lui haină groasă.
— Ia-o.
— Și tu?
— Eu alerg până acasă.
Bătrânul îl privi cu atenție.
— Cum te cheamă?
— Matei.
— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.
— Ce?
— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.
Matei nu răspunse.
Bătrânul strânse mantia la piept.
— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.
Matei porni spre casă.
După câțiva pași se întoarse.
Bătrânul dispăruse.
Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.
III. Omul cu hambarele pline
În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.
Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.
În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.
În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.
Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.
Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.
Nu pentru că avea nevoie de el.
Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.
Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.
— Domnule Dimitrie!
Negustorul ieși.
— Ce vrei?
— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.
Dimitrie privi copilul.
Apoi privi hambarele.
— Du-te la biserică.
— Am fost.
— Atunci du-te în altă parte.
— Nu mai avem unde.
Dimitrie închise poarta.
Copilul rămase câteva clipe nemișcat.
Apoi plecă.
Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.
Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.
IV. Visul
În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.
Se făcea că mergea prin propria casă.
Dar casa era goală.
Cuferele erau deschise.
Hambarele erau fără grâu.
Pivnițele erau pustii.
Alergă spre curtea lui.
Nici caii nu mai erau.
— Unde sunt toate? strigă el.
Nimeni nu-i răspunse.
În fața lui apăru biserica.
Ușile erau deschise.
Dimitrie intră.
Era întuneric.
Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.
Se apropie.
Atunci auzi o voce:
— Dimitrie.
Se uită în jur.
Nu era nimeni.
— Ce ai strâns?
— Aur, răspunse el.
— Pentru cine?
Dimitrie tăcu.
— Și ce ai lăsat în urmă?
Atunci se trezi.
Era dimineață.
Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.
Se gândi la copil.
V. Poarta deschisă
Dimitrie îl căută.
După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.
Mama copilului era întinsă pe un pat.
Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.
Femeia îl privi.
— De ce?
Dimitrie nu știa ce să răspundă.
— Pentru că ieri am închis poarta.
Apoi plecă.
Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.
Nu mereu.
Dar destul de des încât oamenii să observe.
VI. Vara fără ploaie
Vara veni cu o căldură cumplită.
Pământul se crăpă.
Fântânile scăzură.
Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.
Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.
Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.
Într-o zi, clopotul bisericii bătu.
Oamenii se adunară în piață.
Preotul le vorbi:
— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.
Nimeni nu răspunse.
Atunci Matei făcu un pas înainte.
— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?
Oamenii se uitară la el.
Dimitrie ieși din mulțime.
— Hambarele mele se deschid.
Și se deschiseră.
În acea zi, grâul fu împărțit.
Nu a fost destul pentru toată lumea.
Dar nimeni nu plecă flămând.
VII. Noaptea furtunii
După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.
Un vânt rece coborî dintre munți.
Norii se strânseră deasupra cetății.
Apoi începu ploaia.
La început oamenii se bucurară.
Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.
Vântul smulse acoperișuri.
Porțile se izbiră de ziduri.
Un turn se prăbuși.
Oamenii alergară spre biserică.
Matei ieși din casă.
Mama lui îl strigă:
— Unde mergi?
— Sunt oameni prinși lângă zid.
— Nu te duce!
Matei se opri.
O clipă se uită spre întuneric.
Apoi plecă.
Dimitrie îl întâlni pe drum.
— Singur?
— Nu.
— Atunci mergem.
VIII. Printre ruine
Apa le ajungea până la genunchi.
Pietrele cădeau din zid.
În întuneric se auzeau strigăte.
Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.
Dimitrie ridică lemnul.
— Mai mult!
Matei trase.
Femeia fu eliberată.
Mai departe găsiră doi copii.
Apoi un bătrân.
Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.
Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.
Omul era rănit.
Dimitrie îl ridică.
— Ține-te de mine.
— De ce mă ajuți?
Dimitrie răspunse:
— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.
Au mers până dimineața.
Când soarele apăru, cetatea era schimbată.
O parte din ziduri dispăruse.
Casele erau distruse.
Dar oamenii fuseseră salvați.
IX. Candela
În biserică, preotul intră încet.
Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.
Dar candela încă ardea.
Flacăra ei era mică.
Foarte mică.
Dar nu se stinsese.
Matei se apropie.
Dimitrie rămase în spatele lui.
— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.
Preotul zâmbi.
— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.
Dimitrie privi flacăra.
Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.
X. Cetatea se ridică
După furtună, oamenii începură să reconstruiască.
Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.
Femeile pregăteau hrană.
Copiii aduceau apă.
Meșteșugarii reparau casele.
Negustorii ofereau materiale.
Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.
Matei muncea cot la cot cu ceilalți.
Zilele treceau.
O piatră.
Încă una.
Un lemn.
Un acoperiș.
O ușă.
Cetatea se ridica.
Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.
Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:
— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.
Matei îl privi.
— Nu i-ai salvat tu.
— Atunci cine?
— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.
Dimitrie zâmbi.
— Ai devenit înțelept.
— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.
XI. Clopotul
Clopotul bisericii fusese crăpat.
Nu mai putea suna.
Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.
Dar un bătrân fierar spuse:
— Putem încerca să-l reparăm.
Au muncit săptămâni întregi.
Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.
Toată cetatea aștepta.
Preotul făcu semnul crucii.
Clopotul bătu.
DONG!
Sunetul trecu peste ziduri.
DONG!
Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.
DONG!
Matei privi spre cer.
Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.
Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.
XII. Ani
Au trecut anii.
Matei deveni bărbat.
Dimitrie îmbătrâni.
Cetatea crescu din nou.
Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.
În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.
Nu pentru sărbătoare.
Ci pentru a-și aminti.
Copiii întrebau:
— De ce?
Bătrânii răspundeau:
— Pentru că omul uită repede.
— Ce trebuie să-și amintească?
— Că nu trăiește singur.
XIII. Ultima întâlnire
Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.
Era exact ca în ziua aceea.
Aceeași privire.
Aceeași liniște.
Matei se apropie.
— Te-am recunoscut.
Bătrânul zâmbi.
— Ai întârziat.
— Te-am căutat.
— Nu trebuia.
— Cine ești?
Bătrânul privi către icoană.
— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.
Matei înțelese.
— Atunci ai avut nevoie de mine?
— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.
Matei rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.
Apoi plecă.
De data aceasta, Matei nu îl urmă.
Știa că nu trebuia.
XIV. Sfârșitul drumului
Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.
Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.
Nu mai putea merge repede.
Se opri în fața icoanei lui Hristos.
Candela ardea.
Flacăra era mică.
Aceeași flacără.
Aceeași lumină.
Matei îngenunche.
— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.
Apoi rămase în tăcere.
Afară începu să ningă.
Clopotul bătu o dată.
Matei zâmbi.
A doua oară.
Închise ochii.
A treia oară.
În biserică era liniște.
Candela continua să ardă.
XV. Răsăritul
A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.
Lumina se așeză pe cupole.
Crucea bisericii străluci.
Oamenii veniră să se roage.
Dimitrie murise cu mulți ani înainte.
Matei murise acum.
Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.
Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.
La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.
Copilul se opri.
Își scoase mantia.
Și i-o întinse.
Bătrânul îl privi.
— Cum te cheamă?
Copilul zâmbi.
— Matei.
Bătrânul ridică ochii spre biserică.
Clopotul începu să bată.
DONG...
Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.
Iar candela din biserică ardea mai departe.
Nu pentru că oamenii nu muriseră.
Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.
Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.
Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.
Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.
Unele povești continuă în oamenii care le învață.
Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.
Lumina lui Hristos.
Sfârșit.
Dragul meu fiu!
Dragul meu fiu, o vreme viața ne-a rătăcit,
dar acolo sus, cineva ne iubește și ne-am
regăsit. Îți mulțumesc că exiști, copil bun!
De ziua ta, îți urez, sănătate,și tot ce te
face pe tine fericit!!!!!!
Înghețată islandeză în spaniolă
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Helado islandés
(vale, no exactamente islandés, pero ya entiendes la idea, tomado de Islandia)
Son las 9 de la mañana, todavía está oscuro, también es normal porque estamos muy cerca del círculo polar ártico y vamos al McDonald's de Reykjavík, prácticamente el único que todavía se puede encontrar en Islandia, después de que se dictara un decreto en En el país también se están construyendo restaurantes que no venden comida rápida. Como es el único que queda, no vemos por qué no aprovechar la oportunidad, así que vamos a ver qué tienen en la carta y por lo que parece, la mayoría de los bocadillos son variaciones del mismo tema, versiones diversificadas de la hamburguesa- Filet-O-Fish. Nos sirven dos platos de Filet-O-Fish, uno de salmón, otro de trucha, dos raciones grandes de patatas fritas, porque son mis favoritas en todos los menús de McDonald's, de cualquier país, muffin de chocolate y, sobre todo, el más Más importante aún, el islandés McFlurry. Se diferencia del resto de Europa en que es mucho más fría, el clima también le ayuda a conservarse, es mucho más consistente en textura, más escarchada y tiene un tono azul intenso con trozos de stracciatella también azul, que parece extraño para mí. Usaron colorante azul que tiene E407 en su composición, ellos son los que afirman que no quieren comida procesada, que quieren que todo sea lo más natural posible.
Probamos el McFlurry islandés. Está bueno... demos otro bocado,... está increíblemente bueno... y una cosa más, no olvidemos el sabor... sí, lo tenemos, también es el mejor McFlurry que hemos probado jamás. Lo malo es que está tan lejos de casa. Sin embargo, pensamos que el restaurante McDonald's de Islandia sigue una determinada temática, a excepción de las patatas fritas, todo el menú recuerda al de una taberna situada junto al mar, las servilletas también son azules con un pez dibujado, los vasos están escritos con mensajes como, "¿Listo para una aventura marina?", todo está en tonos azules en la habitación. Curiosamente, también encontramos McDonald's en Islandia, es muy diferente a todos los demás que hemos visto hasta ahora.
Como nos gustó tanto el helado del McDonald's islandés, vamos a probar otros sabores y bolas de helado de las heladerías locales, concretamente de Isbúð Vesturæjar. Y aquí tienen un montón de surtidos entre los que podemos elegir. Tomamos cacao y pistachos. Y estos son los mejores. Islandia, quiero felicitarte, eres el mejor heladero que he conocido. Lo que tú ofreces, tal vez muy pocos o ya nadie lo ofrece. Te has especializado en convertir el frío en algo artístico, agradable a la vista, al tacto y al gusto, sinestesia en todos los sentidos.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Reformare
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 noiembrie
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 noiembrie
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 noiembrie
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 noiembrie
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 noiembrie
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 noiembrie
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 noiembrie
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 noiembrie
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 noiembrie
Bine scris!🤗