Ridicați-vă

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?


Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.


Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.


Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

 

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.


Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.


Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Ridicați-vă

Data postării: 20 decembrie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1112

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Ultima filă din calendar

E 31 decembrie,
dar nu-i Revelion.
E o zi ca oricare alta,
numai că mai tăcută.
Pe perete, calendarul a obosit.
Nu mai are foi.
Numai o întrebare:
„Și tu ce-ai făcut anul ăsta?”
Eu?
Am plâns.
Am tăcut.
Am iubit o fată care n-a știut.
Am mers pe la morminte.
Am scris.
Am tăcut iar.
Am trăit.

La final, calendarul s-a uitat la mine
și mi-a zis:
„Ai fost om.
E destul.”

Mai mult...

Apel la 3 dimineața

Ce duh te-a scos din neantul tău sonor,
La ora-n care îngerii își spală
Aripile de zgomot și de dor,
Să-mi spargi tăcerea ca pe-o coajă goală?

 

Ce gând, ce șoaptă oarbă, ce păcat
Ți-a-nțepat degetul cu dor de taste,
De-ai îndrăznit, în ceasul vinovat,
Să mă trezești din visuri, cele caste?

 

Ai fost cumva trimis de-un ceas stricat,
Sau ești un sol al plictiselii pure,
Un cuc uscat, cu trilul ferecat
În carcasa unei lumi obscure?

 

N-ai știut, poate, că la ora trei
Până și gândul șovăie, se rupe,
Și-n casa mea nu mai intră scântei,
Decât dacă-s din stele... nu din cupe.

 

Dar tu, ecou din golul cel mai gol,
Pocnet de carne pe-un ecran păgân,
Ai sunat ca un plâns fără control,
Să-mi vinzi tăcerea ruptă de stăpân.

 

Să nu mai suni. Sau dacă suni, să fie
Să-mi spui că ai uitat cum te numești,
Și-ai rătăcit prin lume, o stafie
Ce sună doar pe cei ce nu-s firești.

 

Și poate-atunci, iertându-ți tulburarea,
Voi zice blând: „Și eu am fost cândva
Un om ce-a vrut să-nvingă nepăsarea
Sunând în noaptea altcuiva…”

Mai mult...

Așa mi-o amintesc pe străbunica

Stătea pe banca veche, sub ciorchina de lumină,
și-și aducea aminte-n felul ei, cu vocea ei blajină,
iar când mă vedea venind spre ea, cu joaca mea de copil mic,
zâmbea, ca și cum pentru o clipă viața-i era mai chic.

 

Îmi spunea că m-a crescut, și eu râdeam cum râd copiii,
neștiind că-n visul ei eram scăparea în pustii,
că-n mintea ei cețoasă, eu eram singurul rămas
cu chip curat, cu suflet cald, cu zâmbet fără glas.

 

Azi, dacă-nchid o clipă ochii, o văd cum mă aștepta,
cu basmaua strânsă bine și cu toată dragostea,
și nu-mi reproșez nimic… doar simt că-i datorez
o mângâiere-n timp, acolo unde nu mai pot să merg, dar crez’.

Mai mult...

Te port în mine ca pe-un vis cu febră

Te port în mine ca pe-un vis cu febră,

cu fruntea arsă, cu obrazul stins,

ești cerul meu când inima se-ntrebă

dacă trăiește sau doar s-a învins.

 

Ești zarea ce nu-și lasă pașii-n urmă,

ești valul ce se sparge-n țărmul meu,

ești clipa care-n gânduri mă răpune

și gândul ce mă ține viu mereu.

 

Din tine beau, dar nu-mi găsesc potolul,

din tine curge sânge de cuvânt,

ești focul meu, dar nu ca să mă ardă,

ci ca să simt că-n mine e pământ.

 

Te scriu în mine, taină neștiută,

cu mâna care tremură de dor,

și chiar de n-ai să fii a mea vreodată,

te port, cu tot ce sunt, nemuritor.

Mai mult...

Where You Are Not

I do not live these days, I wait.
I drift through time, disjointed fate,
each hour a wound the sun won't bind,
each minute stitched with you in mind.

 

Your absence is a second skin,
a quiet ache that hums within,
like violins too far to hear
but close enough to draw a tear.

 

And yes, I know, just one more night,
and Sunday blooms in fragile light.
But longing isn’t ruled by clocks,
nor caged by roads or mountain rocks.

 

I miss you like the roots miss rain,
like poets miss unwritten pain,
like hands that once knew how to hold
still tremble in the evening cold.

 

There’s no defense, no mask, no art,
just you engraved across my heart.
And though I’ll see your face so soon,
tonight I kiss the empty moon.

 

If you feel anything at all,
let it be this, let silence fall
like stars collapsing in your chest,
and know: where you are not, I rest
in shadows only you can part,
I breathe, I break, with all my heart.

Mai mult...

Groparul

Groparul coboară cu pasul tăcut,

Sub cerul cărunt, sub norii de lut.

El nu se grăbește, el știe prea bine

Că tot ce-i sub soare ajunge la sine.

 

Cu hârlețul lui vechi și palmele reci,

Deschide pământul, dar nu-l face să pleci.

Nu-i mâhnit, nu-i ursuz, nu-i un om fără viață,

Ci doar un artist cu lopata în brață.

 

El sapă tăceri, dar nu sapă uitare,

Căci morții sunt vii în a celor chemare.

Și-aude povești în țărână lăsate,

În vântul ce plânge, în ploi ne-mpăcate.

 

El n-are ceasornic, căci timpul e mut,

Pentru el nu există „prea mult” sau „prea scurt”.

Căci morții se-ntorc în pământ ca o șoaptă,

Iar viii îi poartă în inimi, o viață.

 

Și poate, cândva, când stelele-or stinge

Și trupul lui va fi doar humă și sânge,

Alt gropar va veni, cu hârlețul în spate,

Și-l va pune sub cer, să viseze departe.


 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Legământ

 

Visurile toate înspre zori coboară, 

Ochii-mi plâng cu lacrimi de amurg, 

Luna cu-a ei raze parcă mă-nconjoară, 

Şi în mii de stele mă sfărâm și curg.

 

Se prelinge clipa-n ramuri de tăcere,

Dorul meu se stinge-n pasul nefăcut,

Noaptea mă îmbracă-n falduri de durere,

Că-n trecutul mamei nu m-aș fi născut.

 

Printre nori de gânduri, inima mă cheamă,

Să m-adun din umbre, să mai pot visa,

Dar din mine-ntruna curge vechea rană,

Întinzându-și boala prin lumina mea.

 

Într-un colț de cer mi-am ascuns speranța,

Să învie-n zori tot ce-a fost pierdut,

Dar și cerul plânge, și-mi jelește viața,

Printr-o ploaie cruntă cum nu s-a văzut. 

 

Parcă din astral un fir lung mă ține,

Și îmi vine-n minte vechiul legământ, 

De voi bea doar lacrimi reclădind ruine, 

Îmi vor crește aripi sub al meu veșmânt. 

 

Mai mult...

Ignoranță

Și mă întreb de multe ori

Cum oare poți ca să ignori

Sufletu-n care te strecori

În care ai stârnit fiori?

 

Mă ignori cu nepăsare 

Te gândești oare cât doare?

Spui că nu îți place drama

Oare știi ce face karma...?

 

Eram un suflet aparte

Ce dorea să-ți fie aproape 

...Ti-am fost doar tentație 

Apoi "vai!... îmi iei din vibrație!".

 

Cum ai putut ca să ignori

Sufletu-n care te strecori 

Spune-mi azi ești mai fericit

Să știi cât de mult m-ai rănit?

 

Am trecut peste ..azi sunt bine

(Chiar de mai scriu de dor de tine)

Dar mult ignore-ul tău m-a incercat!

Rămâi cu al tău "vibe" minune

Și ce-n viața-i îmbrățișat... blocat...

 

 

Mai mult...

Arma în jos!

Arma în jos..

Nu-ţi sunt duşman!

Arma o vei ridica,

Când ţi-oi fi duşman.

Iar acum tu taci şi ascultă! 

Fără vorbă multă.

Mi-ai fost un bun amice,

Iar acum îmi eşti duşman.

Timp nu mult a trecut,

Şi răutatea ţi-a crescut.

Arma în sus ai ridicat,

Şi erai neînfricat.

În ochii tăi nici nu vedeai,

Cât de mult greşeai.

Nici frică nu-ți era,arma s-o ridici,

De atunci tu-mi ești dușman.

Să te bată Dumnezeu.

Să te vadă Dumnezeu.

Ce greșeală ai făcut,

Ridicând arma-n sus la mine.

 

Poezie dedicată dușmanului.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

Mai mult...

E timpul iertării!

Ce buni prieteni am fost odată

Când mult mai tànăr eu eram,

Încredere-am avut în oameni

Trădarea pe atunci nu o știiam

 

Ne întâlneam pentru distracții

Găsind prilejuri pentru asta,

Ce bucurie mai aveam în suflet

Când masa o-ntindea nevasta

 

În jurul mesei abia-n-căpeam

Dar se găsea loc pentru fiecare,

Gustam și un pahar de băutură

După atâtea feluri de mâncare

 

Tot timpul era o bună dispoziție

Când împreună petreceam,

Mereu trăgeam câte-o cântare

Vecinii din somn noi îi trezeam

 

Țin minte că nu era supărare

Unii cu alții mereu glumeam,

Astăzi am fost noi la butoane

Mâine e rândul vostru la bairam

 

Și cum nimic nu ține-o veșnicie

Iar timpul ne-a mușcat din ani,

După o viață lungă de prietenie

Câțiva din ei îmi sunt dușmani

 

Când te gândești din ce motive

Noi spatele ni l-am întors,

Aș spune...minte n-am avut

Când ne-am certat de la un borș

................................

Cum timpul are sens doar înainte

Și niciodată nu s-a oprit minutul,

Bine ar fi să ne iertăm pân'a ne duce

Să-ne-mpăcăm și să uităm trecutul!

 

 

 

Mai mult...

Întreg

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

 

Mai mult...

Toamna

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de ploi,

Se scutură de frunze ce acum sunt inutile,

E toamnă şi iubito prin toamnă şi prin noi,

Trecând vieţile noastre se scutură de zile.

 

Pe cer cârduri de păsări spre sud coboară-n zbor

Spre a lor destinaţie în ţări cu mult mai calde,

În timp ce noi, iubito, ne îndreptăm uşor

Spre alte lumi ce veşnic sunt reci şi-ntunecate.

 

Şi zilele coboară atunci când noaptea urcă,

Întocmai cum se-ntâmplă şi cu ale noastre vieţi,

Ce dinspre ziua care devine tot mai scurtă,

Se duc spre noaptea eternă, cea fără dimineţi.

 

Şi aşa cum sub copacii cei goi zac a' lor frunze,

Care se degradează într-un decor postum,

La fel şi ochii noştri şi ale noastre buze,

Iubito, după moarte sub nuci se descompun.

 

E toamnă, în cimitire nucii bătuţi de vânt,

Se scutură de frunze ce acum sunt amintire,

E toamnă şi iubito uitaţi într-un mormânt,

Acoperiţi de frunze vom sta prin cimitire.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍