Fier de plug

Timpul e un fier de plug ruginit,
îngropat în pământul care nu mai vrea nimic.
Nu taie brazde,
ci doar așteaptă,
ca un animal rănit
care s-a ascuns să moară în liniște.

Toate secundele sunt boabe de porumb
care n-au încolțit.
Și tot ce-am lăsat în urmă
se face iarbă.
Iarbă și uitare.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Fier de plug

Data postării: 2 ianuarie

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 957

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Ochii

În ochii ei căprui, vedeam apusuri calde,
O toamnă veșnică, ce-n mine șoapte arde.
Culoarea lor era ca liniștea din ploi,
Un cer senin ascuns sub nori greoi.

 

Dar ochii mei, verzi, purtau păduri tăcute,
Nuanțe două, gânduri nedeslușite.
Un ochi mai deschis, cu speranță aprinsă,
Celălalt mai întunecat, ca rana adâncă, nespusă.

 

Ne-am iubit cum doar în basme se iubesc,
Cu râs, cu dor, cu visuri ce-nfloresc.
Dar umbrele s-au strecurat tiptil în zori,
Ea s-a răcit, iar eu am rămas prin ninsori.

 

Și totuși, ochii ei căprui încă trăiesc
În colțuri de amintiri ce mă rănesc.
Iar ochii mei verzi, cu două nuanțe,
Poartă acum o povară, dar și speranțe.

 

Că poate, cândva, în lumina unui vis,
Va înflori ceva ce azi e interzis.
Nu uit, dar încerc să iert printre tăceri,
Căci dragostea rămâne-n ochi, chiar și-n dureri.

Mai mult...

Dacă dorul ar ști

Dacă dorul ar ști să zboare,
Ar veni la tine-n prag
Și ți-ar spune, fără-ntrebare,
Cât mi-e sufletul de drag.

 

N-ar cere nimic din lume,
Nici n-ar vrea să te oprești;
Ți-ar rosti încet pe nume
Și s-ar stinge… dacă pleci.

 

Tu mi-ai spune un cuvânt,
Eu ți-aș da o viață-ntreagă;
Dar rămânem, rând pe rând,
Două inimi ce nu se leagă.

 

Nu din vină, nu din dor,
Ci din felul cum suntem;
Unul arde, altul zboară,
Și ne pierdem… fără semn.

 

Vino-n vis, de poți veni,
Spune-mi doar că m-ai simțit;
Că iubirea ce-a fost, cândva,
N-a greșit c-a existat.

 

Iar de nu, rămâi departe,
Cum ne-a fost sortit să fim;
Te iubesc fără să cer
Și te las… fără să plâng.

Mai mult...

Corzi de toamnă

E toamnă-n privirea ta, un amurg necuprins,

Frunzele cad, dar tu rămâi, un gând aprins.
În umbra tăcerii, glasul tău sună,
Ca o chemare dintr-o lume mai bună.

 

Ai fost furtună și rază de soare,
Un ecou din povești ce încă mă doare.
Dar cumva, în râsul tău am găsit,
Refugiul pe care nici cerul n-a știut să-l promit.

 

Ne pierdem pe holuri, dar timpul mă ține,
În fiecare clipă ce-mi scapă spre tine.
Directă, ca o lamă, dar caldă pe-nserat,
Ești tot ce-i mai viu într-un decor înnourat.

 

Și poate n-am spus, dar te-am prins în cuvânt,
În jocuri, în vise, în freamătul vânt.
Căci tu ești un vers ce nu poate muri,
O filă din toamnă ce-mi scrie „rămâi”.

Mai mult...

Inima din perete

Într-o noapte fără martori, fără lună,
Am ridicat un zid cu mâna mea,
Și-n piatra rece, surdă și păgână,
Am închis ce încă nu putea tăcea.

 

N-a fost blestem, nici urlet, nici furtună,
Ci doar un timp ce s-a oprit firesc,
Varul cădea, iar carnea, prea supusă,
Se stingea-n taină, fără să cerșesc.

 

De-atunci, când casa doarme-n întuneric,
Un ritm adânc pornește din perete,
Nu-i zgomot crud, nici vis isteric,
E vina mea bătând încet, concret.

Căci nu ce-am zidit bate ne-ncetat,
Ci adevărul viu, neîngropat.

Mai mult...

Autopsie sentimentală (proces-verbal)

Ora decesului: neclară.
Probabil între două mesaje
și o tăcere care a învățat să stea dreaptă.

Cadavrul:
o relație tânără,
fără urme vizibile de violență,
doar o uzură accelerată
în zonele unde se promitea veșnicia.

La deschiderea toracelui
nu s-a găsit inimă,
ci un obicei.
Bate mecanic,
în afara oricărei credințe.

Plămânii
încă miros a rugăciune spusă pe fugă,
genul acela rostit
cu mâinile ocupate.

Pe limbă:
urme de tăcere cronică.
Diagnosticul preliminar:
speranță netratată la timp.

 

Raport juridic:
niciuna dintre părți
nu recunoaște vina.
Iubirea s-a stins
din cauze naturale, se declară.
Dosarul se închide
din lipsă de martori vii.

Dar trupul minte.

În articulații
s-a depus viitorul amânat.
În stern 
o fisură veche,
probabil din copilărie,
când Dumnezeu era încă o garanție
și nu o clauză ambiguă.

 

Secțiune lirică (neoficială):

te-am iubit
ca pe un act care trebuia semnat
cu sânge
dar am folosit cerneală.

Ne-am atins
cu precauția unor avocați
care știu
că orice gest poate fi folosit împotriva lor.

Carnea a crezut,
dar sufletul a cerut dovezi.

 

Concluzie finală:

nu tăcerea a ucis iubirea,
nici speranța.

Ci incapac depunerii jurământului
în fața unui altar gol.

Cauza morții:
comuniune ratată,
într-un organism
care nu mai știa
dacă trupul e templu
sau doar probă la dosar.

Semnat,
medicul legist al inimii,
care a văzut prea multe
și încă mai crede, ilegal
în înviere.

Mai mult...

Sub Copacul ce Știe

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

 

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

 

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

 

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

 

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

 

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

 

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

 

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

 

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

 

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

 

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

E timp...

 

E timp. Mai am timp să aștept,

Cufundat într-o tăcere răzleață,

Și dorm cu fluturii pe piept,

Să pot zbura în zori de dimineață.

 

E timp. Îi văd corabia cum trece,

Cum lasă-n urmă valuri de tăcere,

Și dorm sub cap c-o stâncă rece,

Să împietresc în zori a mea durere.

 

E timp. Îl văd pe Cronos ațipit,

Și-n noapte cum tăcerea plouă,

Și dorm pe-o muchie de cuțit,

Să pot taia amurgul pe din două,

 

Ca timpul să înceapă să alerge,

Tăcerea surdă în urmă să o lase,

Iar zorile de-ndată să dezlege,

Lumina ce prea mult întârziase.

 

Mai mult...

Pas...prin lume!

Cândva pe lume am venit

Prin dragostea părinților,

Feciorul lor cel mult dorit

Ce-i deștepta în toiul nopților. 

 

Așa mi-a povestit mămica

Că noaptea, ziuă le-am făcut,

Dar mulțumiți erau în suflet

Că, doar eram primul născut. 

 

Când ochii am deschis pe lume

Era o zi de zece, în primăvară,

Iar bucuroși și fericiți părinții

Lângă nume, Cezărel...adăugară. 

 

Cu multă ușurință am învățat

Să mă ridic de jos și să fac pași,

Și mai apoi să scriu și să citesc

Să aflu..despre Traian...și daci. 

 

La școli înalte, m-a dus destinul

Să-mi fac un rost în astă viață,

Și să-mi cinstesc locul plecării

Stiind, că doar știința te înalță. 

 

Prin timp am mers și în armată

Să fiu sub tricolor, ostaș tanchist,

C-așa era în comunism...sentința

Țara să-ți aperi și-apoi, specialist. 

 

La studii mi-am întâlnit iubirea

Și Domnul ne-a unit, sub jurământ,

Să ne iubim până soarta va spune

Că s-a-ncheiat al vostru legământ. 

 

Din dragoste, ni s-a născut odorul

Ce este învățat, pășind pe drumul lui,

Lângă soția sa, ce i-a fost harazită

Prin binecuvantare și voia Domnului. 

 

De tineri am muncit și pus deoparte

S-avem când bătrânețile ne-ajung,

Iar când necazuri au mai fost în casă

Le-am depășit și chiar știut...să plâng. 

 

Acum când anii mulți s-au adunat

Și-i simt cum mă apasă-n spate,

Vă spun că viața-mi este împlinită

Și-s tare fericit...cu-a mea jumate!

 

 

Mai mult...

Po.e.m...din suflet pentru suflete

 

 

 

Ce simți tu când îl privești?

Îți vezi toate versiunile care-l iubea

Care amintire îți vine iar să o retrăiești?

Oare știa de câte ori inima-ți zâmbea?



 

 

Mai mult...

✨ Po.e.m...

 

 

Ce-ți spune vocea interioară?

Că ți-ai irosit iubirea pe cineva nepotrivit

Iar cuvintele lui îți erau ca o dulce-licoară,

Ținând la el ani de zile necontenit.

 

--------------------

 

Și Îmbrățișările sale părea vindecătoare,

Până ți-a lăsat inima sângerând;

Iar urmele de sub piele nu le poți scoate,

Dar acea amintire a rămas în tine tremurând.

 

-------------------------------

 

Pierzâmd persoana când îți asculți doar ego-ul,

Trecutul să știi că nu îl mai poți schimba așa ușor;

Chiar dacă acele cuvinte răsună ca un ecou,

Nici trandafirii nu ar rezolva din suspine și dor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Melancolie

 

Și totul e atât de complicat și trist, 

Încât mi-am scris eu însumi o scrisoare, 

Mi-am întrebat vecinii dacă mai exist,

Ori dacă m-au văzut din întâmplare.

 

Și stau pe prag, cu ochii goi în zare,

Ascult cum ploaia bate fără rost,

Se scurge timpul greu, fără scăpare,

Și parcă nici nu știu dacă am fost.

 

În camerele reci, cu ziduri ude,

Ecoul pașilor mă minte blând,

Iar gândurile ca niște umbre crude,

Se sting în mine, rând pe rând.

 

Și-n noaptea grea, cu aer de morminte,

Îmi caut trupul, poate îl găsesc,

Dar mă împiedic doar de oseminte,

Ce cad din mine chiar dacă trăiesc.

 

Sub lampa slabă tremură hârtia,

Îmi scriu din nou, și-amân răspunsul,

Deodată-mi bate-n geam melancolia,

Citesc scrisoarea și m-apucă plânsul.

Mai mult...

Fii bun..omule!

Aseară, când eu șofam pe stradă,

Am văzut printre mașini o mamă,

O făptură blândă cu privirea caldă,

Împlorând șoferii pentru pomană

 

Copilul din cârca ei printre suspine,

Un colind cânta cu un glas duios,

Se-auzea rostind...să fii bun creștine,

Nu uita de sus, să privesti și-n jos

 

O lacrimă am simțit-o pe obraz,

Cum lunecă usor spre colțul gurii,

Și-n jos eu am privit cu mult necaz,

Simțind sudoarea umplându-mi porii

 

Pe dată m-am trezit tot inundat,

Și transpirat cu rău de la ficat,

Când conștient fiind am meditat,

Cât sunt de sus și-n jos nu m-am uitat

 

M-am străduit să văd că cineva,

Deschide ușa să ofere un bănuț,

Dar...nu s-a întâmplat așa ceva,

Cu toțîi au fugit, spre loc călduț

 

Atunci, m-am scotocit prin buzunare,

Poate găsesc ceva mărunt de dat,

Dar s-a schimbat lumina-n semafoare,

Și-n trombă de pe loc, eu am plecat

 

Un gol imens în mine am simțit,

Că am rămas cu mărunțișu-n mână,

Și ca ceilalți șoferi am devenit,

Un om mărunt, ratând o faptă bună

 

Și spun..ajută-l pe cel necăjit,

Și fii creștine om cu bunătate,

De vrei de oameni să fii pomenit,

Rostindu-ți al tău nume, când  tu vei fi...

departe!

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍