NĂSCUȚI MEREU ALTFEL

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,

A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor

Când a coborât între noi cu numele dăruit de un  Arhanghel  

Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda

 lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat

Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint

Urcând  la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri   

Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi

Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase

Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului

De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat

,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’

15 IANUARIE 2024

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor

În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite

Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi  

În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip

Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.

Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,  

Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp

Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet

Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți

În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.

Doar când  lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,   

Vedem câteodată cum  ne zâ mbește ironic un chip tânăr    

Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.

Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie

La cumpăna visului nebănuit de nimeni

am lăsat mărturie urmele  petalelor de flori de iasomie  

Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi  

Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit  

Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…

Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului

 Peste arcadele smulse  din orbitele vechilor ziduri

peste care nimeni nu poate trece de două ori

Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum

Purtat  în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum

(Pe Pont D’ Avignon)

Bună seara, îți spun de departe,

Dar de ce atât de singură,

Ești îmbrăcată toată în noapte,

E târziu deja, dar chiar și așa,

Ce târziu…spune-mi măcar,

O să te transformi într-o stea?

Dacă plănuiești să te muți pe cer

O să mor de dor🥺 shhhhh

Auzi cum nu mai bate o inimă?

E a mea.

Și plus de asta, cerul nu e sigur,

Pentru că se spune că acolo sus sunt

stele invidioase care fac alte stele să cadă,

Mai ales pe cele pe care le ador eu cel mai mult.

Dar dacă totuși mergi și o să cazi,

O să te privesc și o să te apăr din vers

Până mâna mi se face univers,

Și te prind în Calea Lactee rapid

Și te alint…

Până când cerul ne privește și el chicotind.

Te iubesc mititică frumoasă,

Prea des poate că nu te văd,

Dar iubesc tot ceea ce ești tu,

Hai lasă-mă puțin să te răsfăț…

Alintată mică, deșteaptă,

adorabilă, SUPERBĂ,

Cu privirea mai dulce decât a unui copil,

Ahhh și chipul acela sublim… și părul creț…

Ar trebui să mă opresc,

Nu cred că este posibil și mai tare să mă îndrăgostesc.

Iarăși ne am certat,

Și stau îngândurat in pat.

Lumina lunii imi arată calea,

sa o iau spre valea.

Pășesc cu luna pe drum,

gândindu ma ce sa ii mai spun.

Ca sa pot sa ma scuz,

Și nu ma mai acuz.

Luna ma îndreptat la ea,

La frumosa iubirea mea.

Pe geamul ei acum o privesc,

Cu ajutorul luni,pot sa o citesc.

Fata ei fina ca si cafeaua,

parul chiufulit,ea este…ea este Steaua.

Pătura moale ușor o imbratiseaza,

Când stau acum si o privesc,oare ma Creează?

Dar acum iubito sunt dinou  aici,

In mâna cu paharul de vin.

La geamul tau stau si aștept,

Sa te trezești,sa mi dai un semn.

Pana atunci eu te voi admira,

Și toată noaptea,dacă s ar putea.

Însă ma cheamă cineva,

Steaua,care ești tu aceea.

Zăpadă peste tot și vânt de iarnă
Ce mă pătrunde și mă-ngheață,
Mult mi-aș dori să-mi fii aproape
Să ne iubim în fiecare dimineață.

Din  tot ce-a fost, acum s-a dus
Fără a înțelege, de ce-ai plecat,
Doar sec mi-ai zis, că mă urăști
Și-ai dat verdictul... ești acuzat.

Ai refuzat o vorbă să schimbăm
Și singură ți-ai hotărât

..plecarea,
Uitând, că ne-am promis iubirea
Iar de greșim... există împăcarea.

Mult prea ușor, mi-ai dat sentința
Că-s vinovat, că ne-am îndepărtat,
Fără să discutăm... despre răceala
Ce-n cuplul nostru... s-a strecurat.

Acum și eu, când singur mă găsesc
Mă-ntreb, dacă vreodată m-ai iubit,
Sau doar am fost un trecător grăbit
Prin viața ta și musafirul

...nepoftit.
............................................
Dar cine nu s-a îndrăgostit cândva
Când tinerețea, a fost pe partea sa,
Crezând în dragostea ce se-nfiripă
Iar prima fată, în timp, îi e

...aleasa!

Simt că nu mai pot.

Simt ca am mii de emoții înăuntrul meu.

Emoții care vor să iasă afară .

Vor să se simtă și ele libere ca un nou născut…

Ți-aș cădea la picioare,

Ți-aș săruta mâinile și buzele.

Parcă ești o zeiță căzută din ceruri ,

Arăți mai mult a viitoarea mea soție.

Te văd cu cunună pe frunte ,

Într-o rochie albă de mătase

Făurită cu cea mai mare grijă

De cele mai frumoase mâine.

Ți-aș închina toate florile,

Aș face orice să te văd fericită,

Cu chipul senin, deloc tăcută,

Să te văd frumoaso zburdând pe câmpie .

Nu știu să mă exprim de la emoții.

O-i fi eu considerat un nebun

Că se-aude că dorm prin cârciumi.

Da’-ți promit că-s fecior bun ,

Trăiesc ca-n sânul lui Avram.

Inimii nu i se poate porunci

Să te iubească mai târziu ,

Să se gândească mai puțin la tine.

Ea știe să refuze ,

Ea nu dorește să nu te mai știe,

Ea vrea să rămâi aici pentru-eternitate.

Pentru-o veșnicie dacă ar fi.

Toate gândurile mele

Stau și în șoaptă îmi vorbesc

Cum să fac să infliresc,

Clipele să le trăiesc.

Una-i viața, scurtă -i firea 

Zile, ani se duc în vânt

Eu rămân fără menirea

De-a trăi cu rost în gând.

Mă întreb în zori și -n noapte 

Cui îi pasă că mă pierd?

Timpul curge mai departe,

Iar eu nu știu să -l petrec.

Azi nu știu dacă te-am iubit,

Sau doar m-am întâlnit pe mine.

E soarele în asfințit 

Și eu vibrez in dor de tine.

Vei înțelege tu, vreodată,

Iubirea asta alambicată?

Aș vrea să pot spune - n cuvinte 

Ce- mi face sufletul să cânte.

Dar nu. Rămân la fel de mută 

Precum o coardă de vioară ruptă.

Ascunsă în  templul tăcerii mele

Iubirea îmi este protejată

De toate cele rele .

E- a mea, e unică și sfântă.