Zămbetul-mască înșelătoare
Cînd vine noaptea iarăși
Și ochii nu mai pot,
Cu muzica-n urechi
Și lacrimile în ochi.
Și zâmbetul acela
Ce-l porți tu zi de zi,
El seara se distruge
Și nu mai poți zâmbi.
Deși toți ți-s prieteni,
Mereu ești singur...Tu!
Durere ai pe suflet
Și inima ții scrum.
Iar dimineață iarăși,
Pui masca tu din nou...
Și mergi tu înainte ,
Cu gândul înapoi.
Într-un final reiese
Că singur ești acum,
Dar totul va fi bine
Dar tot la rândul lui.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Nika
Data postării: 26 aprilie 2021
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1329
Poezii din aceiaşi categorie
Tablou post-comunist
Peisaj dezolant.
Blocuri triste ce adapostesc oameni si mai tristi, printre ganduri si conceptii comuniste.
Unde sunt?
Si unde-i fericirea noastra neprefacuta?
Condamnati la o viata anosta,
plina de regrete si te intrebi:
De ce?
Pentru ca pasii trecutului inca iti indruma calea,
iar bratele lui nu te slabesc din imbratisarea ce si-a pus amprenta
pe coloana.
In minte infloreste o evolutie,
dar printre spini si buruieni necuratate.
Si cand incearca sa se intinda
spre alte simturi
o confrunta ganduri vechi, imprimate
intr-o minte seaca si confuza
care nu intelege ce e o schimbare.
Si ii intorci spatele ghidat
de-un spirit greu al vremurilor stinse.
Si ghearele lui au sfasiat orice dorinta
de inaintare.
Privesti pe geam.
Un peisaj dezolant,
cu blocuri triste si suflete
captive in corpuri si mai triste.
Iarna
Peste codri toamna trece,
Lasând frunze moarte-n urmă,
Alungată de-un vânt rece,
Şi de norii plini de brumă.
Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,
Din el cad fulgi albi şi mici,
Stau pisoii strânşi covrig,
După sobă la bunici.
A îmbrăcat pământul haina,
Cea pufoasă, albă, moale
I-a croit-o Zâna Iarna
Din fulgi, ţurţuri şi petale.
Au ieşit copii afară,
Trăgând săniile-n sus,
Şi din strâmta ulicioară,
Au făcut un derdeluş.
Unii mai cuminţi şi buni,
Omul de zăpadă fac,
Îi pun ochii din cărbuni,
Şi-n loc de palton un sac.
Alţii bulgări construiesc,
Fac muniţii din zăpadă,
Inamicul îl pândesc,
Şi-l atrag în ambuscadă.
Negreşit războiu începe,
Zboară bulgări de omăt,
Iară una dintre cete,
A început să dea-ndărăt.
Soarele cu faţa albă,
Ascuns după norii grei,
Aruncând o rază caldă,
Râde-n hohote de ei.
Corabie în italiană
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Barca a vela
Cara barca a vela, navighi nell'oceano apparentemente infinito,
In quali continenti andrai di nuovo questa volta,
Cosa ti aspetta alla tua prossima destinazione?
Barca a vela, barca a vela...
Perché non mi hai detto che ti piace così tanto navigare?
Perché non mi hai avvertito?
Perché, voltandoti per un attimo le spalle, hai lasciato il porto?
Come posso abituarmi al vuoto che mi hai lasciato?
Come lo riempirò?
Barca a vela, barca a vela...
Eri leggero come un passero,
Spero che tornerai più felice di dove sei andato,
Mi rendo conto che dovevi andare
È così che ti sei sentito
Questo è quello che pensavi.
Ti avevamo costruito così bene, di legno, del timone, del ponte,
Da diverse scotte veliche,
Ho anche attaccato la tua ancora,
So che non sarà facile per te,
L'oceano ha i suoi capricci,
Non sai cosa aspettarti,
Quando si agita e ti scuote in ogni direzione,
Ti porta solo sui percorsi a lui più accessibili,
Quando sarà dura per te, quando sentirai che non avrai più modo di restare a galla,
Per favore guarda in basso, guarda l'ancora attaccata,
Pensa che da lontano, anche a migliaia di chilometri,
Veglio su di te, ti ho nel cuore,
È solo che non sei più vicino a me per dimostrartelo
Davvero, quanto significava la nostra connessione,
(In tono polemico)
Sentiti bene, lasciati andare, dimentica chi ti ha creato,
In due settimane non ci siamo nemmeno avvicinati
Se la pensi così, è una tua scelta...
Sappi solo che ci tengo a te, ecco perché ti ho costruito così bene,
Come ultimo incoraggiamento vi dico: "Non dovete lasciarvi intimidire dalle tempeste che incontrerete durante la traversata dell'oceano. Non dimenticate che dopo la tempesta arriva il bel tempo".
La nave:,,Cosa faresti? Non posso restare un giorno a Rio de Janeiro? Solo un giorno, è tutto quello che voglio, poi tornerò da te, te lo prometto!"
Simțuri
Liniștea de-acum pătrunsă de venin
Se destrăma-încet într-un joc meschin.
Arunc, privesc și ușor dezmierd
Visele pe care încet încet le pierd.
Durerea de acum a devenit ușoară
O strunesc încet ca pe o vioară.
Adun, ating si ușor încânt
Haosul brutal devenit pământ.
Fericirea de acum este cam bizară
Și o dezmierd ușor ca pe-o zi de vară.
Aleg, ascult și ușor sporesc
Urletul surd devenit ceresc.
Iluziile de-acum încântă cugetarea
Aluneca ușor și cheamă destrămarea.
Agăț, miros și ușor lovesc
Universul strâmt devenit grotesc.
Zgomotul de-acum arată nepăsarea
Levitează ușor și strigă mult visarea.
Aștern, grăiesc și ușor disper
Ochiul ascuțit al cruntului eter.
DISTOPIA
"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:
Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!
Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!
Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?
...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -
De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"
***
Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.
El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.
Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,
Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:
Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,
Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...
Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,
Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.
***
Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații
Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:
Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,
Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.
E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,
C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,
Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,
Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,
Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -
Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,
Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,
Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,
Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,
Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.
...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:
Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.
Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:
Un ecou prelung de plânset în azilul adormit
Se înalță și izbește disperat pereții suri,
Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.
Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,
Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -
Actele de caritate ale mândrelor elite,
Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.
E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,
Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...
Pălpâirea muribundă a luminii din salon
Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,
Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase
Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,
O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,
Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.
Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,
Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.
Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,
Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.
Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,
Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.
Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,
S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.
A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau
Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!
Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,
Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?
Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,
Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.
Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,
Udă și descumpănită ca sirena în năvod...
Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -
Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:
Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,
Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.
Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:
Din văzduh o arătare cu alură păsărească
În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -
"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".
Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,
Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,
Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,
Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.
Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,
Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,
Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,
Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.
Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,
Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.
Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu
Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:
Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar
Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,
Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,
Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.
"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care
Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?"
E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,
Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...
("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:
L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,
Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")
Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească
Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.
Numeroasa compensare a copilului pierdut
Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...
Bun rămas…
Îmi e sortit s-alerg întruna,
Să bântui logice extreme,
Să stau cu soarele şi luna,
Şi intrigat să le recit poeme.
Hrănesc gorile ostenite,
Mumii cu vesele chipuri,
Colind peste lumi bântuite,
Şi tălpile-mi ard pe nisipuri.
Prăpădul prin suflet străbate,
Vorbele-mi sunt prăbuşite în gură,
Îmi car amărăciunea în spate,
Şi scuip peste vin şi prescură.
Noaptea îmi mângâie pleoapa,
Beteag, mai fac încă un pas,
Cu umbra-i mă caută groapa,
Mă ridic spre lumini…bun rămas!
Alte poezii ale autorului
Blestem
Și mă întorc acasă
Cu gândurile-n cer,
De muzică atrasă-
Emoțiile pier.
Închid eu telefonul
Și intru în casă atunci,
Dezbrac încet paltonul
Cu mânicile lungi.
Și obosită foarte,
Pe pat eu mă arunc...
Iar perna parcă râde,
Că lângă ea ajung.
Și capul amorțește
Totul din jur dispare
Clipitul se oprește
Un întuneric încet apare.
Și uite gândurile toate
Se amestecă rapid
Făcând un haos...poate
Un vis ,cam încâlcit.
Încerc să înțeleg
Ce se întîmplă acum
Și drumul îl aleg
Dar nu înțeleg oricum.
Încerc să strig puternic
Cu vocea pusă-n vid
Și-mi dau eu seama amarnic
Că-s singură,cumplit...
Deodată ca un fulger
Tresar și mă înspăimânt
Că în acel vis, din cer
Eu,mă vedeam căzând.
Încerc să mă trezesc
La realitate să-mi revin,
Fără încetare mă prăbușesc
Alte gînduri vin și vin.
Și cînd deschid eu ochii
Mai bine să mă uit,
Îmi dau eu seama iarăși-
O zi a mai trecut...
Și uite se repetă
De parcă-i un blestem!
În fiecare ziuă,
Urc în același tren.
Citat
"Dacă ai fi oceanul, aș prefera să mă scufund, pentru a ajunge in adâncul inimii tale."
Călătoria în trecut...
Călătoresc cu trenul
Prin dulcile amintiri
În ochi le-ngheață gerul
Rămăn ca niște priviri.
Adânc la mine se uită
În ochi, pătrunzător
Oprind pe loc suflarea
Lăsându-mă să mor...
Îmi fac atunci bagajul
Cel mic și imaginar
Să plec , să nu scap zborul
Ce se împrăștie fumar.
Ajung la destinație
Și râd și plâng și simt
Plăcută... acea senzație
Că fericită sunt!
Mirosul fericirii
Miroase a primăvară?
Sau...poate a vanilie?
Dar nu! E dragostea de mamă,
Miroase a fericire!
Parfumul ei puternic,
Frumos și îmbătător,
Parfumul ei prosperic
Ce te înalță-n zbor.
Și acea clipă a trăirii,
N-o vei uita nicicînd.
Din fructul fericirii,
Zâmbeai încet gustând.
Strigi cu inima deschisă:
-Vai, atât este de dulce!
Iar tristețea-n tine închisă,
Pleacă, în infern se duce.
Ca un fluture albastru
Printre nori catifelați,
Ești tu fericit maestru
Al iubirii dintre frați.
Fericirea-nu-s cuvinte,
Ci o comoară cu iubire.
Ai încredere și simte,
Cum miroase a fericire!