Exuberanță
Întâlnirile mele cu diminețile iernii
mă entuziasmează la nebunie
așa sunt eu
mă bucură primul fulg de zăpadă sfios
care mi se topește pe tâmplă
ador răsuflarea tăioasă a vântului
țurțurii de pe streșina casei
albul zăpezii și a fumului de la țevile de eșapament
adesea mă dau fără să mă vadă nimeni
pe gheață
lăsând deoparte sobrietatea scorțoasă
a poetului
mângâi steluțele argintii de pe ferestre
cu buzele
în timp ce pisica își schimbă culcușul din pod
la gura sobei
chiar și mașinile sunt parcă un pic mai umane
pe șosele acestea ca niște coli uriașe de hârtie
n-ai cum să nu-ți lași sufletul moleșit de căldurile verii
să zburde printre munții împodobiți de omături
unde ecoul se sparge în mii de bucăți și nu se mai întoarce
GPS-ul îmi spune să fac la stânga
deși nu mai văd nicio urmă de drum
fac stânga, totuși,
spre cer
și simt cum îmi cresc aripile...
Стихи из этой категории
Realitatea astazi
Prea multa frustrare mocneste in popor
Nemultumirea se aude in vorba tuturor
Ne-am saturat de vanzatori de tara, corupti si infami
Ce ne vand automat pentru functii si bani
Nu facem politica, nu avem nici o tangenta - sa se stie
Criticam prin cuvinte aspre, cu stiloul pe hartie
Resursele tarii sunt amanetate, generatii de tineri sunt indatorate
Nimeni nu trece de la vorba la fapte
La televizor, aceleasi discutii ratate
Ne prezinta numai nenorociri, cu fapte detaliate
Incompetenta voastra ne-a adus aici, in hau
An de an totul se scumpeste si o ducem tot mai rau
Dumnezeul oamenilor astazi este serviciul, care ne aduce bani
Sa platim facturi si taxe din ce in ce mai mari
Voi critica, atat cat pot, forma de guvernamant infama
Pana cand nu vom avea presedinte si guvern iubitor de tara ?
Cei tineri, mandria tarii, pleaca peste hotare
La studii, la munca, sa-si faureasca un viitor mai bun fiecare
Ramanem fara aceasta esentiala valoare
Caci nu stim cati dintre ei se intorc, tara nu mai este atragatoare
Locuri de munca pentru ei putine, sanse de angajare infime
Multe concursuri de angajare "aranjate" cu pilosi
Oameni de nimic, ce peste noapte se vad colosi
Habar n-au sa-si faca treaba, iau banii de pomana
Si nici nu vor sa invete - oase lenese se cheama !
Ajutor financiar de la stat vor multi - cata frunza, cata iarba
Pe baza unui handicap inchipuit, ce pana la urma o sa-l aiba
Bolnavi inchipuiti si lenesi, munca nu e pentru voi ?
Veti muri de foame, sete, in datorii si in gunoi !
Termini astazi facultatea, putini se angajeaza in domeniul mult visat
Ajung sa presteze alte servicii, nu ce au studiat
Totul se scumpeste, salariile raman aceleasi - nu mai cresc deloc
Dar ei sa aibe pensii speciale, votate cu doua maini, pe loc
Tara nu mai are modele demne de urmat
Oameni destoinici, de la care ai ceva de invatat ...
Poate mîine
Am să trec la fapte, lume
N-o să mă ascund sub glume,
Eu de mîine plec departe,
Plec in zi, revin în noapte.
Căutînd prin nori comoara,
Voi cînta, plînînd ghitara.
Voi culege prin cimpii,
Flori - alese, stele - mii.
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Depresia
Privitii pe oameni in ochi.
Si daca vedeti durere
Sa nu neglijam acest fapt
Aceasta omoara devreme.
Nebun, fara minti sarmanul,
le spunem noi celor tristi.
Dar asta omoara devreme
E timpul sa ne trezim.
Depresia nu e gluma
nici joaca sa te ascunzi
Privestei in ochi pe oameni
E timpul sa ii ajuti.
Realitatea astazi
Prea multa frustrare mocneste in popor
Nemultumirea se aude in vorba tuturor
Ne-am saturat de vanzatori de tara, corupti si infami
Ce ne vand automat pentru functii si bani
Nu facem politica, nu avem nici o tangenta - sa se stie
Criticam prin cuvinte aspre, cu stiloul pe hartie
Resursele tarii sunt amanetate, generatii de tineri sunt indatorate
Nimeni nu trece de la vorba la fapte
La televizor, aceleasi discutii ratate
Ne prezinta numai nenorociri, cu fapte detaliate
Incompetenta voastra ne-a adus aici, in hau
An de an totul se scumpeste si o ducem tot mai rau
Dumnezeul oamenilor astazi este serviciul, care ne aduce bani
Sa platim facturi si taxe din ce in ce mai mari
Voi critica, atat cat pot, forma de guvernamant infama
Pana cand nu vom avea presedinte si guvern iubitor de tara ?
Cei tineri, mandria tarii, pleaca peste hotare
La studii, la munca, sa-si faureasca un viitor mai bun fiecare
Ramanem fara aceasta esentiala valoare
Caci nu stim cati dintre ei se intorc, tara nu mai este atragatoare
Locuri de munca pentru ei putine, sanse de angajare infime
Multe concursuri de angajare "aranjate" cu pilosi
Oameni de nimic, ce peste noapte se vad colosi
Habar n-au sa-si faca treaba, iau banii de pomana
Si nici nu vor sa invete - oase lenese se cheama !
Ajutor financiar de la stat vor multi - cata frunza, cata iarba
Pe baza unui handicap inchipuit, ce pana la urma o sa-l aiba
Bolnavi inchipuiti si lenesi, munca nu e pentru voi ?
Veti muri de foame, sete, in datorii si in gunoi !
Termini astazi facultatea, putini se angajeaza in domeniul mult visat
Ajung sa presteze alte servicii, nu ce au studiat
Totul se scumpeste, salariile raman aceleasi - nu mai cresc deloc
Dar ei sa aibe pensii speciale, votate cu doua maini, pe loc
Tara nu mai are modele demne de urmat
Oameni destoinici, de la care ai ceva de invatat ...
Poate mîine
Am să trec la fapte, lume
N-o să mă ascund sub glume,
Eu de mîine plec departe,
Plec in zi, revin în noapte.
Căutînd prin nori comoara,
Voi cînta, plînînd ghitara.
Voi culege prin cimpii,
Flori - alese, stele - mii.
Apăsări
aud numai știri rele în zori
când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte
dimineața însă se anunță frumoasă
ca-ntr-un tablou de Cézanne
scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine
rămas de aseară pe prichiciul ferestrei
în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel
sau Vivaldi
.
să tot trăiești
.
să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai
pline de muzică
ca pe niște sinfonii ale iubirii
neterminate
.
așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții
.
eu
din păcate
mi-am pierdut sufletul
captivul din mine a aruncat telefonul pe geam
a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă
afișând la singura fereastră fără perdele
ostentativ
resemnarea
.
indiferența gregară a cărnii
.
nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții
ca altădată
la un moment dat totul devine prozaic
un déjà vu
mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri
ca o tușă de negru pe negru
în același decor sumbru...
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Ianuarie
În Ianuarie, când gerul mângâie pământul,
Luna veghează, un orb luminescent,
Cu stele ca diamante în mantia-i argintie,
În nopți reci și tăcute, cu farmec persistent.
În noaptea-i stelară, fulgii dansează ușor,
Coborând cu delicatețe pe lumea adormită,
Prin geamuri înghețate, lumina se strecoară,
Ianuarie, o poveste de iarnă nesfârșită.
Pe ramuri goale, se așează zăpada albă,
Ca un pled de poveste peste copacii singuratici,
În liniștea nesfârșită, se aude doar adierea,
A vântului ce șoptește în taină printre crengi.
Oamenii își adună gândurile în larma anului nou,
Cu promisiuni și vise, ca stelele pe cerul senin,
În Luna Ianuarie, speranța răsare ca un soare,
În inimi încrezătoare, în suflete de dorințe pline.
Pe străzi pustii, pasul răsună în zăpadă,
Cu ecouri de pași hotărâți și drumuri neumblate,
Ianuarie, poarta către visuri și începuturi,
Cu frigul său aspru, dar și cu inima încălzită.
În Luna Ianuarie, când albul acoperă totul,
Se scrie o poezie a frumuseții efemere,
Cu file de zăpadă ce dansează în vânt,
O poveste ce rămâne veșnic în inimile noastre sincere.
Depresia
Privitii pe oameni in ochi.
Si daca vedeti durere
Sa nu neglijam acest fapt
Aceasta omoara devreme.
Nebun, fara minti sarmanul,
le spunem noi celor tristi.
Dar asta omoara devreme
E timpul sa ne trezim.
Depresia nu e gluma
nici joaca sa te ascunzi
Privestei in ochi pe oameni
E timpul sa ii ajuti.
Другие стихотворения автора
Pilde
trasul de timp nu rezolvă nimic
este o iluzie
oricât te-ai opune
timpul merge înainte
imperturbabil
problemele nerezolvate rămân în tine
o povară în plus pe lângă celelalte
destul de grele și acestea
factura la utilitățile vieții
trebuie plătită cu prioritate
înainte de scadență
întotdeauna există o păsuire existențială
după care ți se instituie sechestrul asigurator
asupra liberului arbitru
singurul bun care se poate executa silit
in integrum
nefiind cuantificabil
divizibil
libertate o ai sau n-o ai
Kovesi trage cu obstinație de timp
dar timpul a trecut deja peste dânsa
lăsându-i deschisă celula de la Târgșor
Klaus Werner Ioanis vâslește încontra curentului
asemeni uni marinar autist
rătăcit în Pacific
curând însă va fi istorie
Coldea
copia fidelă a Diavolului
vorbește singur
singur Dragnea
cel mai hulit și hăituit om
vinovat de toate imperfecțiunile lumii
merge în aceeași cadență cu timpul
cât îl va mai ocroti Dumnezeu
cu toate păcatele sale reale sau imaginare
”…va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi …”
care n-au nevoie de pocăinţă…”
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Secretul lui Polichinelee
ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire
știind că mă uit uneori la diferite cuvinte
ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic
pentru infantă
al doilea copil al Literaturii
Poezia
care nu-ți vine la îndemână
ai reînviat secretul lui Polichenele
ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații
oricâte pagini ai rupe din DEX
vei fi întotdeauna pe locul doi
Poezia și tu
în această ordine
nu se poate altfel
arată-mi un om dependent sută la sută
de o femeie
fără o mică anticameră
în care să-și oblojească sufletul
tu însăți depinzi ombilical de beauty
militezi pentru independența femeii
printre altele
sau pierzi timpul la coafor
hai lasă-mă...
Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…
Pilde
trasul de timp nu rezolvă nimic
este o iluzie
oricât te-ai opune
timpul merge înainte
imperturbabil
problemele nerezolvate rămân în tine
o povară în plus pe lângă celelalte
destul de grele și acestea
factura la utilitățile vieții
trebuie plătită cu prioritate
înainte de scadență
întotdeauna există o păsuire existențială
după care ți se instituie sechestrul asigurator
asupra liberului arbitru
singurul bun care se poate executa silit
in integrum
nefiind cuantificabil
divizibil
libertate o ai sau n-o ai
Kovesi trage cu obstinație de timp
dar timpul a trecut deja peste dânsa
lăsându-i deschisă celula de la Târgșor
Klaus Werner Ioanis vâslește încontra curentului
asemeni uni marinar autist
rătăcit în Pacific
curând însă va fi istorie
Coldea
copia fidelă a Diavolului
vorbește singur
singur Dragnea
cel mai hulit și hăituit om
vinovat de toate imperfecțiunile lumii
merge în aceeași cadență cu timpul
cât îl va mai ocroti Dumnezeu
cu toate păcatele sale reale sau imaginare
”…va fi mai multă bucurie în cer
pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi …”
care n-au nevoie de pocăinţă…”
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Lungimi de undă
o distanță enormă
desparte coja de sâmbure
miezul
denumit prezumțios inimă
suflet
ori creier
(având în spate milioane de quarcuri
gluoni
particule ipotetice
fără masă
și câmpuri cuantice invizibile!)
uneori trece vântul
bătând din aripi ca o pasăre
și umple golul acesta dureros
supranumit viață
seva din care izbucnesc frunzele
somnul din care se întorc urșii flămânzi
forța electromagnetică de respingere
dintre electronii minusculi
aflați între coajă și sâmbure
unde apare de nicăieri
un vierme îndrăgostit de liniște...
Secretul lui Polichinelee
ai rupt din DEX-ul meu pagina despre iubire
știind că mă uit uneori la diferite cuvinte
ai vrut să nu-mi explic sentimentul acesta puternic
pentru infantă
al doilea copil al Literaturii
Poezia
care nu-ți vine la îndemână
ai reînviat secretul lui Polichenele
ca și când n-ai ști că iubirea n-are nevoie de explicații
oricâte pagini ai rupe din DEX
vei fi întotdeauna pe locul doi
Poezia și tu
în această ordine
nu se poate altfel
arată-mi un om dependent sută la sută
de o femeie
fără o mică anticameră
în care să-și oblojească sufletul
tu însăți depinzi ombilical de beauty
militezi pentru independența femeii
printre altele
sau pierzi timpul la coafor
hai lasă-mă...
Nervi
nu știu ce mă enervează mai mult
fake news-urile pe care liberalii
și „salvatoriii” României
mi le bagă pe gât
de la tejgheaua cu ștevie a opoziției
sau correct news-urile marilor zilei
încărcate de culpabilitate și obsesii compulsive
de la prânzul cu bucate alese al Puterii
habar n-am
cert e că mă enervează bucătăria moleculară
a neamțului
răspopit
pe cârca și sângele inepuizabil al poporului
în fapt
o banală „spumă” de castraveciori murați
în oțet
introdusă într-un tub „spray”
care devine pufoasă
datorită presiunii care o împinge în afară
Reverii
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuet în cascadele trupului
văzusem cândva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
( pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii! )
respirând ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă…