Joc/7

ochiul

ghicește intenția-

în orașul inteligent

nu vezi un fir de iarbă

conversații aprinse

la miezul nopții-

greierii din gradină

nu au nici ei somn

tinerețea-i departe

corzile vibrează 

la unison

cu extravaganta toamnă

în timp ce

luna se zbate să se desprindă din

brațele desfrunzite de ștejar,

ghemuit langă foc,

un motan

râvnește să se plimbe

printre baloanele colorate de săpun.

plictiseli de lună nouă

virusul mutant

tulbură apele-

stingher printre zvonuri

prin perdeaua brodată cu fluturi

luna încețoșată

adâncește tăcerea

valuri de umbre

se izbesc zgomotoase

de crengi de mesteacăn

Tu ploaie curatä, iar cazi pe pămånt, 

Să curăți pământul de tot ce-i murdar!

Mä plouă pe mine, pătrunde-mi in suflet

Vorbeste cu mine, sopteste-mi în gänd!

Ascultă -mi chemarea și stai langă mine,

Te rog sä m-alinți cu picăturile tale!

De-ai ști ce mult mi te-asemeni cu mine,

Citeste-mă -n suflet, ș-apoi mă arată la lume!

Tu vii să adapi orice gură-nsetată de apă

Eu mă zbat să våslesc corabia drept, 

Tu vii calmă, alteori esti rece, si-nvolburată,

Eu însă, îs naivă și bună, alteori is nebună!

Tu ștergi lacrimi ce dor, din suflete goale, 

Tu stingi arșița si focul, când arde planeta, 

Tie florile toate ți se-nchină și toate învie,

Tu creezi fantezie, tu ploaie, compui poezie!

Tu mă faci fericitä si mă faci să zâmbesc

Tu mă mângâi, când eu plâng și nu mă trădezi, 

Când eu strig , picăturile tale ma liniștesc .

-Hai să bem o cafea, mai am să îți povestesc!

Hai, tu scaldă-mă, să nu mi se vadă lacrimile

Ce se preling brăzdandu-mi obrazul!

Ia-mă de mână, hai să dansăm, vreau sa mă joc

Ca in copilărie mea, când nu îmi lipsea hazul.

Te rog, dacă pleci, ia cu tine tristețea și răul

Ce ne bântuie viata si gândul și dorul, 

Aruncă-le in hăul cel mai adanc și abrupt!

Si-napoi, s-aduci liniște și fericire pe pământ!

Hai, acuma tu du-te, căci soarele mă ceartă

El vrea să-mi zâmbească, șovăind ca un rege.

Te rog sa mai vii, să m-alinti, să mă curati

De toatä intinäciune ce zace in mine, îs rece!

Eu te voi aștepta în fiecare zi si noapte

Sä mai barfim despre ce se întâmplă...și noi.

Sä mă inspiri , să mai scriu despre cine sunt

Si ce fac si ce rost am eu pe acest pămant!

Iti multumesc PLOAIA mea, că m-ai ascultat, 

Tu , stiu cä esti fără de päcat și mai stiu, 

Că tainic, imi vei păstra tot ce ti-am spus

Si imi vei da aripi să zbor până,...la apus!

   Eu te asteeeept , ploaia mea!

31 iulie 2019, Adriana.

Într-un prezent tot mai amar,

Românii au plecat în lume,

Pentru-un trai mai bun și-o  pâine.

Cât  e de greu să, să fii departe,

Dar lipsurile, nu știu carte.

S-a dus vestea, ca un vânt

Că străinii dau mulți bani,

Și odată adunați,

Nu mai plângi, nu mai oftezi 

Poți să stai mai mult

Încât te înstrăinezi,

Uiți de mama,uiți de tata,

Îți uiți glia, îți tara

Te-ai globalizat.

Cine ești tu?

Ai uitat....

În valea viselor albe, de iarnă împodobită,

Viața dansează în lumini, o poveste împletită.

Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,

O melodie de bucurie, de colindă fermecată.

Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,

Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.

Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,

Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.

Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,

Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.

Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,

Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.

În căldura căminului, cu focul suierand,

Familia se adună, cu sufletele vibrând.

Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,

Iarna e o sărbătoare, o poveste  făurită cu mâinile iernii mame.

Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,

Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.

Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,

Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.

Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,

Sărbătorește viața, cu inima și drag.

 În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,

Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.

Deseori ma întreb,

Cum ar fi sa evadez?

Sa plec, sa uit de toate,

Fără a ma uita în spate.

Apoi îmi vine iarăși gândul,

Gândul care ma apasă,

Sa rămân aici de parca, 

nici nu ma interesează.

Am încercat sa fug de mine,

De umbra mea care m-apasa,

Dar degeaba as uita de toate, 

Prefacandu ma ca nu i nimic în spate. 

Ce sa fac? E întrebarea,

Care ma apasă noaptea,

Vreau sa scap de-a mea ființă,

Vreau sa mi găsesc evadarea. 

Categoric,nu apare, 

Viata merge înainte,

Iar sufletu mi fără putință,

Sta-n tăcere, pana iarăși la durere. 

Vino să ne-alintăm domol,

Cât timp furtuna nu-i pornită

Și să ne creăm un simbol

Al nostru, fără țintă.

Dintr-o mică arzătură 

Tu ai făgăduit isteț,

Ne-ai compus o legătură

Să ne iubim fără dispreț.

În minte-mi vin destule, 

Dar nu știu cum să-ți grăiesc

Nu ai vrea noi să fim nesătule

Căci la infinit cu tine vreau să trăiesc? 

Un pic mai dă-mi să pot să-ți zic

Cât te iubesc, cât îmi aparții, 

Dacă vrei să afli un secret mic

Ieși din vis și fi-mi melodia sorții.

Printre picăturile mari de ploaie

Se-ntrevăd razele de soare.

Departe s-aude cânt de cimpoaie

Și un curcubeu pe cer apare.

Pastelul, arc viu colorat ne-mbie

Ca cerul să-l privim cu drag,

Și ce se scaldă-n apa lucie zglobie

Toți peștii ce înoată în șirag.

Tabloul pe care natura îl pictează

Imaginea vieții o oglindește.

Cărări șerpuite destinul urmează

Și radios în poiene poposește.

Prin lunci și verzi câmpii călătorește

Căutând calea s-o străbată.

Rareori în drum hazardul se oprește

Dorind pe la noi să se abată.

Acum, inspir aerul curat și proaspăt,

Și gândurile se contopesc

Cu magia plină de augur ce o recapăt

De la păsărelele ce ciripesc.