Inima, un vulcan

Un cățel rău și îngâmfat,

Se plimba pe străzi haihui.

Și grăbit a înhățat

O pisică a nu știu cui.

Însă vezi că pisicuța

Cea roșcată și speriată,

A strigat-o pe măicuța

Cea dungată și umflată.

Ea de cum și auzi

Glasul micului său pui,

Se-ncruntă și s-azvârli

Drept în fața dumnealui.

Dar cățelul vezi matale

Nu se lăsa dus de nas,

Și îi dădu îndată o labă

Lăsând-o fără de glas.

Dară vezi, că mândru Soare

Ce stătea și îi privea,

Se gândea c-ar fi în stare

S-o ajute, c-ar putea.

Și o rază a sa fierbinte

Îl ajunse pe cățel,

Stricându-i de-ndată jocul

Ce-l desfătase nițel.

Și privind cu ochi voioși,

Măicuța acum bucuroasă,

Mulțumi Soarelui tandru,

Luându-și pisicul acasă.

Inspirația vine din Univers.

Nu ne naștem având o muză.

Prin căutări și orice demers

Unii adoptă mereu o scuză.

Dacă în viață prieteni avem,

Și lor dorințe să le-mpărtășim,

Creând în taina nopții un poem,

Pe drumul iubirii credem că pășim.

Dar te întrebi ce vor aceia

De pun mereu bețe-n roate,

Și categoresesc fără a studia,

Și agasează fără a socoate.

Să cauți între aste două lumi

O muză care să te inspire,

Cum le-ai privi și denumi

Ca versul să nu fie risipire?

Printre picăturile mari de ploaie

Se-ntrevăd razele de soare.

Departe s-aude cânt de cimpoaie

Și un curcubeu pe cer apare.

Pastelul, arc viu colorat ne-mbie

Ca cerul să-l privim cu drag,

Și ce se scaldă-n apa lucie zglobie

Toți peștii ce înoată în șirag.

Tabloul pe care natura îl pictează

Imaginea vieții o oglindește.

Cărări șerpuite destinul urmează

Și radios în poiene poposește.

Prin lunci și verzi câmpii călătorește

Căutând calea s-o străbată.

Rareori în drum hazardul se oprește

Dorind pe la noi să se abată.

Acum, inspir aerul curat și proaspăt,

Și gândurile se contopesc

Cu magia plină de augur ce o recapăt

De la păsărelele ce ciripesc.

Gândurile unui necunoscut

Ascunse în mintea-i dibace,

Înșeală prin sentiment înăscut

De a câștiga prin orice mijloace.

Printr-un buchet de flori false

Dăruit celor ce nu-l cunosc,

Cu vorbe dulci și mieroase

Gândului său nu se potrivesc.

Natura umană mai speră, crede

Că sinceritate încă mai există.

Dar înțelegerile sunt șubrede

Și calea vieții devine mai tristă.

Cuplând sentimente și rațiune

Ar fi un vis și un ideal minunat.

Dar reacția n-are nicio opțiune

Dacă se aude ca un scheunat.

Într-o lume plină de dileme

Oare suntem robii concepțiilor,

Victimele tuturor decepțiilor,

Afișând nepăsători embleme?

Așteptăm cu nerăbdare timpul

Să ne indice drumul de parcurs,

Ca și când viața ni s-a scurs 

Precum din clepsidră nisipul.

Evadăm din răcoarea gândului

În îmbrățișarea caldă a inimii,

Exclamând cuvinte-n acronimii

Și acceptăm ideea fondului.

Ne frământă adânci tradiții

Perpetuu în viața noastră,

Ca cerul de culoare albastră,

Urcând spre culmi în noi condiții.

Vântul puternic bate în geam.

Soarele mai puțin arzător alină.

Din întreaga natură mă amăgeam,

Că Primăvara în curând va să vină.

Aștept ca blând Zefirul s-adie,

Și raza de soare intensă în Florar.

Iar foșnetul frunzelor, o melodie

Însoțită de trilul păsărilor în umbrar.

Să văd cireșii-n livadă înfloriți,

Din pământ să răsară albii bujori,

Nalbe purpurii ca niște meteoriți,

Lalele, iasomie și petunii în culori.

Pârâul croindu-și cărare-n pădure,

În susur calm și clipocitul mierlei,

Acompaniază un fâlfâit de fluture

Și mersul săltăreț al șopârlei.

În gând, mireasma plăcută a naturii

De pe câmpuri, livezi, păduri și munte,

Îmi zugrăvesc în nuanțele picturii

Și reușesc ca toate să mă încânte.

Nici o pată de lumină

În destin nu ne așteaptă

Soarta ne-au făcut-o alții

Hărpăreți și îmbuibați ,

Legea nu-i pentru toți dreaptă .

Legea apără averea

Pentrucă ei au și puterea ,

Îngrădiți  de privilegii ,

Ne promit la patru ani

Trai mai bun și mai mulți bani!

Am în telefon, cateva poze cu ea,

Nimic regizat — un zâmbet, o cafea,

Un tricou larg, părul ciufulit,

Dar Doamne… cât o iubesc. Atât de liniștit.

N-o spun des, că nu-s poet cu normă,

Dar când o văd, lumea prinde formă.

E ceva între noi ce n-are nume,

Mai real decât tot ce zice lumea bună.

Nu-mi trebuie filtre, nici povești sclipite

Am serile cu ea și ochii ei obosiți

Când plânge, nu fug. Când tace, o simt.

E fata aia pe care-o ții, nu o minți.

Și da, poate n-o înțeleg candse frânge 

Dar stau. Rămân și când inima-mi plânge.

Îmi dau seama-atunci, când lumina dispare,

Că iubirea-i o flacără mută, dar care nu moare

Într-o zi, mi-a intrat

o bucățică de fată în ochi,

pe retină,

Și de atunci tot încerc

să-mi trec privirea pe lângă ea

(sfat de la un medic)

să pot să merg și eu normal

și să nu mă împiedic.

Dar e cam dificil de respectat

acest sfat,

mai ales când e așa de frumoasă,

și mai ales că o iubesc atât de tare…

m-am resemnat și

mi-am luat adio de la picioare.

(mulțumesc doctorului de sfat, dar o să cad)

Partea mea preferată este când

am timp să stau cu ea și să o drăgălesc,

până când obosește așa de tare

că pică pe retina mea ca pe o pernă moale,

și în sfârșit pot să văd…

(tot pe ea o privesc)

Partea mai puțin frumoasă,

este că nu pot să o prind de mână

și să-i sărut fiecare degețel în parte,

pentru că e așa de departe, departe…

Ahhh… mă uit la ea așa cum mă uit la lună,

și e așa de greu și revoltător

că trebuie să merg la somn

fără să-mi dea un pupic de noapte bună 🥺

(ar face bine să-mi apară în vis și să-mi dea acel pupic 😡)

Noapte bună, prințesă mică, drăgălașă 🐥🥰!

Dragă ,scumpă surioară 

Nu va fi clipă să nu doară,

Că te-ai îndepărtat de mine,

Căci țin enorm la tine..

Am greșit și mi pare rău,

Și mi e dor de chipul tău;

Am răscolit prin amintiri,

Dezvăluind uitatele trăiri.

Căci port in mine vină,

C-am fost de voi străină;

Alături nu ți -am.fost,

Regretul nu-și mai are rost.

Nu din ură am.vorbit;

M-ai judecat prea pripit.

Pizma nu mă definește ,

Doar suferința mă umbrește.

Să te fac părtaș la ea,

A fost greșeala mea...

În viață iertăm spre-a fi iertați,

Să fim de traume vindecați.

Tânjind al tău zâmbet,

Te voi purta mereu in suflet.

Un aprig vânt, cu degete de sticlă,

Ne mângâie obrajii sidefați,

Iar timpul prins în clipe ce se strică,

Ne stă pe umerii deja încovoiați.

Sub cerul mut, cu bolta lui adâncă,

Am sta tăcuți, cu sufletul deschis,

Ca două urme calde pe o stâncă,

Dar nu există munte, ci veșnicul abis.

Și-n liniștea de alb fără hotare,

Cu inimi mici în frigul sideral,

Suntem cu-o singură chemare,

Să ne-nălțăm spre cerul de opal.

Și poate-n frigul clar ca o oglindă,

Ne-am regăsi mai puri decât eram,

Cu inimi care-nvață să se-aprindă,

Dintr-o privire lungă înspre geam.

Ți-aș pune-n palme nordul ca pe-o floare,

Și-un cerc de foc din pieptul meu,

Să trecem negrăbiți a timpului hotare,

Să fim din nou în curtea vechiului liceu.

Iar când s-ar stinge focul ca o vrajă,

Sub lemnele uscate ce trosnesc și plâng,

Te-aș despuia de frunze și de coajă,

Și te-aș planta în carnea mea adânc...

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.