Inima, un vulcan
Inima este ca un nestins vulcan.
Strânge în suflet multe momente
Și întreg alaiul de sentimente,
Și în timp izbucnește ca un hurican.
O hrănești cu lieduri și versuri,
Prin care muzica și poezia
Lasă să intervină amnezia
Clipelor nedorite în sensuri.
Bătăile inimii îmi sunt orchestra,
Și gândurile un sunet de viori.
Sentimentele-s un cuplu de fiori,
Bagheta destinului este maestra.
Clocotește în suflet nădejdea
Că mai poți obține de la soartă
Cheia care deschide o poartă
Prin care gonești deznădejdea.
Arcușul jucăuș pe coardele vieții
Provoacă destinul să vibreze,
În inimă palpitații să genereze,
Dăruind un dulce aspect dimineții.
Poems in the same category
Pribeag
Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.
Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.
Aş vrea să evadez
Aş vrea să evadez în larg,
Fără dor de ancorare…
Destinul să-mi fie catarg,
Iar sufletul drapel de arborare.
Să nu am decât un ţel,
Să fiu inutil în lume,
Să lupt pentru el,
Să nu mai am nume.
Să mi se spună apă,
Şi să mă strige soare,
Sângele în trup să întoarcă,
Orice lumească suflare.
Să nu mai am putinţe,
Crunt să mă sfâşii în timp,
Să îndur umilinţe,
Umanul din mine să sting.
Fruntea-mi să lovească azurul,
Ochii să-ntâlnească amurgul,
Doar marea să-mi ştie cusurul,
Iar dorinţa-mi, demiurgul.
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ “
Pribeag
Sunt fir de ață rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viață obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute reci de prea mult plâns,
pe drumul casei or să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
și timpul țel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e ochi de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
șirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzește viața,
mlădiță plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineața
de-un vis rămas din ierni pribeag.
Sunt fir de ață rătăcită
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu.
Aş vrea să evadez
Aş vrea să evadez în larg,
Fără dor de ancorare…
Destinul să-mi fie catarg,
Iar sufletul drapel de arborare.
Să nu am decât un ţel,
Să fiu inutil în lume,
Să lupt pentru el,
Să nu mai am nume.
Să mi se spună apă,
Şi să mă strige soare,
Sângele în trup să întoarcă,
Orice lumească suflare.
Să nu mai am putinţe,
Crunt să mă sfâşii în timp,
Să îndur umilinţe,
Umanul din mine să sting.
Fruntea-mi să lovească azurul,
Ochii să-ntâlnească amurgul,
Doar marea să-mi ştie cusurul,
Iar dorinţa-mi, demiurgul.
Îmi spunea mama
Îmi spunea mama cam să cad în genunchi
În genunchi în fața ta ,
Sperând cu gândul la iubire iar cu inima la uitare .
Mi-a spus mama să-ți uit chipul ,
Chipul ce-mi bântuie orgoliu
și mă așteaptă să-mi dau ultima suflare
ca tu să vii din nou aici
aice nu departe …..
pe strada suferinței 27.
Îmi spunea mama să nu te mai sun ,
măcar glasul să ți-l uit cumva .
Dar ce nu știe mama e că ți-am uitat și fața ,
și numele și cum în prag de sărbători mă sărutai și-n iubire mi te jurai.
Și în zile mai urâte , urâte căci tu le numai așa,
Îmi promiteai că pleci și cale de întoarcere la mine nu mai ai .
Îmi spunea mama că în urma ta v-a rămâne doar praf și ici colo cât-un ciob
Ciob ce îmi va sparge inima de piatră pe care tu nu ai putut s-o încălzești ,
Măcar cu o lumânare sau cu o îmbrățișare dacă ai putea .
Îmi spunea mama că întunericul într-o zi ne va lua de pe acest pământ ….
Dar ce nu știe ea , este că în inima mea acea zi venise deja .
Simt prin cer , văd prin flori , iubesc prin gând , gând pe care tu nici măcar nu vrei
și nici nu poți să-l auzi .
Întunericul îmi bate în geam și-mi aduce aminte de sfârșit …. sau cum ar spune mama căci până la urmă tot la vorba ei ajung ,
“ Tu fată n-ai să-l uiți , iubirea ta va dăinui fiind tu acoperită chiar și cu pământ “
Other poems by the author
Despărțirea
Nu-ncerca să vii la mine,
Nu-ncerca, că-i în zadar.
Afecțiunea mea pentru tine
N-a fost decât un amar.
Drum coiește-ți înainte!
Și voi încerca pe cât pot,
Iubire-mi s-o scot din minte
Fără sunetul de tropot.
Voi uita de-ale tale mângâieri,
De sărutul tău amăgitor.
Voi uita tot ce-a fost ieri,
Căci nu a fost decât un nor.
Trec anii!
Este adevărat că anii trec.
Dar îi vei transforma în farmec?
Sau poți gândi că asta-i soarta
Prea se grăbesc la vârsta ta.
Căci îți dorești să crești prietenie
În inima-ți palpitând de armonie.
Prin gesturi sincere, cu pași timizi
Spre uși pe care speri să le deschizi.
Nutrești la o apropiere caldă,
Un suflet în care iubirea se scaldă,
Vocea, petale înmiresmate de cuvinte
Sădind muzică și chimie-n simțăminte.
Suntem ca fluturii în viața efemeră
Ce din natură transformați veniră.
Pe lume ne-am trezit și noi sosiți
Și ne gândim cum au fost anii irosiți.
Crezând că-i poți lăsa să treacă
Și ignorând timpul ce îi provoacă.
Acum când simți c-acesta trece cosmic
Te-ntrebi, admirând cerul astronomic.
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Aniversare
Minunate momente de a trece o punte,
Semnele emoției inundă pe frunte.
Sentimentele adunate-n buchet
Dau mireazma anilor unui băiet.
Adolescența-i o haină frumoasă;
O porți, că de soartă-i aleasă,
Și-n brațe, pe umeri și-n creștet
Respiră căldura vieții din suflet.
Cu dragoste-n gânduri și gesturi
O mamă și-un frate sunt alături,
Pe drumul presărat cu speranțe,
Dorindu-i roade, bucurii și creanțe.
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.
Despărțirea
Nu-ncerca să vii la mine,
Nu-ncerca, că-i în zadar.
Afecțiunea mea pentru tine
N-a fost decât un amar.
Drum coiește-ți înainte!
Și voi încerca pe cât pot,
Iubire-mi s-o scot din minte
Fără sunetul de tropot.
Voi uita de-ale tale mângâieri,
De sărutul tău amăgitor.
Voi uita tot ce-a fost ieri,
Căci nu a fost decât un nor.
Trec anii!
Este adevărat că anii trec.
Dar îi vei transforma în farmec?
Sau poți gândi că asta-i soarta
Prea se grăbesc la vârsta ta.
Căci îți dorești să crești prietenie
În inima-ți palpitând de armonie.
Prin gesturi sincere, cu pași timizi
Spre uși pe care speri să le deschizi.
Nutrești la o apropiere caldă,
Un suflet în care iubirea se scaldă,
Vocea, petale înmiresmate de cuvinte
Sădind muzică și chimie-n simțăminte.
Suntem ca fluturii în viața efemeră
Ce din natură transformați veniră.
Pe lume ne-am trezit și noi sosiți
Și ne gândim cum au fost anii irosiți.
Crezând că-i poți lăsa să treacă
Și ignorând timpul ce îi provoacă.
Acum când simți c-acesta trece cosmic
Te-ntrebi, admirând cerul astronomic.
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Aniversare
Minunate momente de a trece o punte,
Semnele emoției inundă pe frunte.
Sentimentele adunate-n buchet
Dau mireazma anilor unui băiet.
Adolescența-i o haină frumoasă;
O porți, că de soartă-i aleasă,
Și-n brațe, pe umeri și-n creștet
Respiră căldura vieții din suflet.
Cu dragoste-n gânduri și gesturi
O mamă și-un frate sunt alături,
Pe drumul presărat cu speranțe,
Dorindu-i roade, bucurii și creanțe.
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.