Liniștea ta

Iată acest frumos apus 

Ce de albastru e străpuns, 

Iar mărețul soare apare 

Ca o pată de culoare

Și undeva în îndepărtare 

Siluete a două bărci străbat 

Un lac neîncetat 

Și-n acesta s-a oglindit 

Peisajul adormit... 

Însă, odată ce focul dispare, 

Cerul se umple de întristare 

Și își pierde din vigoare,

Iar natura toată merge la culcare

nu stiu de ce
vreau sa te cunosc
vreau sa te simt
vreau sa te împing
și usor sa te ating

nu stiu de ce
m-as uita in ochii tai la nesfârșit
și as vrea sa n-apuci sa clipești a doua oară
și eu sa ți spun ca..
m-am îndrăgostit

nu stiu de ce
vreau sa te apuc de talie,
sa te sărut usor
și sa-ti savurez trupul tau
căzut de pe un norișor

nu stiu de ce
vreau sa te leg
vreau sa fiu deasupra ta
și sa-ți pun mâna pe sâni
dar mi—e teama ca după vrei sa te răzbuni..

nu stiu de ce
îți dedic aceasta poezie
cu mult adevăr și multă iubire
oare e posibil sa ma fii îndrăgostit de tine ?!

In the realm where shadows softly dwell,
Amidst the Burden of Words I tell,
As a surveyor of the black shroud's veil,
I watch her art, like stars, prevail.

Through her eyes, a universe unfurls,
A sanctuary from the mundane swirls,
Where art becomes a tender embrace,
Transcending time, filling space.

With brush and ink, her spirit soars,
Each stroke a whisper, each hue adores,
Gravure's touch, a delicate dance,
Revealing love's eternal trance.

In compositions, symphonies arise,
Arranging dreams beneath moonlit skies,
In "Tolerant" tones, a love that grows,
Embracing change, where passion flows.

"Reflections" cast in shimmering light,
Mirroring hearts, in the still of night,
"Echoes of Silhouettes on Paper" glide,
Chasing truths, where dreams abide.

And "Mother" stands, a timeless muse,
In her gaze, love's sweet fuse,
In every line, her warmth conveys,
A love that lasts through endless days.

So from afar, in awe I bow,
In her art, I now truly found my vow,
For in each stroke, love's essence I see,
In "Foundations in Aquafortis," words set free.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Mă pândește doar nefericirea, 

Când mă farmeci cu iubirea

Și mă-ntreb cu ce -am greșit ,

Și ce mai am de pătimit. 

Toată vina o port eu,

Când te petrec în neglijeu;

Simt că nu te vei întoarce, 

Nu -mi zâmbi, nu te preface.

Iarăși ploaia mă inundă, 

Dorul să mi -l ascundă 

Pentru amorul mistuit 

Din visul ce l-ai năruit

Ești ca vremea, efemer;

Cine ești, e un mister, 

Vii din alte vremuri, 

Scuturat, cuprins de friguri...

Nu te întreb, doar tac,

Un ceai fierbinte-ți fac.

Te țin în brațe strâns, 

Să nu mă umfli iar de plâns...

Pornește cald prin lunci

Un vânt topind zăpada

Suflând alungă nori

Copaci-ncep parada

De zumzet și culori

Se umple-acum livada

Ţi-aş da un mărţişor

S-aduc zâmbind dovada

Din alb covor topit

Se-arată albă floare

Un zâmbet m-a răpit

În ochi m-i-aprinde soare

Când suflete se-ating

Aleargă-n piept bătaie

Nu știu unde-ai fugit

Tu steaua mea de mare

Natura a-nverzit

La mine-i dor și doare

Pe câmp culori se-aprind

Eu nu știu unde-i soare

Un suflet ai gonit

Cadou i-aduci uitare

Deși e timpul mic

Când dragostea e mare

E primăvară sigur

Chemând alai de flori

Aduce bucurie

Când fluturi zboară-n noi

De-i singură iubire

Primind tăceri și ploi

Se plimbă-n amăgire

O primăvară-n doi

Mai stai o clipa sa-ți zâmbesc
Mai stai, ca-n șoaptă sa-ți răspund
Si sa-ți zic tot ce aș fi vrut

Dar e târziu, e miez de noapte,
Iar eu îți scriu povești și șoapte.
Si nu regret ca am simțit,
Regret ca te-am privit atat de diferit..

Mereu ziceai ,,Asa sunt eu"
Intr-un final am înțeles
Asa ești tu, așa sunt eu
Doi străini rătăciți sub același cer,
Dar nu regret
A fost menit sa fie asa

Un sfârșit fără început
Ai fost tu în viata mea
Nu te cunosc, am înțeles
Deși speram ca o s-o fac
Dar azi te las,
Ești un trecut,
Ce sper ca-n viitor
Uitării îl voi da 💔

 
Gabriela

Mă uit de ani de zile la trecut,

Fereastra e aceeași și în astă seară

Și pentru o clipă broaștele-au tăcut

Să poată auzi dacă aprind țigară.

Inspir fumul amar-înțepător

Că poate v-a ajunge până la plămâni

Și poate-mi mai trece o zi, să mor

S-ajung în iad, lângă păgâni, 

Că am mimat un zâmbet în oglindă, 

Să cred că eu sunt încă fericit, 

Dar gândul de a mă spânzura la grindă

A apărut de când m-ai părăsit. 

Obișnuiesc să stau lângă fereastră 

Și să privesc în gol, fumând 

Și numai scrumul rămânând, 

De când s-a dus iubirea noastră. 

Și ochii-mi sunt trist și obosiți, 

Dar nimeni nu vrea să mă creadă 

De parcă ochii le-au rămas lipiți 

De mime ce-au avut să vadă.

Culoarea nopții fără tine

E palidă și mult prea rece

Si nici cu timpul nu-mi va trece

Culoarea nopții, fără tine.

A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.

Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună. 

Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi.  Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor.  De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți.  Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură.  Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor. 

Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.

Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.

Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi. 

Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat. 

Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.

Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând

Că nici un alt tablou nu are tei

Sau cerul însorit și-o floare-n câmp

Însă nu pe mine, tu, ma vrei! 

Îmi privești soarele ce-mi strălucește

Si cum străbate vântul prin păduri, 

Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește

Viața ce-mi descrisă prin picturi. 

Mă  privești ca pe-un tablou de toamnă, 

Cu frunzele-mi pictate pe pământ

Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt, 

Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.

Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți, 

Dar în sufletu-ți e doar amăgire

Și-ți pare rău că nu am fost iubiți, 

Dar acum sunt un tablou, si tu..

o amintire

Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi

Și altfel nu mă vei putea privi, 

Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi

Și n-am să încetez a te iubii!

De Adam Ioana Andreea Lenuța 

Și luna voi vrea să îți ofer, 

Și stele, și planete, univers

Când voi ține-n brațe-mi steaua

Ce mi-e dată-n dar, din cer.

Steluță, ce ziua îmi înseninezi

Voi vrea mereu în brațe să te simt 

Și să-ți stau de veghe, să visezi ,

Nopți, cu ține-n brațe adormind.

Nici luna nu-i pe cer în astă seară, 

E și târziu și e înnorat, 

Nici stelele nu par să-mi fie alături. 

De când ne-am înnoptat.