Liniștea ta

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Und wenn du nicht existieren würdest

Und wenn du nicht existieren würdest,

sag mir, warum sollte ich existieren?

Um in dieser Welt umher zu ziehen, ohne dich

ohne Hoffnung und ohne Reue?

Und wenn du nicht existieren würdest

würde ich versuchen die Liebe zu erfinden

wie ein Maler unter seinen Händen sieht wie die Farben des Tages geboren werden und es kaum glauben kann.

Und wenn du nicht existieren würdest,

sag mir, für wen ich existieren sollte?

Für flüchtige Bekanntschaften, die in meinen Armen einschlafen,

die ich niemals lieben würde?

Und wenn du nicht existieren würdest

wäre ich nur ein weiterer Punkt

in dieser Welt, welcher kommt und geht.

Ich würde mich verloren fühlen.

Ich würde dich brauchen.

Und wenn du nicht existieren würdest,

sag mir wie Ich es könnte?

Ich könnte vorgeben ich selbst zu sein

aber Ich wäre nicht wahrhaftig.

Und wenn du nicht existieren würdest,

dann glaube ich, das Geheimnis des Lebens gefunden zu haben, das 'Warum'.

Nur um dich zu erschaffen

und um dich zu betrachten.

Und wenn du nicht existieren würdest,

sag mir, warum sollte ich existieren?

Um in dieser Welt umher zu ziehen, ohne dich

ohne Hoffnung und ohne Reue?

Und wenn du nicht existieren würdest

würde ich versuchen die Liebe zu erfinden

wie ein Maler unter seinen Händen sieht wie die Farben des Tages geboren werden und es kaum glauben kann.

Și iar eu noaptea plâng,

Am înțeles greșeala,

Ca giunghiul ce-l înfrâng

Nu îmi mai trece oboseala

În umbra mea de bucurie

A ajuns din nou durere

Și inima mea purpurie

Din nou nu are nici putere

Și multe gânduri in noapte-aceea am avut

Măcar ca inima mea tare m-a durut

Ei zic ca bucurie este-în bani

Măcar ca nuștiu ca iubirea are ani

Eu sunt copil de-acela mic si fără gânduri

Dar mereu aproape ii eram

In fiecare din a ei dureri eram in rânduri,

Și bucuria in ochii ei o ridicam

Eu știm ca am pierdut iar totul

Dar acum poate nu e pe-ntotdeauna

Caci am făcut fapta ca idiotul,

Și nu doar eu am înțeles furtuna

Eu înțeleg ca bucuria nu mai este

Bucuria era singură persoana

Care mereu ma trece peste

Care și a distrus din nou coloana

Îmi pare rău de ceea ce-am făcut

Cu inima in sânge cer iertare

Dar eu am înțeles ca drumu-i desfăcut

Drumul care ți-era ca bucurie tare

Și știu ca am vorbit ca un copil

Că prostia mea n-are cuvinte

Și in viitor deja am un alt stil

Stilu-n care nu voi fi ca înainte

În ochii mei acum se vede doar durere

Care la noapte iar prin lacrimi s-a vedea

Dar nimeni nici nu va mai observa

Caci toti iar au din nou a lor părere

De durerea mea nu-i pasa nimănui

Poate chiar nici eu nu-i pas

Dar eu deja ma fac un pui

Care fără pereți în viața a rămas

Și acești păreți ea și era

Dar ei s-au dărâmat intr-un moment

Caci ea spus: "pleacă să nu te vad"

Și eu nu am putut exagera

In umbra pașilor ei doar am rămas

Și iar din nou încerc sa fac un pas

Dar nu s-a reusit sa-l fac inainte

Caci toate acestea erau si sunt in minte

Ea este obessia mea

Fără de care am rămas pustie

Și nu mai nimic, chiar bucuria

Care-mi era chiar sentimentul de tărie

Ma scol in dimineața-aceea cu o nădejde

Nădejdea ca toate acestea-s doar un vis

Dar deschizând iar telefonul in aprins

Am rămas doar cu o simpla deznădejde

Eu simplu am văzut mesajul ca zâmbește

Ca parca in sfârșit de mine a scăpat

Iar pentru restul nici nu mai vorbește

Și doar cu lacrimi am rămas din nou in pat.

Ce știm noi despre viața?

Știm ca nu are doar o fata.

Dar despre iubire?

Nu mi ar încape in aceasta poezie,

Te arde,te apasă,

Te simți acasă,

Îți da starea sa zbori,

când cazi la sol.

E ca o călătorie spre necunoscut,

Stam in fata ei Find muți.

Și e firesc,doar prin asta trăim,

E firesc,sa nu știm sa iubim.

E ca un vis frumos,

Iar după plângi după tot ce a fost,

E ca o zi ploioasa de dimineața,

Dar Zâmbești,Caci așa este in viața.

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Nebuna mea din nebunia noastră,

Desculți lipim afișe pe perete,

Și desenăm crini albi în glastră,

Ca două suprarealistice portrete.

Halate albe dănțuie pe coridor,

Ca umbre de stafii de prin castele,

Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,

Sub cerul tău lipsit de stele.

Cămăși de forță avem în garderobă,

Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,

Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,

Și bem cu toții smirnă din ceaun.

Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,

Bufnim în râs și fluierăm la Lună,

Apoi executăm un salt mortal,

Cu medicul de gardă împreună.

Cântăm în izolare Odă bucuriei,

Lui Beethoven subit auzul îi revine,

Un paznic cade pradă poeziei,

Și începe să recite Poemele luminii.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Ce ne iubim aicea în ospiciu,

Suntem nebuni de inimă albastră,

Și a fi așa nebuni... e un deliciu.

Ieri eram îndrăgostit

Astăzi parcă mi-a trecut,

Și vreau să aflu răspuns

La ceva ce m-a durut.

Eu credeam că ne iubim 

Și că este doar a mea,

Dar s-o văd cu-altcineva

N-am crezut că s-ar putea.

Mai acum o săptămână

Eram amândoi de mână,

Ne plimbam pe o potecă

Eu cu-a mea aleasă zână.

Nu știu ce s-a întâmplat

Și s-o văd că se sărută,

Cu prietenul meu bun

Ce-mi spunea că e urâtă.

Oare-acum este frumoasă

Și este de ea îndrăgostit?

Ori doar vrea ca să profite

Știind faptul că-i vestit.

Îi privesc și rămân mut

Când amicul e plesnit,

Și aud cum îi rostește

Ești un mare nesimțit.

Lung mă uit la amândoi

Și nu știu cui da crezare,

În gând îmi pun întrebare

Ce-ai să faci acum..Cezare?

Sigur e destul de greu

Să decid cu cine merg,

Cu ,,iubita" sau ,,amicul"

Ori din listă să mi-i sterg.

Voi care citiți din aste versuri

Și vedeți că rău mă chinui,

Vă întreb cum e mai bine

Să renunț sau să continui?

............

Măi..Cezare!

A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.

Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună. 

Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi.  Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor.  De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți.  Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură.  Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor. 

Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.

Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.

Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi. 

Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat. 

Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.

Cu ochii tăi senini,albaștri 

Sub clar de lună mă privești 

Și când te văd, te rătăcești, 

Cu ochii tăi senini,albaștri. 

Mă uit de ani de zile la trecut,

Fereastra e aceeași și în astă seară

Și pentru o clipă broaștele-au tăcut

Să poată auzi dacă aprind țigară.

Inspir fumul amar-înțepător

Că poate v-a ajunge până la plămâni

Și poate-mi mai trece o zi, să mor

S-ajung în iad, lângă păgâni, 

Că am mimat un zâmbet în oglindă, 

Să cred că eu sunt încă fericit, 

Dar gândul de a mă spânzura la grindă

A apărut de când m-ai părăsit. 

Obișnuiesc să stau lângă fereastră 

Și să privesc în gol, fumând 

Și numai scrumul rămânând, 

De când s-a dus iubirea noastră. 

Și ochii-mi sunt trist și obosiți, 

Dar nimeni nu vrea să mă creadă 

De parcă ochii le-au rămas lipiți 

De mime ce-au avut să vadă.

Auzeam voci în stânga și în dreapta mea, dar nu reușeam să îmi deschid ochii. Corpul meu era parcă lipit de pat, absent, un sentiment straniu m-a cuprins. Încerc să țip, țip atât de tare încât mă doare... Dar totul e doar în mintea mea căci gura mi-e încleștată iar glasul mi-a fost înghițit de durere. Fiecare pion pe care îl folosesc, ea , mi-l fură cu toată nerușinarea și mă sărută apăsat cu o adiere de vânt. Fiecare mișcare a mea e urmărită cu discreție de parcă îmi citește gândurile. E aici, în salon, dar nu e prea vorbăreață. Cred că mă ține de mână, mă strânge din ce în ce mai tare. Se joacă cu mintea mea, precum un șahist cu niște simple piese. Sare imediat la gâtul meu cu aceeași strânsoare, simt că mă sufoc. Mă simt ca și când aș fi un cal sălbatic capturat de hoți, bătut și închis între patru pereți, fără pic de lumină și aer. Mă zbat în zadar cu ea, simt că nu am suficientă putere. Totuși simt că vine momentul mutării mele, așa că dintr-o ultimă suflare îmi deschid ochii.Șah Mat. Mă trezesc și îmi spun că a fost doar un vis. O adiere rece îmi mângâie obrazul transpirat. Buzele-mi sunt mov. A fost aici, îmi spun înfrigurată. Perdelele stăteau în bătaia vântului, observ fereastra deschisă.

Adam Ioana Andreea (2024-02.06)

Și luna voi vrea să îți ofer, 

Și stele, și planete, univers

Când voi ține-n brațe-mi steaua

Ce mi-e dată-n dar, din cer.

Steluță, ce ziua îmi înseninezi

Voi vrea mereu în brațe să te simt 

Și să-ți stau de veghe, să visezi ,

Nopți, cu ține-n brațe adormind.

Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând

Că nici un alt tablou nu are tei

Sau cerul însorit și-o floare-n câmp

Însă nu pe mine, tu, ma vrei! 

Îmi privești soarele ce-mi strălucește

Si cum străbate vântul prin păduri, 

Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește

Viața ce-mi descrisă prin picturi. 

Mă  privești ca pe-un tablou de toamnă, 

Cu frunzele-mi pictate pe pământ

Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt, 

Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.

Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți, 

Dar în sufletu-ți e doar amăgire

Și-ți pare rău că nu am fost iubiți, 

Dar acum sunt un tablou, si tu..

o amintire

Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi

Și altfel nu mă vei putea privi, 

Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi

Și n-am să încetez a te iubii!

De Adam Ioana Andreea Lenuța