Liniștea ta
Liniștea ta mă adoarme și-mi încetează gânduri
De cum te-aș putea pierde pe viitor
Și nu aud decât vocea ta, care-mi răsună în vise
Și mă ghidează cum să urc pe trepte.
Liniștea ta mă culcă, mă trezește,
Și parcă tot ce-aș face nu mai controlez,
Când mă cuprind fiorii liniștii tale
De care îmi e teama că mă voi despărți.
Liniștea ta mă atacă în negura nopții
Prin gândurile mele care se duc spre tine,
Gânduri care nu se întorc, dar de repeta,
Și mă lasă adormită de dragoste.
In liniștea ta dormeam cu ochii deschiși,
Căci inima-ți mă lăsa să te visez,
Și nu îndrăzneam să privesc în viitor sau în trecut,
Atunci când petreceam timpul lângă tine.
Adam Ioana Andreea Lenuța, 9 aprilie 20:42
Poems in the same category
NU EU
Unul din noi doar, unul a trădat iubirea
Când cerul strălucea și macii inunda câmpia
Unul din doar unul,nu s-a uitat înapoi
Când răsuna chemarea ,dusă de vânt și de ploi.
Unul din noi,doar unul, cu vorbe grele a închis
Lumina către zare pe când cel mai statornic vis,
S-a ofilit și moare!
Inima e praf oricum
Mă arunc în gânduri în vise căzute
Îngeraș ce are aripile rupte
În mii de bucăți, brațele simt că mă dor
Cu pulbere de stele și durere mă înfășor
Inima e praf oricum , de ce s-o mai strâng
Doar petalele de trandafir ce mai plâng
În tăcere mă pierd, mă consum
Și poate totu-i doar o mreajă oricum
Și tot ce simt e un gol în gri
De suspine se făcură ochii negrii
Strâng disperarea sub piele-n tăcere
Otrava sufletului a mea plăcere
Căci cel ce-ți pune sărut pe frunte
Te va rănii cu adevăruri crunte
Lăsând să zacă-n tine doar furtuna
Ce-ți frânge dragostea totdeauna
Să nu-ți amintești nici un sărut
Nici iubirea și nici pe cel ce te-a durut
Azi de-ar fi doar un gol în piept
Căci de mâine n-am să te mai aștept
DAR IARTĂ-MĂ
te visam in fiecare seara la apus,
când bolta cereasca se întuneca,
in adâncul meu știam,
ca tu departe ai ajuns deja.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,
strălucirea ochilor negri,
dar știu ca e prea târziu,
nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.
cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,
dacă asta ai știi?
te ai întoarce la mine?
poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care-mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
As fi dorit
Te vad acum, parca-i venit de sus
Si vreau sa fii tu azi,dar si pe veci,
O urma a ramas de la acel apus
Ce-ar fi si miine , te-oi intilni aici?
A lumii umbra am lasat departe
Si singur, rar pasesc catre apus
As fi dorit ca anii si nici moartea
As fi dorit dar soarele-i doar sus.
O, tu, copila-mi esti atit de draga
Rasari ca soarele de dupa nori
Cu tine e lumina , tu esti raza,
Atit de draga, ca mii de flori.
In vis apari ,te stingi usor,
O, draga mea,cit as dori,
Privesc cu ochii plini de dor,
Sa fii alaturi zi de zi.
Privirea ta!
Privirea ta îmi spune,
Că nu mă vezi,
Simt între noi o tensiune,
Pe care tu o negi
Rostesc cuvinte de iubire,
Pe care nu le auzi,
Eu mă vizez să devin mire,
Iar tu ceva-mi ascunzi
Te țin de mână, ne plimbăm,
Căldura ne lipsește,
Din când în cànd ne sărutăm,
Însă sărutu-i rece
Frumoase flori îți dăruiesc,
Și ți le pun în poale,
Vreau sentimente să primesc,
Și nu doar vorbe goale
Promisiunile simt cum se duc,
Răceala ne cuprinde,
Degeaba-ncerc să te seduc,
Nimic nu te aprinde
Cât de aproape sunt de tine,
Cât de departe-mi ești,
Nu știu cum ar fi mai bine,
Rămâi...sau pleci
Reproșuri să-ne-aducem,
E calea cea ușoară,
Și sigur nu va duce,
Spre-a-noastră împăcare
Vom căuta o cheie potrivită,
Inima s-o deschidă,
Poate nu va fi una ruginită,
Greu să descuie
............... ...........
Acum după o viață împreună,
Cu multe chei în buzunar,
Vă spun c-am folosit doar una,
Cea a Iubirii, de Sus primită-n..Dar!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
NU EU
Unul din noi doar, unul a trădat iubirea
Când cerul strălucea și macii inunda câmpia
Unul din doar unul,nu s-a uitat înapoi
Când răsuna chemarea ,dusă de vânt și de ploi.
Unul din noi,doar unul, cu vorbe grele a închis
Lumina către zare pe când cel mai statornic vis,
S-a ofilit și moare!
Inima e praf oricum
Mă arunc în gânduri în vise căzute
Îngeraș ce are aripile rupte
În mii de bucăți, brațele simt că mă dor
Cu pulbere de stele și durere mă înfășor
Inima e praf oricum , de ce s-o mai strâng
Doar petalele de trandafir ce mai plâng
În tăcere mă pierd, mă consum
Și poate totu-i doar o mreajă oricum
Și tot ce simt e un gol în gri
De suspine se făcură ochii negrii
Strâng disperarea sub piele-n tăcere
Otrava sufletului a mea plăcere
Căci cel ce-ți pune sărut pe frunte
Te va rănii cu adevăruri crunte
Lăsând să zacă-n tine doar furtuna
Ce-ți frânge dragostea totdeauna
Să nu-ți amintești nici un sărut
Nici iubirea și nici pe cel ce te-a durut
Azi de-ar fi doar un gol în piept
Căci de mâine n-am să te mai aștept
DAR IARTĂ-MĂ
te visam in fiecare seara la apus,
când bolta cereasca se întuneca,
in adâncul meu știam,
ca tu departe ai ajuns deja.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
îmi lipsesc brizele călduroase ale atingerilor tale,
strălucirea ochilor negri,
dar știu ca e prea târziu,
nepăsătoare fiind am început sa clipesc, iar tu, ființă, ai dispărut in abis.
cuprinsă sunt de îmbrățișarea întunecoasă a singurătăți ,
dacă asta ai știi?
te ai întoarce la mine?
poate, sau doar ma amețesc cu speranța întoarcerii tale.
dar iartă mă!
ard in focul sângerosului dor,
care-mi apasă pieptul dureros,
dar iartă mă!
As fi dorit
Te vad acum, parca-i venit de sus
Si vreau sa fii tu azi,dar si pe veci,
O urma a ramas de la acel apus
Ce-ar fi si miine , te-oi intilni aici?
A lumii umbra am lasat departe
Si singur, rar pasesc catre apus
As fi dorit ca anii si nici moartea
As fi dorit dar soarele-i doar sus.
O, tu, copila-mi esti atit de draga
Rasari ca soarele de dupa nori
Cu tine e lumina , tu esti raza,
Atit de draga, ca mii de flori.
In vis apari ,te stingi usor,
O, draga mea,cit as dori,
Privesc cu ochii plini de dor,
Sa fii alaturi zi de zi.
Privirea ta!
Privirea ta îmi spune,
Că nu mă vezi,
Simt între noi o tensiune,
Pe care tu o negi
Rostesc cuvinte de iubire,
Pe care nu le auzi,
Eu mă vizez să devin mire,
Iar tu ceva-mi ascunzi
Te țin de mână, ne plimbăm,
Căldura ne lipsește,
Din când în cànd ne sărutăm,
Însă sărutu-i rece
Frumoase flori îți dăruiesc,
Și ți le pun în poale,
Vreau sentimente să primesc,
Și nu doar vorbe goale
Promisiunile simt cum se duc,
Răceala ne cuprinde,
Degeaba-ncerc să te seduc,
Nimic nu te aprinde
Cât de aproape sunt de tine,
Cât de departe-mi ești,
Nu știu cum ar fi mai bine,
Rămâi...sau pleci
Reproșuri să-ne-aducem,
E calea cea ușoară,
Și sigur nu va duce,
Spre-a-noastră împăcare
Vom căuta o cheie potrivită,
Inima s-o deschidă,
Poate nu va fi una ruginită,
Greu să descuie
............... ...........
Acum după o viață împreună,
Cu multe chei în buzunar,
Vă spun c-am folosit doar una,
Cea a Iubirii, de Sus primită-n..Dar!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
Tablou
Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând
Că nici un alt tablou nu are tei
Sau cerul însorit și-o floare-n câmp
Însă nu pe mine, tu, ma vrei!
Îmi privești soarele ce-mi strălucește
Si cum străbate vântul prin păduri,
Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește
Viața ce-mi descrisă prin picturi.
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă,
Cu frunzele-mi pictate pe pământ
Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt,
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.
Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți,
Dar în sufletu-ți e doar amăgire
Și-ți pare rău că nu am fost iubiți,
Dar acum sunt un tablou, si tu..
o amintire
Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi
Și altfel nu mă vei putea privi,
Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi
Și n-am să încetez a te iubii!
De Adam Ioana Andreea Lenuța
Privind spre nori
A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.
Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună.
Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi. Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor. De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți. Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură. Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor.
Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.
Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.
Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi.
Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat.
Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.
Culoarea nopții
Culoarea nopții fără tine
E palidă și mult prea rece
Si nici cu timpul nu-mi va trece
Culoarea nopții, fără tine.
Mimul fericirii
Mă uit de ani de zile la trecut,
Fereastra e aceeași și în astă seară
Și pentru o clipă broaștele-au tăcut
Să poată auzi dacă aprind țigară.
Inspir fumul amar-înțepător
Că poate v-a ajunge până la plămâni
Și poate-mi mai trece o zi, să mor
S-ajung în iad, lângă păgâni,
Că am mimat un zâmbet în oglindă,
Să cred că eu sunt încă fericit,
Dar gândul de a mă spânzura la grindă
A apărut de când m-ai părăsit.
Obișnuiesc să stau lângă fereastră
Și să privesc în gol, fumând
Și numai scrumul rămânând,
De când s-a dus iubirea noastră.
Și ochii-mi sunt trist și obosiți,
Dar nimeni nu vrea să mă creadă
De parcă ochii le-au rămas lipiți
De mime ce-au avut să vadă.
Tablou
Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând
Că nici un alt tablou nu are tei
Sau cerul însorit și-o floare-n câmp
Însă nu pe mine, tu, ma vrei!
Îmi privești soarele ce-mi strălucește
Si cum străbate vântul prin păduri,
Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește
Viața ce-mi descrisă prin picturi.
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă,
Cu frunzele-mi pictate pe pământ
Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt,
Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.
Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți,
Dar în sufletu-ți e doar amăgire
Și-ți pare rău că nu am fost iubiți,
Dar acum sunt un tablou, si tu..
o amintire
Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi
Și altfel nu mă vei putea privi,
Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi
Și n-am să încetez a te iubii!
De Adam Ioana Andreea Lenuța
Privind spre nori
A fost odată ca niciodată o familie simplă, formată dintr-un bărbat și o femeie. Aceștia aveau împreună o fetiță care era zglobie, îi placeau jocurile copilărești și era dornică mereu să își facă prieteni noi... uneori chiar nu avea astâmpăr să stea locului chiar și pentru două secunde. Era o ființă atât de blândă și de visătoare încă din primii ani de viață. Inventa tot felul de joculețe pe care le juca cu copiii vecinilor.
Ea era singurul copil, dar din cauza că erau doar niște oameni simpli, părinții ei munceau din zori și până-n seară pentru a duce un trai normal, nu prea aveau timp pe care să îl petreacă împreună.
Cât timp părinții ei erau la muncă, ea mergea la bunici să stea cu ei. Fetița se juca deseori jocul ei preferat, mai ales când era tristă, și anume, privitul norilor. Aceștia o minunau, dar niciodată nu avea cu cine să împartă bucuria și entuziasmul de a-i privi. Bunicii erau ocupați sau pur și simplu nu aveau chef, spunând că există lucruri serioase de făcut pe pământ, mai serioase decât privitul norilor. De cele mai multe ori aceste cuvinte o întristau, dar uneori se consola singură că îi rămâneau ei mai mulți nori de descoperit și că o comoară ca asta nu se poate împărți. Fetița era mereu senină, deși în dinăuntrul ei se simțea tristă și singură. Evident, avea zile mai fericite, când nu simțea acele goluri lăsate de singurătate, zile în care uita să se mai întoarcă acasă de la joaca cu copii de-ai vecinilor.
Fetiță a crescut, acum era aproape adult. Seninătatea ei a dispărut odată cu trecerea vârstei și foarte puține lucruri o mai bucurau. Golurile marcate de singurătate au pus stăpânire pe ea. Ii lipsea iubirea din chip, naivitatea din copilărie pe care o vedeai în priviri....era altfel.
Într-o zi a cunoscut un băiat, de aceeași vârstă cu ea. Abea a recunoscut din privirea lui că era un suflet bun, copilăros, visător, de parcă s-ar fi văzut pe ea în copilărie. Nu îi venea să creadă că el a rezistat trecerii anilor și a rămas așa.
Au devenit amici, se cunoșteau deja de o vreme și au început să meargă des împreună la picnicuri și apoi, întâlniri de doi.
Într-o zi, la unul dintre picnicuri, ea a îndrăznit să împărtășească cu băiatul comoara descoperită de ea în copilărie, și anume, norii. I-au plăcut atât de mult băiatului încât acesta devenise obiceiul lor preferat.
Prima persoană care a privit norii împreună cu ea i-a readus zâmbetul pe față. Au privit fericiți norii ani întregi până când au decis să se căsătorească sub bolta cerului însoțiți de nori.
Culoarea nopții
Culoarea nopții fără tine
E palidă și mult prea rece
Si nici cu timpul nu-mi va trece
Culoarea nopții, fără tine.
Mimul fericirii
Mă uit de ani de zile la trecut,
Fereastra e aceeași și în astă seară
Și pentru o clipă broaștele-au tăcut
Să poată auzi dacă aprind țigară.
Inspir fumul amar-înțepător
Că poate v-a ajunge până la plămâni
Și poate-mi mai trece o zi, să mor
S-ajung în iad, lângă păgâni,
Că am mimat un zâmbet în oglindă,
Să cred că eu sunt încă fericit,
Dar gândul de a mă spânzura la grindă
A apărut de când m-ai părăsit.
Obișnuiesc să stau lângă fereastră
Și să privesc în gol, fumând
Și numai scrumul rămânând,
De când s-a dus iubirea noastră.
Și ochii-mi sunt trist și obosiți,
Dar nimeni nu vrea să mă creadă
De parcă ochii le-au rămas lipiți
De mime ce-au avut să vadă.