Cu ochii tăi senini, albaștri

Noapte e afara, ploua...
De la geam un vint cam rece,
L-am deschis.. Improspatare,
Bate vintul, timpul trece.

Tu dormi moarta, obosita,
Parca n-ai dormit un veac,
Mult as vrea sa-mi fii iubita,
Mult as vrea sa-ti fiu pe plac.

Toti si toate fug ascunse,
De furtuna ce-o sa vina,
Numai luna dintre nouri,
Citeodata mai suspina.

Ea de tine-mi aminetste,
Cind cu ochii reci, fierbinti,
Simti napasta care vine,
Te cutremuri si presimti.

Si am pus si eu zavorul,
Si perdeaua-ncet am tras,
Nu cumva sa te trezeasca,
Trasnetul care da glas.

Dormi frumoasa, linstita,
O furtuna mai avem,
Sa ramii a mea iubita,
Sau eternul meu blestem.

"Este doar o obsesie firească", mi-am spus-n gândul proprie mele ființe, pentru că orice om călăuzit de dorul și dorința de a fi iubit a iubit odinioară cu mare foc și ardoare în speranța că va însemna și el pentru cineva totul 

Iubirea mea nu era un simplă, ba chiar era una divină

Îmi dădeam chiar și ultima respirație ca să pot să te cuprind cu întregile mele brațe 

Admiram la tine totul, dar nu doar cu o privire scurtă ci cu toată ființa mea căci atingerile tale mi-au lăsat o amprentă în inima mea fragedă și milostivă și aș vrea să spun că mă doare ca o rană doar că n-o fac

În acel moment am realizat că nu e doar dragoste obișnuită ci o obsesie bolnavă a demenței mele de iubire

Am realizat asta în deceniile eterne-n care inima mi-a fost devorată, doar că te-am iubit prea mult, în schimb pe mine nu m-am iubit deloc 

Și încă nu-mi alin rănile 

Încă te las să mă dori, iubitule 

Să mă sfâșie cu amintiri, să mă spulberi cu minciuni și să mă îmbraci în voalul mireselor tale gri, deși speram ca pe cap voalul ce-l port sa fie incolor, alb precum sufletul meu pur și plăpând ce izvorăște o iubire nemuritoare 

Speram ca ziua în care voi fi nemuritoare va fii aceea în care trupul și mintea mea clădită cu demnitate vor fi ale tale și le vei purta de grija fiindu-ti mireasa ta întruchipată în portul unui porumbel ce va domina gălăgia cu pacea sa 

Însă asta e doar o altă lume, o lumea paralelă care este o amintire uitată-n mintea gândurilor tale murdare

Singurul meu gând a rămas, deși tu m-ai dat uitării de mult timp de vreme 

Dacă ești iubit și cine este iubirea vieții tale acum

Dacă eu până acum am fost precum doar o străină pe acest pământ 

Celalate zgomote nu le pot denumi gânduri ci doar iluzii pe care mi le creez pentru că inima mea încă crede în noi

De ar mai crede în iubirea altui suflet cum crede în noi înșine poate aș muri cu al meu suflet împăcat , dar m-am stins atunci când mi-am dat seama că nu vei rămâne sthinger pe vecie ca și mine și că îți vei împărțit viața cu sufletul tău perche, vei împărți după tot ce eu tânjesc, după alinarea unui suflet și iubirea sa veșnică

Tu ești pe drum spre casă,știu

Când toată lumea doarme liniștită,

Cum crezi că pot dormi și eu?

Eu cred că ești copila unui zeu

Acea frumoasă fără seamăn

Cu nebunia hărniciei

Ce-o au furnicile mereu,

Iar eu, cel care te iubește

La ora dimineții se gândește

Că viața este strălucire

Ce vine de la Dumnezeu !

Iar Dumnezeu este iubire

Iubirea are astăzi glasul tău

Iubito,ești pe drum spre casă,

Mă porți acolo și pe mine

Stând liniștit în buzunarul tău

Îți simt și pașii si iubirea

Acolo vreau să stau mereu.

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Îți aduci aminte oare

Cum soarele răsare,

Sau cum păsările cântă

Apropiindu-se de lună. 

Sau cum apa curge lin,

Până apăruse vântul

Ce cu un vuiet alăturându-se,

Încet, încet

Numai că lipsește,

A ta alinare,

A dispărut în neant

A ta iubire oare? 

Ma îngrijorez mereu

Neștiind ce să mai fac

Știind că nimic

Nu îți este pe plac 

Plimbările noastre 

Sau rărit și ele

Acum te văd doar prin telenovele

Te regăsesc în tot

Și nu vreau să te pierd

Vreau să vii înapoi,

Și să te văd iar.

Iubindune la fel

Cu o iubire pură

Neschimbând nimic

În a ta natură. 

Oameni duc flori cu pereche,

Si se-ntorc doar cu regrete.

Alții plîng de dureri

Eu scriu cereri,

Către ceruri

Să mai fiți înc-o secund-alături.

Alții plîng de regrete

Eu încă mai caut momente,

În stînga și dreapta mea

Dar le găsesc doar în amintirea grea.

Alții plîng în hohote

Eu încă vă mai caut prin portrete,

Vă caut de-a vă-mbrățișa

Să mă opriți inima de-ami sfîșia...

Alții plîng și-s nedumeriți

De ce Doamne mi l-ai luat cînd eram atît de fericiți?!

Cînd iubeam și eram iubiți

Răniți, așteptăm să fim striviți.

Alții plîng în drum spre casă,

Unde singurătatea îi așteaptă la masă...

Cu flori moarte tăvălite pe terasă

Si-ș zic, mîine va fi mai frumoasă.

Liniștea ta mă adoarme și-mi încetează gânduri

De cum te-aș putea pierde pe viitor

Și nu aud decât vocea ta, care-mi răsună în vise

Și mă ghidează cum să urc pe trepte. 

Liniștea ta mă culcă, mă trezește, 

Și parcă tot ce-aș face nu mai controlez, 

Când mă cuprind fiorii liniștii tale 

De care îmi e teama că mă voi despărți. 

Liniștea ta mă atacă în negura nopții 

Prin gândurile mele care se duc spre tine, 

Gânduri care nu se întorc, dar de repeta, 

Și mă lasă adormită de dragoste. 

In liniștea ta dormeam cu ochii deschiși, 

Căci inima-ți mă lăsa să te visez, 

Și nu îndrăzneam să privesc în viitor sau în trecut, 

Atunci când petreceam timpul lângă tine. 

Adam Ioana Andreea Lenuța, 9 aprilie 20:42

Mă uit de ani de zile la trecut,

Fereastra e aceeași și în astă seară

Și pentru o clipă broaștele-au tăcut

Să poată auzi dacă aprind țigară.

Inspir fumul amar-înțepător

Că poate v-a ajunge până la plămâni

Și poate-mi mai trece o zi, să mor

S-ajung în iad, lângă păgâni, 

Că am mimat un zâmbet în oglindă, 

Să cred că eu sunt încă fericit, 

Dar gândul de a mă spânzura la grindă

A apărut de când m-ai părăsit. 

Obișnuiesc să stau lângă fereastră 

Și să privesc în gol, fumând 

Și numai scrumul rămânând, 

De când s-a dus iubirea noastră. 

Și ochii-mi sunt trist și obosiți, 

Dar nimeni nu vrea să mă creadă 

De parcă ochii le-au rămas lipiți 

De mime ce-au avut să vadă.

Mă privești ca pe-un tablou și-ți spui în gând

Că nici un alt tablou nu are tei

Sau cerul însorit și-o floare-n câmp

Însă nu pe mine, tu, ma vrei! 

Îmi privești soarele ce-mi strălucește

Si cum străbate vântul prin păduri, 

Și te gândești ca nimeni nu-mi iubește

Viața ce-mi descrisă prin picturi. 

Mă  privești ca pe-un tablou de toamnă, 

Cu frunzele-mi pictate pe pământ

Și cu crengile-mi bătute-n zori de vânt, 

Mă privești ca pe-un tablou de toamnă.

Te uiți la mine și vezi îndrăgostiți, 

Dar în sufletu-ți e doar amăgire

Și-ți pare rău că nu am fost iubiți, 

Dar acum sunt un tablou, si tu..

o amintire

Am rămas o arta neînțeleasă-n ochii tăi

Și altfel nu mă vei putea privi, 

Dar vei rămâne în ale-mi inimii văpăi

Și n-am să încetez a te iubii!

De Adam Ioana Andreea Lenuța 

O zi de luni, cu soare negru,

Pare că-mi zâmbește dinadins, 

Un pui de flacără nestins

In amintirea unui gând funebru.

O zi de luni cu negru soare, 

Pare că-mi zâmbește mai aprins

Și încet prin lume s-a întins

O zi de luni, cu negru soare.

O zi de luni, cu soare negru,

Zi întunecată și blestem,

Peste suflet rece din infern,

In amintire.. gând funebru. 

O zi de luni cu soare negru,

O monotona așteptare

Spre vecile fără scăpare,

Gând funebru.

De Adam Ioana Andreea Lenuța 

Și luna voi vrea să îți ofer, 

Și stele, și planete, univers

Când voi ține-n brațe-mi steaua

Ce mi-e dată-n dar, din cer.

Steluță, ce ziua îmi înseninezi

Voi vrea mereu în brațe să te simt 

Și să-ți stau de veghe, să visezi ,

Nopți, cu ține-n brațe adormind.

Auzeam voci în stânga și în dreapta mea, dar nu reușeam să îmi deschid ochii. Corpul meu era parcă lipit de pat, absent, un sentiment straniu m-a cuprins. Încerc să țip, țip atât de tare încât mă doare... Dar totul e doar în mintea mea căci gura mi-e încleștată iar glasul mi-a fost înghițit de durere. Fiecare pion pe care îl folosesc, ea , mi-l fură cu toată nerușinarea și mă sărută apăsat cu o adiere de vânt. Fiecare mișcare a mea e urmărită cu discreție de parcă îmi citește gândurile. E aici, în salon, dar nu e prea vorbăreață. Cred că mă ține de mână, mă strânge din ce în ce mai tare. Se joacă cu mintea mea, precum un șahist cu niște simple piese. Sare imediat la gâtul meu cu aceeași strânsoare, simt că mă sufoc. Mă simt ca și când aș fi un cal sălbatic capturat de hoți, bătut și închis între patru pereți, fără pic de lumină și aer. Mă zbat în zadar cu ea, simt că nu am suficientă putere. Totuși simt că vine momentul mutării mele, așa că dintr-o ultimă suflare îmi deschid ochii.Șah Mat. Mă trezesc și îmi spun că a fost doar un vis. O adiere rece îmi mângâie obrazul transpirat. Buzele-mi sunt mov. A fost aici, îmi spun înfrigurată. Perdelele stăteau în bătaia vântului, observ fereastra deschisă.

Adam Ioana Andreea (2024-02.06)