Ho'oponopono

Cuvinte nerostite,vibrație și nonsens

Dorinta arzătoare de a nu fi totul șters,

M-au îngenuncheat umil,

Dar la fel m-au înălțat,

Caci ceea ce te înfrânge,

Te lasă luminat,

Doar arta condusă de un suflet pur,

Se poate transforma în cel mai bun augur.

Cu părul despletit,

Şi gene rimelate,

Împarţi la nesfârşit,

Ocheade înduioşate.

Prin mâna diafană,

Cu degetul subţire,

Mişcarea ta profană,

Mă atrage în iubire.

Cu-n mers de balerină,

Din coapse graţiat,

Pândeşti ca o felină,

Amorul necurat.

Bezele arunci în aer,

Suflându-le din palmă,

Cu dragostea mă-ncaier,

Căci vrea să mă adoarmă.

Rebelă şi şireată,

Târcoale-mi dai în loc,

Iar inima-ţi aşteaptă,

Să te iubesc cu foc.

O ultimă săgeată,

În inimă-mi înfingi,

Prin luptă necurată,

Ai reuşit să învingi.

Ca fiara îmblânzită,

Din palmă îţi mănânc,

Şi te dezmierd iubită,

Şi lângă tine plâng.

În ochii tăi găsesc lumina ce-mi dă speranța,

iubirea noastra ce strălucește ca o aura sublimă.

În fiecare zi, în sufletul meu izbucnește valsul

când mă gândesc la tine,iubirea mea cea divină. 

Cuvintele tale îmi alină sufletul cu tandrețe 

și fiecare gest mă face să mă simt specială. În preajma ta, timpul își pierde noțiunea de măsură,

și sufletul meu se deschide în a ta prezență magicală.

tu ești răsăritul ce-mi luminează diminețile, 

și apusul ce-mi aduce liniștea în serile întunecate. 

Cu fiecare bătaie a inimii mele, îți aduc slavă, 

pentru că ești izvorul iubirii ce mă hraneste și mă-nalță.

În brațele tale găsesc adăpostul ce-mi alină ranile, 

pe care-l căutam toată viața.

Și în săruturile tale descopăr întreg universul. 

Tu ești visul ce-mi colorează zilele cu bucurie,

și iubirea ce-mi dă puterea să zbor către eternitate,

cu tine, 

cu dragoste..

Lasa-ma sa cad in vremuri
Să te găsesc ca pe-un proroc
Și să-mi prezici în sferturi
O dragoste din flori de busuioc

Să îmi prezici cuvant de zei
Să ma alinți ca în povești
Și purtând miros de tei
Să îmi spui că mă iubești

Sa-mi cânți o notă-n dungi
Si eu sa iti asculta cantarea
Uitandu-ma in ochii tai profunzi
Pe care ii geloasă marea

Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,

Să mă spânzure de-o limbă de campana,

S-adun în mine urlete sfinte disperate,

Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;

Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie 

De unde munții albaștri-n trepte urc

Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție 

Ce-ai dat viață al meu amor.

M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,

Suferința-i la ea în paradis,

Apoi m-a tras în sus, în abis,

"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?

În extazul cel mai mare,

La apogeu de-amor în ultima suflare,

Să mă sting, să simt răcoare, 

Să mă topesc urât ca floare!"

Dar Moartea m-a privit șocată,

Asemenea dragostea n-a văzut evocată,

Să mor în chinuri din pasiune?

De parcă am fi din altă dimensiune.

Muritori de rând n-o pot avea,

Iar noi doi, divini prin excelență,

O ducem pân' la ceru-al nouălea:

Îngerii-și pierd din esență, 

Sfinții își contestă a lor existență, 

Poate să le fie nimbul cât mai sfânt, 

Tot se alege praful în curând. 

Primul a fost ce s-a mișcat,

Iar cu noi a încetat. 

Având în față pe Cel Dintâi, 

Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:

Tremură lumină în fața noastră!

Ți-ai pierdut onoarea măiastră!

..............

Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o, 

Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato, 

Al nostru amor atât fu de temeinic, 

Încât n-a fost învins nici de-atotputernic. 

  1. În drumul lung dinspre București,  

Când trenul se pierdu în noapte,  

O zărisem pe cea râvnită,  

Și eram atât de aproape.

  2. Însă mutul meu glas nu îndrăzniră  

Să o întrebe de-al său nume,  

Doar cât o fi un ceas sau pe unde ne aflarăm,  

Pierdut fiind eu în a mea lume.

  3. Cu părul șaten și cu ochii curați ca lacrima,  

Cu o voce suavă, ușor cristalină,  

Am să mi-o amintesc  

Pe cea care, probabil toți îi spun ,,Adelină".

  4. Și acum o caut peste tot,  

Sperând că o frântură de timp  

Mi-o va scoate iarăși în cale  

În al vieții anotimp.

  5. Până atunci am să privesc la lună,  

Al ei chip să-mi amintească  

Plăcut, ca o lumină ce arde la fereastră  

Într-o noapte rece, întunecată.

  6. Și n-am să mă opresc deloc până ce n-am s-o găsesc  

Pe fata visurilor, ce mințile mi le ia,  

În cele din urmă  

O voi cunoaște, se va numi Anamaria.

  7. Ea, enigma ce mă bântuie,  

Încercând taina să îi dezleg,  

Ascunsă adânc în zâmbetul  

Și-n sufletul ei întreg.

  8. Căci dorința de a o cunoaște  

Mă predomină încet încet,  

Slăbit, mă las pradă leului ce m-a înghițit  

Pe neașteptate, ușor și discret.

  9. În sufletul meu rece, nepătruns și gol de culori,  

Simt că ea ar fi raza ce m-ar colora,  

De parcă o știu de mult,  

O artistă ce pictează doar iubiri, Alexandra.

  10. Însă frici mă cuprind zeci de mi,  

Căci ar putea fi un șarpe  

Ce mi-ar umple inima de venin,  

Ucigându-mă, aproape.

  11. Căci din multul necunoscut pot să...  

... răsară multe fiare  

Cu ghiare, colți, cornițe mari, gata să atace  

Prin rănile-mi ucigătoare.

  12. Căci căutând, pot găsi fiara cuibărită  

Și camuflată foarte bine în chipul ei,  

Iar în dragostea naivă  

Să nu-i văd colții, gata să muște, ai Laviniei.

  13. Însă în mintea mea mi-o imaginez  

O fată cuminte, cu credință,  

Ce-și pune nădejdea în Dumnezeu  

Plină de iubire și căință.

  14. Ca împreună să perseverăm,  

Pășind pe calea către rai,  

Descoperind frumosul vieții celei veșnice  

Atunci când din inimă, totul dai.

  15. Unei astfel de fete complet am să mă dăruiesc,  

Toată viața și dincolo, de atunci când voi începe nunta,  

O voi iubi mereu  

Pe soția și mama copiilor mei, Nicoleta.

  16. Însă până atunci, când drumul vieții  

Mi-o va scoate iar în cale,  

Am să mi-o amintesc, mâncând, obosită  

În trenul ce alerga agale.

  17. În vagonul cinci bis, stând în spate,  

Probabil adormită,  

De la drumul lung și ostenitor ce l-a parcurs,  

Și totuși părea fericită.

  18. Și eu, biruit fiind de somn după o noapte nedormită,  

N-am îndrăznit să spun nimic, neștiind ce va urma,  

Însă am rămas cu regretul  

Deoarece, cred că Delia o chema.

  19. Neștiind adevăratul ei nume,  

Mi-am imaginat-o în fiecare catren,  

Și chiar de ar fi Adelina, Anamaria, Alexandra, Lavinia, Nicoleta sau Delia,  

Ea pentru mine, rămâne doar "fata din tren".

Lasă-ți sufletul iubito, de-al meu suflet să se lege!
Astfel, toate, taine sfinte, amândoi le-am înțelege.
Lasă-ți capul tău iubito, pe-al meu umăr să se culce
Astfel, orișice durere s-ar spăla-n lacrima dulce.

Lasă-ți creștetul, iubito, cu săruturi să-l hrănesc,
Fericire și speranță, lasă-n minte să-ți sădesc!
Lasă-ți inima, iubito, cu a mea să se unească,
Iar iubirea cea divină, las-o-n ele să vorbească!

Să ne-nvețe dăruirea, să ne-nvețe și iertarea,
Apoi, mai presus de toate, pasiunea și, uitarea...
Aș uita poftele toate, chiar și veșnica țigare,
De vei stinge-aceste pofte cât mai des c-o sărutare.

Aș uita, tot ce e-n lume, foame nu aș mai avea
De-ai lăsa să mă hrănească tot mereu dragostea ta.
Sete n-aș avea, chiar vinul, l-aș uita de tot, ști bine,
Dacă m-ai lăsa iubito, zilnic să mă-mbăt cu tine.

Goi am fi, n-am vrea veșminte ș-am vrea goi să fim mereu,
Dacă m-ai lăsa iubito, să mă-mbrac cu trupul tău.
Să trăim ca-ntr-o văpaie, nici ce-i frigul nu ai ști,
De-i veni la mine-n brațe ș-al meu trup te va-nveli.

Lasă-ți lumea, vino-n lumea cea de vis ce-ți dăruiesc!
Tu-nflorește lângă mine, eu, prin tine să-nfloresc.
Uită-ți grija, bucuria las-o-n mintea ta să vină,
Eu să fiu plin de iubire, tu, de-a mea iubire plină.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

 - Iubito, câte "bunuri" ai!

Tu, ești ca o căsuță-n rai:

Sunt ochii tăi, fermecători,

Ferestre spre ai zilei zori;

Îmi pare pieptul tău, cel plin,

Ca un balcon cu flori de crin.

 - Iubitule, ești vrăjitor.

Ia las-o mai încetișor!

Te faci c-admiri ce am frumos,

Dar tu, privești ceva mai jos

Și, ca bețivul ordinar,

Ai mintea lângă "vinuri" doar.

Hai,zi, pe față-acuma deci

C-ai vrea să dai un tur prin beci...

Azi, mi-a venit așa deodată,
Cu foc să te îmbrățișez,
Dar, ești departe și-ți creez,
O rimă doar, îmbrățișată.

Și, ți-o trimit ca-ntr-o scrisoare,
Pe-o caldă aripă de vânt,
Când îți va coborâ în gând,
Să simți a mea îmbrățișare.

Mai fac o rimă și-n pereche,
Să te sărute în ureche
Și, ca un răsărit de soare,
Duios în suflet să-ți coboare.

Să te învăluie-n iubire,
Ca într-un voal de-argint, subțire,
Astfel, privindu-te, oricine,
Iubirii tale să se-nchine.

Și, să-nțelegi cât te visez,
În orice zi, în orice noapte,
Încep și rima-ncrucișez
Dar, tot iubire o s-arate.

Nopți împletesc și sori în ea,
Spre tine o trimit și, fie
Să împletească-n viața ta
Numai surâs și bucurie!

Să te înveselesc nițel,
Îți scriu acum și-um mic gazel.
Mă cerți? Trimit la tine dorul,
De-o ști să te-mbuneze el.
Nu vrei nici dor? Îți trimit gândul
Sau, iată, am găsit alt fel:
Am să trimit la tine vântul
Să mângâie-al tău păr rebel
Și, să-ți șoptească-ncetinel,
Iubirea mea-ntr-un cântecel.