What Shakespeare would say

De ești ultimul vagon
La trenul din gară
Așteaptă și călătorul
Ce spre tine aleargă
De zile obosit,
De gânduri hăituit
Bagajul lui…o singură țigară .

Primește-l fără tichet
Nu-i pune întrebare
El trece solitar
Ducând pocalul cu amar
Printre călătorii
Fără destinație.
Lasă-l să privească
Ce lung e drumul spre uitare…

Un șuierat prelung
Și-un strigăt în disperare
Depărtarea o străpung,
Iar trenul s-a pornit
Pierzându-se în timp
Târăște dintr-o gară
Un ultim vagon,
Vagonul ce n-avea scară…

Ecoul încă șuieră
Pașii greoi și obosiți
Sprijiniți într-un baston
Se-ndreaptă spre o  gară…
Spre un alt peron
Să urce-n trenul celor vitregiți.

toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți

e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani

și e mai mic decât mine

nu știu cum s-a întâmplat

el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani

iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul

eu am mai umblu cu capul prin nori

dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul

pesemne că și-a băgat coada între noi timpul

altfel nu-mi explic

i-am cupărat de ziua lui o pasăre colibri

o „pasăre muscă”

( pe etichetă scria Archilochus colubris

cum îi plăcea lui!)

 toata viața a omorât păsări

încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției

i se trăgea de la prima lecție de anatomie

acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului

știe aproape totul despre păsări

mănâncă păsări la micul dejun

iar în amurg trage cu praștia după grauri

.

nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta

rotundă:

„la mulți ani”

ar semăna cu o glumă proastă

„ gata!”

nici atât

ar putea crede că-i doresc moartea…

Când nimic ce faci nu-i bine,

Te gândești ce e cu tine.

Ce-i greșit de nu e bine... 

De ce ești nefericit ?

Și tot timpul ești hulit .

Cum ar fi , să fie bine....

Răul plece de la mine,

Binele ce a venit...

Să se întoarcă înzecit.

Eu la toți doresc mult bine,

Asta vreau și pentru tine.

Golul din suflet nu-l da oricui,

Nu-l umple cu pași ce se pierd în văpui.

E-un loc de tăcere, de dor neștiut,

Ce-n liniștea nopții te cheamă tăcut.

Nu pune în el pe oricine zâmbește,

Căci masca ascunde ce nu-ți folosește.

Alege pe cine te face să crești,

Nu pe cei ce pleacă lăsând doar povești.

Golul e sacru, păstrează-l curat,

Nu-l da celui care te lasă uitat.

Umple-l cu vise și doruri senine,

Cu oameni ce-ți sunt ca o stea pentru tine.

Nu tot ce-i aproape îți e de folos,

Caută-n privire un rost luminos.

Și-atunci vei vedea cum golul din tine

Se naște în iubire ce-ți face doar bine.

pluteam pe culmile extazului

printre sutele de întrebări

izvorâte din îngrijorare

te asiguri

ca sunt confortabilă

si pregătită să continuăm

așadar asta te face

primul bărbat căruia

chiar i-a păsat

de ființa mea

fragilă și mereu

neapreciată.

eu, femeie sensibilă,

izbucnesc în lacrimi,

copleșită de tandrețea

oferită

cum să uit așa moment?

când doar atunci am înțeles

că totuși nu e atât de dificil

să fiu tratată cu respect

următoarea zi m-am spălat

ca să scap de parfumul tău

de pe pielea mea

dar l-am păstrat o noapte

ca să îmi aduc aminte

cum e să fim egali -

femeie și

bărbat.

Unde stralucesti tu, Luna?

Asta seara cand eu plang?

Vreau toti norii sa se -adune

Sa nu te mai vad nicicand!

Unde stralucesti tu, Soare?

Asta zi cand eu ma sting?

Poti sa iti imaginezi tu oare?

Lacrimi grele-n Cer senin?

Unde stralucesti Lumina?

Astă noapte cand eu zac,

Poti sa fii asa naiva?

Sa nu vezi ca eu ma zbat.

Unde stralucesti tu, Viata?

Asta zi cand ma destram

Atârnând  de-un un fir de ata

Las in urma tot ce am.

Femeia are o dornică viață

Sperând la stropul de dulceață, 

Precum cea a unei firave flori

Ce natural înflorește în zori.

O admiri când este-n floare

Și totul în jur prinde culoare.

Parfumul lăsat în preajma ei

Stârnește admirația unui holtei.

De o întâlnești în calea ta,

Te-ntrebi cum ar exercita

Posibilul pe care nu-l credeai,

Viitorul în care pătrundeai.

Când patina timpului apare

Strălucirea lor oare dispare?

Gândurile că timpul petrecut

Duc spre un tărâm necunoscut?

Unii nu înțeleg sensul negativ al cuvântului abuz.

Alții au transformat în sinonime, îndrăzneala cu tupeul.

Sunt persoane care nu au limite la felul în care percep modul de a-și trăi viața.

Se fac confuzii între a respecta un ideal, a pune în practică niște principii, cu înțelegerea eronată a conceptului de libertate.

Nu s-a înțeles că tradițiile unui neam și valorile istorice, spirituale, culturale ale unei nații trebuie păstrate, reevaluate și etalate permanent, pentru a sădi veșnic o sămânță roditoare.

Sunt prea mulți adepți ai moralei, în detrimentul acțiunii de a face un lucru să funcționeze sub apanajul performanței, eficienței și progresului.

Sunt prea puțini cei care simpt că rădăcinile native au o origine ce nu poate fi ignorată.

Nu știm dacă suntem cei mai mari sau poate prea mici în acest Univers.

Sunetele calme ale timpului ce în spațiu se transformă, dau rezonanțe ample fondului ce ia forme distincte și uneori confuze.

Se poate oare să descoperi în noapte ce-i ascuns luminii, și în zorii zilei ce nu se vede în noapte?

Cei ce nu înțeleg sensibilitatea, nu își acceptă duritatea, mimând cu multă aroganță superioritatea lor față de viață.

Nu tot ce simpte omul este util, și a fi tăcut nu înseamnă a fi umil.

Dacă unii râd mereu de cei din jur,

De ei înșiși și-au bătut joc destul.

Și-n modul de a se exprima fudul,

Generații întregi îi vor condamna dur.

Un caracter prin educație și cultură se obține.

Tăcut, supus și-naripat

Este al gândului abis,

Ce se transformă într-un vis,

Când el din minte a zburat.

Cutreieră idei și fapte,

Meleaguri ale chipzuinței,

În lupta aprigâ a voinței

Cu întunericul din noapte.

Oamenii adesea trec prin N momente

De la agonie la extaz pot fi definite.

Dimineți în care sunt vulcanici,

Dar serile devin mai calmi.

Locuri unde se manifestă zgomotos,

Dar se retrag apoi sub un cer senin.

La unele fapte reacționează violenți,

Ca să se resemneze detașați apoi.

Momente înrobite de către sentimente,

Ce într-un târziu sunt transformate

Din atitudini în gânduri profunde,

Din vanități în reale principii.

Oare este bine să-ți depeni amintirile,

Și să-ți etalezi îngrijorările

În fața unui auditoriu nepăsător,

Și deseori necruțător?

Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,

Și să redescrii din argumente legi.

Ce-i iubirea n-am uitat

Și inima mereu a palpitat.

Să nu iubesc nu am gândit

Doar sufletul mi-e osândit.

Când cu ochii de Lună am dat,

Din străfunduri adânci am aflat,

Că pot din nou să mai iubesc

Și sorții din nou să-i zâmbesc.

Ziua, noaptea nu-mi ajung,

Nici că visu-i cât mai lung,

Să mă-ntorc din nou la tine

Dragă creatoare de destine.

Mereu iubirea să o păstrăm

Și nicicând în viață s-o contrăm.

Să trăim cu iubire atât de bine

Ca să ne fie o coroană cu rubine.

Izvor, izvor, izvoraș

Prin munte covoraș,

Cu apa limpede și rece

Îl încânți pe cel ce trece.

Susurul ție o cântare

În natură-i o încântare.

Păsărele-n tril divin

Îți țin isonul, te susțin.

Iarba verde pe cornișă

Cu stânca se încrucișă,

Și crează un lichen

Al naturii fenomen.

Iar în jos, la poale

Muntele face cărare,

Către piscurile înalte

Unde vulturii au halte.

Florile sub lumina solară

În poiene stau să răsară.

Insectele-s numeroase

Și se-nșiruie curioase.

Noaptea se lasă-n curând

Liniștea naturii-nconjurând.

Doar izvorul mai susură

Și clipocește fără măsură.