O călimară în odaie
Se-adună-n călimară dor nătâng
Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie
Arunc pagina scrisă fremătând
E plin de ghemotoace în odaie
Se umple călimara suspinând
Primește a tristeților șuvoaie
Ard litere mușcate din cuvânt
E liniște aprinsă în odaie
Mă seacă timpul veșnic numărând
Secundele uzate se înmoaie
Trecutu-n călimară adunând
Stau singur vizitându-mă-n odaie
Apusul prin fereastră cade strâmb
A umbrelor tulpină se-ncovoaie
Lumina-n călimară înecând
Se-afundă întunericu-n odaie
M-așteaptă patul rece tremurând
Să depăn amintirile pietroaie
Am visu-n călimară așteptând
Sihastru doarme somnul în odaie
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Silvian Costin
Data postării: 6 mai
Comentarii: 1
Vizualizări: 249
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Sentimentul descoperit
I. Tu mă accepți
Multe între noi rămân
Eu merg înspre tine
Mai sus de pământ
II. Până la stele am ajuns
Acum ce putem face?
Poate să fie între noi spus
Un tratat de pace
III. O iubire țipă
De când te-am zărit
Și din clipa
In care te-am atins
IV. Un sentiment ciudat
Sumbru și amestecat
Poate pari mirat
Dar eu te-am înconjurat
V. De iubire te-am cuprins
Și de aici nu mai scapi
În brațele mele nedesprins
Tu de asta nu străbați
VI. Ca o stea ai apărut
De unde anume
Din lumea de demult
Cu un șir de volume
VII. Multe minuni ai adus
Și bogății sufletești
Ceea ce e puțin spus
Căci nu le mai sfârșești
VIII. Apar și apar
Nu se mai sfârșesc
Acum nu mai doare iar
Când mă gândesc
IX. Eu te am pe tine
O comoară de neschimbat
Tu mă ai pe mine
Un suflet întruchipat
X. Încă nu ne cunoaștem
Dar deja ceva simt
Putem recunoaște
Că nu am ce sa mint
XI. Se aude in depărtare
Un viitor aproape
Cu multă mirare
Și închise pleoape
XII. Pe un covor de fericire
Și multă iubire
Vom sta ambii fara nemurire
Cu mare gingășie
XIII. Nu, gândul meu
Nu se termina aici
Să știi că mereu
Te voi ține să nu pici
XIV. În prada trădării
Voi fi aici lângă tine
În cazul durerii
Să te pot susține
XV. În brațe te voi păstra
Suflet și tablou îmi vei sta
Căci știu că o să poți imita
Sentimentele care le pot avea
XVI.De tine nu o sa mă plictisesc
Din contră, o sa mă veselesc
Lângă tine o să zâmbesc
Și o să te iubesc
XVII. Până la sfârșitul vieții
Ne vom ține de mână
Cu fericire copii
O să-i iubim in fiecare săptămână
XVIII. O familie fericită vom avea
Și viitorul luminat ni se va arăta
Mereu ni se va părea
Că nu ne-om mai vedea
XIX. Dar zi de zi
Noapte de noapte
Pupici și îmbrățișări mii
Vom avea parte
XX. Aș putea scrie
Mult și bine din gândit
Dar ce se știe
Este că te iubesc la infinit
Autor: Anonima S
Din culisele nocturne
Vântul scârțâie din scoarță,
In toiul nopții pus pe harță.
Smulge ramura, o frânge,
Pomul întristat, o plânge.
Stropi tăcuți de ploaie
Cerneau din bolta cenușie
Curgeau pe zid șiroaie,
Țopăind prin bălărie.
O stafie da târcoale
Pe la fereastra fumurie,
Rasucindu se n spirale,
Stârni duhul de furie.
Um om al străzii o zări
De sub jgheabul din carton;
Dar poate i se năzari
Din hiba unui neuron?..
Zăcu din nou in toropeala
Pe o scândură mucegăita;
Gându I se puse pe tanjeala
Pentru inima i rănită..
Voi fi...
Vei fi cu mine de-a pururea în suflet,
Și când mi-e dor, atunci să-ți fie dor,
Vei fi un pas grefat în talpă și în umblet,
Vei fi mereu aripa ce-mi trebuie în zbor.
Voi fi cu tine și-atunci când ești plecată,
Voi fi poteca ta, răscrucea ce te-ndrumă,
În calea ta sunt pasărea ce cântă înfocată,
Sub pasul tău, voi fi ce se numește urmă.
Vei fi cu mine și-atunci când m-oi ascunde,
Sub lungu-ți păr de aur o iarnă aș hiberna,
Iar tu, îmbietoare, să te întrebi de unde,
Cad flori de gheață necontenit asupra ta.
Voi fi cu tine, și-atunci când n-oi mai fi,
Voi fi: și flori, și soare, și stâncă, și izvor,
Voi fi ce te-nconjoară, și tot ce vei iubi,
Voi fi pe al tău umăr un înger protector.
Iubirea
De pe-un pervaz mai prăfuit
Înflorise arțarul argintit
Uimit, deschid a mea fereastră
Și văd o pasăre măiastră
Sclipind de aur și de viață
Îmi zice ea a ei povață:
''Tânăr bătrân uitat de lume
Caută de vezi un nume
Ce conține perechea opusă ție
Căci vii scris să vă întâlniți
Și poate, chiar să vă iubiți ''
Eu m-am râs zâmbind ironic
Și am închis fereastra melancolic
Pasărea s-a supărat
Dar de-atunci n-a mai plecat
Plictisit de-a ei așteptare
M-am dus tiptil la culcare
Așezat pe un sarcofag
Din plastic sau din lemn de fag
Pornesc micul calculator
Care, abil ca un orator
Începe visul digital
Sclipind ca un pixel ireal
Uite apare un videoclip
Și dispare un microcip
Iar din chat, toți strigă în cor
''Ce-i iubirea?Nebunie
Ce-o urmăresc numai o mie
Noi ,ai somnului înțelepți
Stăm lipiți ca doi bureți
Veșnic enervați
Dar foarte bine informați!''
''Ce gloată amară de ratați ''
Răspunde un gând în sinea mea
Și mă afundă mai adânc în vis
Fără să-mi ceară vreun permis!
Trece ziua, trece noaptea
Apar programe, dispare-o lume
Un nou serial capătă renume
Dar eu , tot rămân legat
De-al meu scaun uzat
Pe cap încep să mi se țeasă
Mărăcinișuri de păianjen
Ce se întind în ritmu de tren
Pielea mi se face scrum
Iar inima nu face nici bum!
A încetat să bată sărăcuța...
A luat-o moartea cu căruța
S-a dus și mintea mea departe
În lumea-n care toți au parte
De un cod și vieți banale
Și-o varietate de canale
Brusc, mă trezește o lumină
Ce pare a veni dintr-o mină
Uimit, privesc încet în jur
Și m-am crezut nebun,vă jur!
În fața mea comod ședea
Un uriaș cu solzi de nea
Ochii roșii precum focul
Capul lung, cât mi-e norocul
Clipesc uimit și încerc să uit
Că seamănă cu-n șarpe
Apoi,în oglindă când mă uit
Urlu de în gât mă rupe
Pielea în loc mi s-a lipit
Iar mintea-mi a ciripit
Veselă nevoie mare
Îmi bate inima mai tare
Iarăși viu,întreb pe șarpe:
''Cine ești, de ce m-ai salvat?
Pe mine, un om dezaxat?''
''N-ai să crezi d-ați sunt aproape
Rudă mai veche și mai mare
Cum îmi mai zice orișicare
Platon cu viclenie mă numea
Demiurgul ,cel ce-o copiat pe Ea
''Deci ești...''
''Zmeură de pești ''
Mă întrerupse Demiurgul
''Da,eu sunt Arhitectul
Ce a creat un vis din procesoare
Unde eu țin sufletele prizoniere
Dar, știi, uneori mă plictisesc
Să văd cum suflete amețesc
În lene adâncă și falsitate
Copleșite-n nedreptate
Deci uneori mai scot pe cei ca tine
Căci vouă Cel de Sus v-a scris
Să porniți pe drum neîntins
În căutare de iubire amară
Ghidați de pasărea măiastră
Acum, eu plec în mări și peste țări
Iar tu, să nu uiți de-a inimii chemări!
Zicând aceste stranii vorbe
Se învârte de 3 ori în cerc
Și dispare într-un semicerc
Confuz,mă întreb nedumerit
''Și ce să fac în acest moment
Liber, la mijloc de apartament?''
Atunci speranța mi-a venit
''Pasărea măiastră, știe ea
Unde să merg și cum să dreg
Deschid fereastra ,nu-nțeleg
De ce-i ea neagră ca un neg?
''Ah,m-ai ignorat un an întreg!
Parazitule, crezi tu oare
Că noi, păsări călătoare
Nu avem altceva de făcut
Decât la pervazu-ți de stătut?
''Îmi cer iertare de-asteptare
Dar chiar încep să caut iubire''
''Bine, fie voia ta,
Un pic te voi ajuta
Du-te mergi în lumea largă
Tot ce poți, vezi de-ncearcă
Iar ca sfat ți-l dau pe acesta
Nu tot ce strălucește e aur ''
Zicând acestea,ea se ridică
Și dispăru în a cerului azur
Oftând, pe-o ușă scundă ies
Știind că nu prea am de-ales
În jos mă uit și văd un labirint
Din scări verzi și balustrade
Iar mai jos întuneric de ciment
Unde o lampă chioară arde
Înfricoșat,pășesc țipând în gând
Și aud tăcerea de mormânt
Cobor încet cuprins de frică
Să mă împiedic de-o pietricică
Ating peretele străvechi
Și mă lipesc de ziare vechi
Trag un pic ,se dezlipește
Mai fac un pas orbește
Și simt cum picură pe păr
Tencuiala luată în răspăr
Îngrozit,mă pun pe fugă
Întind mâinile a rugă
Și cad,pierzându-mă-n abis
Neguri grele mă-nfășoară
Izbindu-mă în treapta ușoară
Apoi cad lin parcă-s ucis
Ieșind ușor din lunga scară
Ajung în fața chiorului bec
''Mda, sunt ca un berbec ''
Zisei ,după ce mă văd
Vânăt la ochi ,julit la nas
''Nu trebuia să fi pornit hoinar
Umblând pe scări făr' felinar ''
Clipesc un pic și o minune!
Îmi strălucește din genune
Ieșirea din bloc, vopsită baroc
În trei culori de omenie
Galben, albastru-rozalie
De-afară soarele pătrunde cu foc
Încurajat, urmez raza-i de toamnă
Strada, legendar stradă !
Mă primește ca pe-o ladă
Colo sus în mult noroi
Se ascunde aprig un moroi
Drept în față un râu de oameni
Ocolește lungi băltoci
Pitindu-se prin trotuare
Sau într-o floare de cicoare
Cocoțați pe doi uluci
Tot se ceartă 4 cuci
În mijloc, precum o regină
Tronează o falnică uzină
Ruginită,sânge-i curge
Din perete și din sobe
Iar de afară vântul muge
Muge turbat de boli amare
Lovind eratic în pereți
Rupând ramuri de puieți
Jos,pierdut se uită
Adolescenți turbați,uitați
Ce strâng cu scrâșnet de oțel
Țevi lungi, fragede din fier
Toți se adună în angoasă
Urlând cu glas acuzator
Blestemând pe lume și pe viață
Închinând un templu fără față -
Damei cu coasa
Iar din cer pe ei veghează
Soarele palid, precum omul
Răpus de vălul neființei
Urmărind pe toți precaut
În râul uman un loc îmi caut
Și mă amestec la un loc
Cu toți cei fără noroc
Cu birjari și mici țărani
Funcționari și năzdrăvani
Când fac stânga împrejur
Văd că am numai în jur
Un alt, lung labirint!
Oriunde mă întorc
Apar rânduri de bloc
Umbrind cu bolta lor uriașă
Cerul acoperit de-o planșă
După perdele încet se-ascund
Figuri gălbui de grei scheleți
Lângă ele atârnă în gol
Zeci de balcoane în vârfuri rupte
Încovoiate precum fețele triste
Brăzdate în lemn de lacrimile ploii
Urmăresc încet a străzii agonie
De la parter la părăsita farmacie
Toate își întind plăcuța de metal
Asemeni unor mâini ridate
Ce nu pot fi-n pământ redate
Drumul lung numai băltoci
Se scurge în valuri sure
Ce-și cântă doine mute
În ritmul metalic al mașinii
Pierdu-te în necuprinsul cărămizii
Unui bloc mai post industrial
Pășesc în apă, afundat ca în troiene
Pierdut în mulțime grea de plumb
Mă întreb, cum e cu putință
Să nu pot urla a neputință?!
Într-un oraș din ținte și morminte
Unde-i iubirea ce-o tot caut?
Un alt parter lipsit de fler …
Urmat de-o neagră farmacie
Și o albă bancă lucie…
Plictisit, mă opresc în loc
Și încerc, mai mult în joc
Doar în față să mă holbez
Iar în față se ridică
O mare casă luminoasă
În curcubeu vopsită
Părea un rai ce viu străluce
Cu a sale becuri zece
Unite într-un singur nume -
Clubul violetelor alune
Curios ,mă-ndrept încet
Spre Clubul celor fără regret
Deschid o ușă, trec de hol
Și nimeresc extazul gol
Asurzit de boxele de plastic
Orbit de un clarobscur fantastic
Încerc să ies înapoi afară
Dar zeci de mâini și corpuri amestecate
Pe mine cu ele mă luară
Ca înecat tot dau să ies la suprafață
Însă vârtejul mă ia tot mai adânc
Rupând cu muzica-i mai ascuțită
Minți și timpane
Nimeni nu-mi știe, nici de nume
Nici de prenume
Și totuși fiecare salută
Lipindu-se precum o lipitoare
Sau o altă târâtoare
Băieți cu părul uns în lac
Și fețele zâmbind un posac
Zboară rapid ca niște drone
În același ritm de clone
După fete mai cochete
Toate-n blugi de marcă scumpă
Ținând în mâini o mică cupă
Toate cu părul negru strâns în coadă
Pomadă fadă în pudră groasă
De păreau Fantome toate
Din noianul de arlechini
Prinși de fantome fără forme
Se ridică Ea, nemaivăzuta!
Cu gene negre de cristal
Ochii adânci din noaptea marelui abis
Obraji din flăcări otrăvitoare
Și părul în șuvițe de cobră
Ce conturează drăgălaș
Un căpșor de îngeraș
Trupul suplu de catifea
Se îndură ca o lalea
Țintintindu-mi pașii cu un sărut
Îmi strigă ea triumfătoare
Să știi că sunt o vrăjitoare !
Acum vei fi al meu pe veci
Vei fi un sclav de-al meu nebun
Căci numai eu știu să te îmbun
Moleșit ,schițez o fugă
Dar ea Iarăși mă sărută
Mă las topit de caldu-i senzual
Și înghit cu nețărmuită plăcere
Și muzică,și club, și slaba mea durere
Ah, tu demon-îngeraș
Crescut în centru de oraș
Mai dă-mi să gust din vorba ta
Și să-ți acopăr fața ta
Într-o prelungă sărutare
Sânii tăi mă prind într-o îmbrățișare
Din care nici tu nu ai scăpare
Nu pot gândi, nu pot simți
Tot ce eu știu e numai tu
Și parfumul tău violaceu
De liliacul și scorțișoare
Dar tu, tu râzi a nepăsare!
Și înjuri cumplit a mea visare
Uneori,mă lași să fiu lucid o clipă
Și-atunci mă întreb, mă întreb, mă întreb
Nu ești cumva o belladona
Ce omoară după ce înghit
Al tău divin, miros
Nu știu de când eu stau pe-aicea
Înlănțuit de pasiune
Dar neajuns nici prizonier
Acum ,eu înțeleg, dar prea târziu!
Tu ești vampir ce suge viața
Lăsând în urmă un om păpușă
Cu mintea ascunsă în mica-ți nișă
Am devenit un căpcăun,
Un monstru ce-ascultă numai de tine
Cu părul albit,și ochi tulburi
Stau nemișcat ca o statuie
Până îmi clipești, zâmbind a șotie
Într-o noapte, în Club apare
Un om bătrân, cu-o cruce mare
Barba căruntă și ochi senini
Ce nu mai au la ce râvni
Ascuns într-o lungă sutană
S-apropie de mine și de Ea
''Frumos mai ești călugărașe
N-ai vrea să-ți dau și ție dragă
Un mic pupic, că nu-i nimic
Să guști din darurile cărnii
Călugăr,drept se ridică
Și lovi în chipul Ei odată
Tunând ca un munte la cutremur:
Adevăr a zis cel ce a scris
''Creșteți de vă înmulțiți
Și pe toate să le stăpâniți
Ai crescut asemeni unui păianjen
Dar vei cădea cu atât mai crâncen
Strivită-n propria ta plasă ''
Atunci, pământul se cutremură
Lumina întreagă se întunecă
Și-o ceață de negreață
O luă, fierbând într-o spirală
Ce curse în a amurgului năvală
Rămas în fața lui,el îmi zâmbește
''Pe lume sunt un simplu pion
Slab, ca o cetate făr ' bastion
Tot ce am de la Dumnezeu primesc
De asta,pe El veșnic îl mulțumesc
Văd că ți-am fost trimis în cale
Să te îndrum spre vechea-ți căutare
Neîncrezător privești
Deci uite a mea alinare
Știu că vei găsi iubire
Căci de ea nu ai scăpare ''
''Mulțumesc, dar nu cred c-am putere
Să trec Iarăși prin durere
Lasă-mă aici să mor
Sau du-mă în câmpul de mohor
A trăi e a fugi
După dorințe tot mai mari
Ce ne orbesc de-un vid lacustru
Ce noi îl numim sufletul nostru ''
''Călător rupt în zbor
Ești bolnav ,dar boala-ți face bine
Căci te vei scula mai sus, mai tare
Tot ce-ți cer e vii cu mine
Și nu uita să crezi în tine
Știu,e greu să începi a merge drept
După ce ai călcat o viață strâmb
Dar, mai încearcă, crede Iarăși
Căci de-acum, nimic nu ai
De a pierde sau de a câștiga ''
Înviorat ,l-apuc de braț
Și îi zic,aproape sufocat :
''Într-adevăr, sunt liber să sufăr
Ca să pot scăpa și eu trăind
De repetabila povară
A golurilori ce mă cuprind ''
Astfel purcesem afară
Unde altădată arară
Înalți plugari și frumoase domnițe
Și acum în loc le cresc mici romanițe
Mă duc unde au ieșit primele oase
Și au cântat cele trei coase
A morții, a sorții și a suferinței
Mă duc la falnicii brazi
Ce-au ospătat nomazi
Mă duc în adâncile izvoare
Ce n-au cunoscut hotare
Să beau din nou din roua vieții
Ce curge la apusul dimineții
Ajutat de micul stareț
Ajung la mijloc de-un lac mai des
Unde toate păsările ies
Mă cufund în apa rece
Și tristețea îndată-mi trece
Bat de cinci ori pasul pe loc
Și simt că am chef să mă joc
Mă îngrop în iarbă verde
Unde nimeni nu mă vede
Și privesc pe îndelete
Cerul de un închis albastru
Ce se tot întinde aspru
Stele încinse câte o mie
Rupte de pe o osie
Iar în centru e regina
Cu fața ovală ,e însuși luna
Regina trimisă a sferelor cerești
Să farmece pe toate cele pământești
Treptat, se pierd în infinit
Și lacul, și pădurea cea de negăsit
Și luna cu a sale stele
Și omul cu zece bretele
Rămâne numai o tăcere
Dincolo de orice durere
Rămâne numai eternitatea
Ce ne-a adus libertatea
Rămâne numai gândul nespus
Ce-n viață pe noi ne-a adus
De-acolo mă-ntorc mai lin
În lumea omului divin
Și apare un Apostol călare
Și-mi zice cu dragă nepăsare
Sunt Petru om de drumul mare
Să nu-ți fie cu supărare
Dar te întorc în lumea mare
Atunci, am înțeles
De ce eu totuși am purces
M-am întors în trup degrabă
Și m-am întors în oraș cu grabă
La o masă de cafenea
O văd pe EA--Sofia
Îi zâmbesc cucernic, drăgăstos:
''Aici ai fost, iubirea mea…
Notă explicativă:În greacă Sofia înseamnă înțelepciune
Viața nouă
Într-o zi așa banală
Am murit... ca să învie
Și-n cenușa incoloră
Scrisesem ultima poezie;
Lacrima tradus am în cuvinte
Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;
Ei trăiesc ca să omoare
Fiecare rază de soare
''dar existența răului nu poate diminua
greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)
Caractelul Său este descoperit teluricilor
''Căci el face să răsară soarele
peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)
Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză
Când vor da socoteală...
Mi-aș dori să prețuiască talentele lor
În loc să se compare cu ceilalți;
Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină
Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...
Dacă sămânța minusculă nu moare
Nicio floare parfumată nu răsare;
noi nu înțelegem pe deplin
Caracterul Domnului cât este de senin.
Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)
Într-o explozie succintă, fabuloasă
Ca în lumina difuză degajată
Să las în noapte o speranță...
și toată frumusețea ce te sensibilizează
în natură, în iubire si-n speranță
rănile sufletului le cicatrizează...
să prindă contur în viața ta;
credința într-un dumnezeu inegalabil de bun
Am murit... ca să învie
Rostise scumpul mântuitor
Când în templul celest(Sanctuar)
Lăcrima mijlocitor...
ca să întregească numărul celor aleși
El continua ispășirea păcatului agrest
Am murit... ca să învie
mulți, mulți au murit
Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;
Și au vestit evanghelia și la răscruce
(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)
Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte
În viața lor...
Și iubirea lor să acopere
Multe neajunsuri, multe dureri...
(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)
Astfel toți ce vor primi solia harului
Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)
Vor învia in ziua de apoi
Nu își vor mai aminti gustul necazului.
Mai mult...
Aroma florilor de tei
Pe-alei…
Un soare-blând,
O adiere caldă
De vânt…
Parfum de rai,
de luna mai,
De dulce primăvară…
Ah! De-ai fi lângă mine
acum,
Tu,
hoț de inimi și de vise,
Ce rătăcești în mintea mea
Și locuiești la mine-n gând,
Ți-aș spune
pentru a mia oară
Că te iubesc azi
Mai mult ca oricând!
Alte poezii ale autorului
Întreabă-mă
Întreabă-mă ce fac, ce mă apasă
Întreabă-mă de știu drumul acasă
Întreabă-mă de simt ce mai e viață
Întreabă-mă cât încă îmi mai pasă
Întreabă-mă ce văd, ce am în față
Întreabă-mă de inima albastră
Întreabă-mă s-o prind unde se-agață
Întreabă-mă-ncurând altfel îngheață
Întreabă-mă ce-s norii din fereastră
Întreabă-mă de florile din glastră
Mă-ntreabă când le iei cu tine-acasă
Stau rupte de tăcere-n apă stoarsă
Întreabă-mă de ploile căzute
Fierbinți caută inima să-ți ude
Mă-ntreabă când ajungă să o sărute
Să afli ce e dor, cât sunt de multe
Întreabă-te de când n-ai întrebat
Întreabă-mă pe mine ce-a urmat
Întreabă-mă să-ți spun cât te-am visat
Răspund la întrebări și ne-ntrebat
Întreabă-mă de tine să te-ntreb
Întreabă-mă cu sufletul să sper
Întreabă-mă cu ochii s-ating cer
Întreabă-mă orice să pot să-ntreb
Întreabă-mă de aer, de pământ
Întreabă-mă-nainte să m-ascund
Întrebă-mă mereu, vreau să te-aud
Întrebă-mă să-ntreb și apoi s-ascult
De ce
De ce-am venit aici
În lumea asta strâmbă
Condusă doar de mâini
Cu reguli într-o dungă
De ce gândesc că poate
De ce dragostea doare
De ce-i atât de greu
S-aduci o alinare
De ce nu înțelegi
Că lumea e pustie
Topit de dorul tau
Mă scurg pe o hârtie
Ce-nseamnă echilibru
Un egoism aparte?
De ce să-l folosim
De ce nu-l dăm de-o parte
De ce se zbate suflet
De ce n-are lumină
Respins să-l ardă-ncet
Iubirea fără vină
Nu știu de ce-ai fugit
Când știi că asta doare
De ce-mi cere răspuns
De ce-i pun întrebare
Minciuni
M-arunc în valuri de speranță
Înot pierdut prin amăgiri
Mă-neacă surdă circumstanță
Mințit de false străluciri
Întind cu oarbă cutezanță
Aripi de suflet copleșit
Lipsit de aer n-am portanță
Mințit de vânt m-am prăbușit
Găsesc clepsidrele-n ruină
Timpul curgând prin amintiri
Să mă transforme în rugină
Mințit de strâmbe ispitiri
Mă chiamă fapte în instanță
De judecată sunt mințit
Căzut din propria-mi balanță
M-am condamnat în rătăcit
Trăiesc îngust lipsit de nuanță
Culoarea-mi umblă risipit
În alb și negru am prestanță
Acoperind tot ce-am mințit
Rămân acut în discordanță
Găsind apus în răsărit
Adun tăcerea cu distanță
Scăzând din viață păcălit
Delir
Zboară tăcerile în stol plutind frustrate
Vântul cuvintelor suflând introvertit
Ascunse gânduri clocotesc îngrijorate
Poartă delirul sentimentului rănit
Visele ard păcătuind necenzurate
Umblă vopsite povestind adăpostit
Conturbă noaptea delirând exagerate
Spre dimineață fumegând s-au risipit
Zilele curg orbecăind îndurerate
Caută stelele privirilor grăbit
Apar năluci ademenind idei ciudate
Delirul naște adevăr închipuit
Au înflorit dezamăgirile uscate
Durerea veștedă rodește ascuțit
Rumegă caii tulburările plantate
Aleargă liberi delirâd nemărginit
Pădurea norilor stropește ploi bogate
Soarele umbrelor pășește alungit
Tritețea umedă șoptește de sub pleoape
Delirul crește amețind rostogolit
Durerea
Mușcă din mine timpul rece și-o durere
Topește ceasul amintirile fumând
Convoacă rănile pătrunse la tăiere
Se conformează nepăsării suspinând
Curge tăcerea preligându-se cuminte
Liniștea picură durere sângerând
Îneacă vorbele sfârșite de cuvinte
Usucă stările confuze respirând
Pierind culorile sucombă transparente
Cade lumina dezmembrându-se arzând
Rămase petele albastre conștiente
Pictate orb de o durere persistând
Zboară prezențele urcând independente
Umblă pe aripile timpului visând
Pleacă scrisorile-ajungând indiferente
Durerea stoarsă pe o foaie ascunzând
Mâhnite gândurile calcă neglijente
Uitarea nu le risipește măturând
Privirea capătă sclipirile absente
Durerea sapă adevărul ucigând
Doar pe tine
Te văd pe tine, doar pe tine te mai văd
În toate florile de câmp și la ferestre
Te iau cu mine dimineață într-un gând
Până mă-ntorc se-adună sute în buchete
Adorm cu tine, doar cu tine-n vis adorm
Atins de aripă cu înger zbor în noapte
Plutind pe buze dulce zâmbet curmă somn
Nu-i nicăieri când mă trezesc, aștept iar noapte
Te simt în mine, doar pe tine te mai simt
Îmi curge-n vene foc de stea arzând speranțe
Caut în mine unde sunt și te-am găsit
Nu mai sunt eu căci ești doat tu în tot și-n toate
Te am în lacrimi, doar în lacrimi te mai am
Un dor apasă nesfărșit storcându-mi lacrimi
La tine aripile mele-am pus să cad
Plângând le-am smuls să poți zbura fără de lacrimi
Știu că iubesc și doar pe tine te iubesc
Din toate fructele ce cresc ești cea mai dulce
Nici măcar mierea nu mă face să zâmbesc
Eu gust amar căci dorul meu nu te ajunge
Silvia Mihalachi