Arta minciunilor cinstite

Aproape și totuși departe

În suflet și totuși e noapte

Nu-i cale și totuși se zbate

Grea inima totuși mai bate

Speranțe și totuși deșarte

Curg lacrimi și totuși uscate

În brațe și totuși visate

Și totuși te simt zi și noapte

Perfectă și totuși povară

Iubire și totuși otravă

În flăcări și totuși zăpadă

Și totusi mă arde degrabă

Vorbește și totuși nu spune

Ascultă și totuși n-aude

Prezenta și totuși nici-unde

Și totuși o simt chiar de nu e

Deschisă și totuși nu-i poartă

Nu-s aripi și totuși te-nalță

Iubire și totuși mă-ngheață

Și totuși aștept fără șansă

M-arunc în valuri de speranță

Înot pierdut prin amăgiri

Mă-neacă surdă circumstanță

Mințit de false străluciri

Întind cu oarbă cutezanță

Aripi de suflet copleșit

Lipsit de aer n-am portanță

Mințit de vânt m-am prăbușit

Găsesc clepsidrele-n ruină

Timpul curgând prin amintiri

Să mă transforme în rugină

Mințit de strâmbe ispitiri

Mă chiamă fapte în instanță

De judecată sunt mințit

Căzut din propria-mi balanță

M-am condamnat în rătăcit

Trăiesc îngust lipsit de nuanță

Culoarea-mi umblă risipit

În alb și negru am prestanță

Acoperind tot ce-am mințit

Rămân acut în discordanță

Găsind apus în răsărit

Adun tăcerea cu distanță

Scăzând din viață păcălit

Am  renunțat să te privesc lipsit de mâini

Și-acum fugind mă rătăcesc lipsit de tine

Lipsește râșnița uitării să te-alung

Ai rădăcinile adânc înfipte-n mine

Primind departe nu mai pot să te ajung

Lipsindu-mi azi mă risipește gol un mâine

Fumează timpul consumându-mă vioi

Rămâne scrumul amintirilor străine

Pornind în noapte visul fumegă nevoi

Târându-și farmecele rupt de realitate

Cărând speranțele tot  caută-napoi

Lipsindu-mi șansele plâng rănile crăpate

Plutind incert aripa-mi frânge dorul viu

Căzând inert mă va zdrobi naivitate

Lipsit de tine frunza-mi seacă ruginiu

Iarna tristeților născând absurditate

Pierind cărările mă-ntunecă târziu

Lipsit de primăvara ochilor văd noapte

Lipsit de tine cine sunt nici că mai știu

Executând dezorientat absente fapte

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental

Sertare îndesate vintage.

Miroase-a scoici, dar și a cozonac.

Ciudat amestecul de mări înzăpezite,

O înghețată cu aromă de haos

Mulți fluturi colorați

crâmpeie de lumină difuză

păduri de zâmbete și lacrimi.

Totul se vântură prin ceață,

apar, dispar, se leagă, se dezleagă

Ascunse precum firul de praf sub preș

Câteva cioburi strălucind ruginite

Urmele dorului printre bătăile de inimi

Penele aripilor din timpuri înalte

și multe, foarte multe uși închise

Zboară tăcerile în stol plutind frustrate

Vântul cuvintelor suflând introvertit

Ascunse gânduri clocotesc îngrijorate

Poartă delirul sentimentului rănit

Visele ard păcătuind necenzurate

Umblă  vopsite povestind adăpostit

Conturbă noaptea delirând exagerate

Spre dimineață fumegând s-au risipit

Zilele curg orbecăind îndurerate

Caută stelele privirilor grăbit

Apar năluci ademenind idei ciudate

Delirul naște adevăr închipuit

Au înflorit dezamăgirile uscate

Durerea veștedă rodește ascuțit

Rumegă caii tulburările plantate

Aleargă liberi delirâd  nemărginit

Pădurea norilor stropește ploi bogate

Soarele umbrelor pășește alungit

Tritețea umedă șoptește de sub pleoape

Delirul crește amețind rostogolit

    Un ultim tango,
    un ultim pas uşor, felin,
    săpat în umbra lunii - un ultim suspin...

    Un ultim tango,
    un ultim gest urcând în mine,
    picurat încet cu glas sfârşit de violine...

    Un ultim sărut,
    un ultim semn, că totul,
    se va sfârşi, sau va începe iar...

Exista o iubire mai presus de dorința,

Când simți vibrația inimii celuilalt,

O iubire sublima ca o divină ființă

Ce în inima ta coboară astrul înalt..

Deseori ea e vis, înlănțuiți de neputința

Ne hrănește iluzia ei neîncetat,

Dar exista o iubire mei presus de dorința

Cum e cerul mai sus de pământul pătat...

Nu Cerul astăzi mi te-a trimis

Să-ți spun cât te iubesc din nou

Sau poate chiar Destinul scris

Ce nu glumește când are Tainele lui de-ndeplinit?

Să fie Însuși Dumnezeu zâmbind

Cel care stă ascuns de-atâta timp

Dar știe toate ce-s în gând

Și ne salvează blând,

Noi oamenii neștiind nimic din ființa Lui?

Să fie El actorul cel timid

Ce ne-a împacat ca pe copiii ce se ceartă

Pe jucării neînsemnate și stricate?

Iubito, tu ești cea care-mi apari in vis,

Sau cea care exiști etern,

Dorindu-te fără să pot a te atinge în vreun chip!

Te sărutam visând ca mai apoi să te topești aevea

Când visul se sfârșea lăsând tristețe-n urma ta...

Iubita mea te rog să mai revi oricând

Ce-s eu decât o piatră fără simțământ

De nu-s in preajma ta?

(5 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

În brațele lui lumea se oprește

Tăcerea-i plină de dorinți 

Inima-n piept îmi duduieste,

Simt cum îmi ies din minți. 

Privirea lui e-o invitatie, 

O poartă deschisă spre vis

Și vinu-i o incantatie 

Ce mă ridică din abis.

Sub flacăra ce tremură ușor,

În ochi se citesc mii de rânduri

Simt cum crește acest fior

Și se nasc zeci de  gânduri.

Lumina șemineului mă-nvelește

Pluteste-n aer un parfum de vin,

Iubirea în mine înflorește 

Atât de magic... de sublim!

Trecând prin sute de mine,

vin și vindec aceste ruine,

pline — mormânt de negru sfărâmat,

plecând pe fluxul mării… alungat,

de propria-mi chemare,

marcând cu pixul punctul de înrădăcinare,

propria-mi sabotare m-a împins la vale,

valorificând un gol, apoi sorbind cu jale.

Din cupele vieții întortocheate,

mințile spălate și pierdute,

vândute în loc să fie reparate,

mă doare că are acea privire

într-o pură revenire la propria-i chemare.

Haotic, rectific desenul simbolic,

liliac liric, desfigurat valoric,

colorând caloric ieșirea întunericului simbiotic.

Cum aş putea eu crede,

Că printr-o întâmplare,

A luat praful de stele,

Umana înfăţişare.

Că ochi ce inimi fură,

Nu sunt decât hazard,

La fel ca buze care

Tot ce sărută ard.

Că părul mătăsos

Cu firul său cel fin,

A apărut din pulberi,

Aşa ca din senin.

Cum aş putea eu oare,

Să cred că doar noroc,

A fost atunci când lutul

A devenit mijloc.

Şi sânul alb şi dulce,

Ce naşte dulci dorinţi,

Şi mâinile ce oferă

Îmbrăţişări fierbinţi.

Că din ţărână stearpă,

Cumva s-a nimerit

Să iasă inimi frânte

De dor neostoit.

Cum aş putea eu crede,

Că al dragostei fior,

S-a-nfiripat în inimi,

Cu totu'-ntâmplător.

Că dragostea curată,

Ce-i mai presus de fire,

Întâmplător se naşte

Din praf fără simţire.

Cum aş putea eu oare,

Să cred că e firesc,

Din întâmplare lutul

Să spună te iubesc.