Dorință

În casa mea abundă de regrete,

Abundă de miros a Malboro albastru.

În care n-are rost să dai cu pumnii în perete,

Căci și așa-i format un munte de dezastru.

Eu mi-am uitat țigara-n dormitor aprinsă,

Miroase a tutun din living până-n hol.

De ce-i real și ce-i normal eu parc-aș fi desprinsă,

Casa și mintea plină, în inimă tot gol.

Mi se ridică praful ajuns pe noptieră,

Blurând subit și pozele cu mine.

Și nu disting ce am, de ce mi se oferă,

Nici ce este brutal, de ceea ce e bine.

Mă uit la coșul de gunoi, doar hârtii aruncate,

Am scris gânduri ce au mesaj sonor.

Și tot ce scriu sunt versuri eșuate,

,,Căci dacă mie-mi plac, n-o să le placă lor."

Gânduri bolnăvicioase mă poartă în trecut,

Trecutul sună a clișeu, tot a tutun miroase.

E prea mult zgomot prin pereți, se simte prea acut,

Și simt cum zgomotul-mi acutizează tot până la oase.

În casa mea abundă de-ntuneric,

Abundă de atâta scrum și mucuri de țigări.

Aleg să scriu abstract în mod isteric,

De haosul trăit când trec prin mii de stări.

Tu, pansament ce-mi stă pe piele,

Eu, viciu ce-ți intră la cord.

Vindeci subit rănile mele,

Eu vindec tot ce-i dezacord.

Tu, puls ce-mi stă în circulații,

Eu tot ce ține de artere.

Nu simt nici goluri și nici spații,

Iar tu nu simți pic de durere.

Tu, aer, sentiment și stare,

Eu, amintiri, povești, momente.

Tu îmi ești barcă de salvare,

Eu îți sunt visuri permanente.

Tu îmi ești scut, îmi ești și armă,

Să duc războaie eu cu mine.

Ești viitorul scris în palmă,

Și tot ce-nseamnă ,,bun" și ,,bine".

Eu sunt și îți voi fi mereu,

Impuls ce-ți dă doar stări de bine.

Căci sună prea puțin un ,,eu",

Și prea perfect un ,,eu cu tine".

Du-mă la ziua când ne-am cunoscut,

Du-mă la cine eram ieri.

Ia-mi tot ce doare și-a durut,

Transformă-mi toamnele în veri.

Du-mă la zilele ploioase,

Du-mă la serile în doi.

Când te simțeam până la oase,

Ia-mă și du-mă înapoi.

Du-mă la ,,Bună dimineața".

Du-mă la ,,Nu te las sa pleci".

Când nu era subțire ața,

Și când simțeam că nu-mi mai treci.

Întoarce-mă la ce am fost,

La ce speram că o să fim.

Când nu era scenariul prost,

Nici scurtmetrajul sa nu-l știm.

De te-aș lăsa iar în trecut,

Simt că m-aș pierde și pe mine.

Du-mă la tot ce am avut,

La vin, la filme și la tine.

Du-mă la certuri și la frică,

Să văd din tine ce e rău.

Sa vindec rana, s-o fac mică.

Du-mă la tot ce a fost al tău.

Du-mă la vineri și la joi,

Du-mă la sâmbete, duminici.

Du-mă la ce-am însemnat noi,

Chiar și atunci când eram cinici.

Du-mă la seri, du-mă la zile,

Du-mă la tot ce avea rost.

Azi iar de dor scriu mii de file,

Ca să mă-ntoarcă la ce-am fost.

Prea multe sticle de vin sparte,

Și de oglinzi ce ne reflectă.

Trecutul tot ca într-o carte,

Iubirea noastră prea defectă.

Prea multe răni ce nu mai trec,

Și prea puține-mbrățisări.

Refugiați în vinul sec,

Și în tutunul din țigări.

Sunt mult prea multe gânduri triste,

Și tot mai multe cicatrici.

N-a existat, n-o să existe,

Iubirea noastră fără frici.

Prea multe-ncep iar cu ,,Promit",

Iar spre final sunt doar regrete.

Noi nu iubim și n-am iubit,

Printre minciuni, printre secrete.

Prea multe umbre din trecut,

Ce lasă-n urmă spații goale.

Nu ne avem, nu ne-am avut,

Nu am fost prin visele tale.

Prea mult deranj în casa noastră,

Unde ,,noi" nici n-am existat.

Arunc eu astăzi pe fereastră,

Tot ce-a durut și n-am uitat.

Doar eu văd ce ei nu văd,

Doar eu scriu când ei respiră.

Ei văd doar haos și prăpăd,

Eu văd un om ce mă inspiră.

Să simt ce ei nu pot privi,

Să scriu când ei cred că nu pot.

Să simt ce mult te pot iubi,

Să scriu ce simt și să simt tot.

Te simt, mă simt și mi se pare,

Că nici n-am nevoie de ei.

Cât timp te scriu, lumea dispare,

Și rămâi tu în ochii mei.

Nu simt și nici nu am simțit,

Sau n-am văzut să mă inspire.

Vreun ,,neica nimeni" amețit,

Să mă îmbete cu iubire.

Și doar pe tine te voi scrie,

Căci de la tine eu primesc.

Esență ca să mă simt vie,

Și ca să scriu cât te iubesc.

Oglinzi fragile se fac bucățele,

Reflexia-i din ce în ce mai mică.

Nu îmi aud nici gândurile mele,

Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.

Acum de cioburi plină e podeaua,

Nici muzica nu prea mă mai ajută.

Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,

Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.

Nu-i prima oară, nu e deja vu,

Când adun cioburi zis și ,,sentimente".

Și ma tot mint că e normal, dar nu,

Nu e normal să rămâi cu fragmente.

Și toate cioburile, speranțe pierdute,

Pline de sânge că tot calc pe ele.

Și toate rănile ce nu pot fi cusute,

Sunt cicatrici ce sting visele mele.

Inima mea, și ea, o vază de cristal,

Frântă de chinuri și speranțe mute.

Simt că durerile sunt semne de final,

În soarta mea, doar linii absolute.

Dar încă mai adun și cioburi risipite,

Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.

Dar timpul fură clipe infinite,

Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.

Frumosule soare

Iartă-mă pentru vânt

Iartă-mă pentru întuneric 

Iartă-mă pentru ploi 

Mi-e dor de tine , soare!

Mi-e dor de a ta lumină 

Încerc să te caut 

Dar nici nu te-aud 

Și mă caut și pe mine 

In întuneric mă simt 

Iarna-mi înțeapă fața 

Și lumina n-o mai simt 

Ai rămas o amintire 

O lumină atât de pustie ,

Inimă tremurândă 

Te aștept pân' se usucă 

                  Medussa

1.Două inimi cu aceleași sentimente

Uite dragostea cum prin aer plutește

Un simplu răsărit de soare

Ne va aduce mult mai aproape.

2.Același drum plin de petale

Pentru două inimi zâmbitoare

Va uni o dragoste neînteleasă

Una de zei aleasă!

3.Această scânteie dintre noi

Reușește să îmi dea fiori

Pentru că focul dragostei e acum

Iar eu nu știu ce pot să spun..

4.Însă, zâmbetul tău frumos

Dar totodată, și orgolios

Mi-a reînviat inima

Doar cu o simplă privirea de-a ta.

5.Și din stana de piatră din trecut

Ai reușit să trezești un suflet

Care tânjește dupa o clipă fericire

Alături doar de tine!

Nu sună mincinos deloc,

Minciunile n-au loc într-o iubire,

Poți crede ce îți place ție,

Eu știu ce inima-mi șoptește...

Că te iubesc mai mult ca ieri

Și mai puțin ca mâine,

Dar poate vine vremea să mă crezi pe mine,

Cel care te iubește fără formă

Și pune dragostea în conținut,

Dar îți cerșește zilnic a ta iubire

Dorindu-te cu el în infinit!

(8 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

A fost odată ca în basme 

A fost cum nu s-a mai văzut

O țesătură de fantasme 

Ce-acoperea sufletu-mi mut 

Și tot stătând eu și gândind 

Privind pe cer la stele

Mă scufundam în al meu jind

Și-n gândurile mele 

Din bezna ce domnea în casă

Venind,dorința mi-e doar una 

Fereastra s-o deschid ,retrasă

Undeva-n colț așteaptă luna 

Privind în zare o lăsam

În zilele ce au urmat 

Să sosească noaptea la geam

Și să vegheze ne-ncetat

Păzi o zi, păzi chiar nouă

Astfel dorința i se-mplini

În noapte pe la ceasul două

Deschid și-ncep a-i vorbi:

,,O dulce a nopții mele doamnă

  Deschide-ți inima și spune

  Ce cauți de vii când e toamnă

  În suflet și scrum, putrejune?

  De mă iubești ascultă bine

  Tu lasă-mă-n durerea mea

  Prefer să hrănesc cu suspine

  Inima mea decât o stea 

  Să-mi prindă sufletu-n iluzii

  Mai multe decât deja sunt 

  Demonii mei, din nou cruzii

  Îmi vor simțirea în mormânt"

,,Care simțire?" zise luna

,,Umple-l de ai un gol

  Că mai dulce e minciuna

  Nici nu vei mai simți că-i rol

  Că-i totul efemer pe lume

  Vreme vine vreme trece

  Timpul totul o să fărâme

  Inima toată o să-ți sece

  De nu vei pricepe vreodată

  Că trebuie să te pleci curentului 

  Să lași în urmă acea fată

  Ce a dat viață sentimentului"

 Ascultând eu acea povață 

 Cuvintele frumos curgeau

 Plăcut surprins de-acea dulceață

 Ca mierea vorbele-i păreau

 ,,Cobori în jos lună acum

  Și umple golul care-l simt

  Deschide-i inimii un drum

  Nu aș vrea însă să mă mint"

  Ea asculta și deodată 

  Se pogorî din cer 

  În marea cea învolburată

  Trecând prin nemilosul ger

  Se aruncă în mare

  Și pe loc se transformă

  Într-o fată ca oricare

  Uimirea îmi era enormă

  Când vedeam ce se întâmplase

  Priveam la frumusețea ei

  Ce parcă ochii mi-i legase

  Cu lacăte fără de chei 

  Părea crăiasa din povești

  Ce cu ai săi ochi mă vrăjea 

  O-ntreb ,,De ce mă amăgești?

  Sufletul meu nu va putea

 Pe altcineva să iubească 

 Și cred că tu o știi prea bine 

 Doar ea poate să reclădească 

 Mari sentimente din ruine"

 Iar la refuzul meu ținea

 Pironiți ochii către mine 

 Nici o lacrimă nu curgea 

 Se-asemăna oare cu cine?

Și eu mai simțeam că aveam

 Inima rece ca de gheață

 Cu ea mereu eu mă trezeam

 În fiecare dimineață

 Parcă mă priveam în oglindă

 Recunoșteam în mine fiara

 Ce sufletul vrea să mi-l prindă

 Tot mai grea îmi pare povara 

Fata spuse atunci ,,Te chem

Cu mine sus să devii stea"

Părea fermecător îndemn 

Însă nu și asupra mea 

,,Rămân aici în lumea mea

 Cu bune și cu rele

 Ai căzut ca un fulg de nea

 Întoarce-te pe cer la stele"

                   ***

 Trecu o zi trecură două

 Tot cu gândul departe 

 Admiram a zorilor rouă

 Ce mă inspirau foarte 

 Să scriu versuri pentru aceea

 Ce de-atâția ani îmi fusese

 Precum soare pentru mareea

 Pe care el o atrăsese

 Mergând agale eu pe drum

 Chiar pe Maria întâlnesc 

 ,,Ce-i oare de făcut acum?"

  Îmi spun și-ncep să îi vorbesc:

  ,,Știi tu cum este trandafirul?

    Frumos dar are spin 

    Așa a prins viață delirul 

    Din multă durere și chin 

   Război în mine se-ntețește

   Mai mult în fiecare zi 

   Sufletul meu se veștejește 

   Dar n-o să te uit orice-ar fi 

  Nu-mi pasă de ce-o să urmeze 

  Nici de vântul ce nu mă lasă

  Simțitea el vrea s-o reteze 

  Eu vreau să-i fii inimii casă"

  Atunci ea ascultând spusese

  ,,De ce toate aceste lupte?

   Văzând timpul ce se scursese

   Tu crezi că vrea să se înfrupte

   Însă te poți gândi că toate

   Așa au trebuit să fie

   Lasă-ți deci sufletul să-noate 

   Nu să plutească-n agonie 

   Că Cel de sus știe ce face 

   Ne dă ce ne este mai bine 

   Deci când în tine totul tace 

   Așteaptă! ascultă tu de mine"

                        ***

  Noaptea își făcu apariția 

  Cerul îmbracă haina doliului 

  Luna își reluă iar poziția 

  Apoi se alătura stolului 

  De păsări care coborau

  La fel și ea venea spre mine 

  Cu viteza luminii, stau 

  Privind în sus la înălțime

   Semăna cu-n meteorit 

   Care cădea în apa mării

   Iar atunci când ea a ieșit 

   În suflet parcă aduse zorii

   Mai frumoasă ca odinioară

   Îmi părea acum femeia

   Însă voința n-o să-mi piară

   N-o să apună-n veci scânteia

    ,,Iar ai venit? Ce vrei să spui?

     Oare nu ți-am vorbit frumos?

     Nu poți și nu vreau să răpui

     Simțirea dar tu crezi pe dos"

    ,,Nu vrei să capeți veșnicia

      Acolo devenind luceafăr?

      Ți-oi citi și eu poezia

      Și te-oi știi lângă mine teafăr"

      Iar eu răspunsei ,,Vom fi vii

      Noi oamenii și după moarte

      Sus îngeri cântă simfonii

      Drepților care or să poarte

      În suflet veșnica Lumină

      Când Raiul îl vor câștiga 

      Restul vor zace în surdină

      Pe lavă ei vor naviga 

     Că-n viață le-au fost călăuze

     Dracii ce acum își bat joc 

     Trăgând în ei cu obuze 

     Ei cad și tot revin la loc 

    Chinul lor veșnic se repetă

    Ca și istoria pe pământ 

    O-ncoronare și-o trompetă

    Porunci, lupte apoi mormânt 

    Ca stea voi sta veșnic pe cer 

    Văzând omul cum vine, pleacă

     Eu unul să știi că prefer

     Să-mi scot sabia din teacă

     Să lupt cu draci ce mă-mpresoară

     Și să dobândesc nemurirea 

     Păstorul oaia Sa-și separă

     De capre și-i dă mântuirea"

                         ***

     Își dădu atunci seama ea 

     Că nu e nimic de făcut 

     Decât să nu mai fie stea

     Și să aibă chipul de lut 

     Tăie cerul cu-a sa viteză

     Hoinări bolta-n miez de noapte 

     Să lupte cu soarta cuteză

     N-asculta de-a stelelor șoapte 

     Ce îi spuneau să se oprească

     Să lase tot așa cum este

     Ea continua iar să tânjească

     La o iubire de poveste 

    Și tot ignorându-le glasul

    Croindu-și drum prin ele

    Mai mult ea-și iuți pasul

    Auzind un cântec de iele

   Ce o ispiteau să revină

   Să-și ocupe locul pe tron 

   Ea le orbi cu-a sa lumină

   Spunând ,, Nu sunt un pion

  Voi duhuri albe necurate 

  Dispăreți în neant 

  În jos pe pământuri umblate 

  Găsiti-vă amant 

 Lăsați-mă acum pe mine 

 Să îmi îndeplinesc dorința

 Sau spuneți-mi acuma cine 

 Poate să-mi curme suferința"

 Și ele atunci îi arătară 

 Sălașul unui vrăjitor 

 El ziua licori prepară

 Noaptea adoarme pe un nor 

Și venind luna la el 

Îi spuse ,, Seară bună

Am de îndeplinit un țel

Să nu mai fiu aici stăpână 

Vreau să cobor în jos la cel

De care sunt îndrăgostită

Să devin soare pentru el

Să-i luminez fața mâhnită"

Și vrăjitorul atunci spuse

,,Vrei să trăiești nefericită?

 Prin timpul aspru care curse

 O viață pare o clipită

 Acolo omul mereu caută

 Mereu să își facă dreptate

 Nu se satură nici de laudă

 Și crede că e libertate 

 Ceea ce de fapt rob îl face 

 Supus tentațiilor, plăcerii

 El uită atunci că se-ntoarce

 La Tatăl spune nu te sperii?

De ceea ce îți povestesc 

Tu vrei să dai socoteală

 Pentru păcatul omenesc

 Pentru orice mică greșală?"

 ,,Da vreau să fiu cu cel pe care

  De multe nopți eu îl iubesc 

  Nu-mi pasă cât de mult doare

  Eu ca un om vreau să trăiesc"

  Atunci vrăjitorul scosese

  Un glob și spuse două vorbe 

  Păreau vrăji, acum întinsese

  O masă cu plante și ciorbe

 ,,Zi vrei să vezi acum ce face? 

  Sau ți-e frică de suferință?

  Te văd parcă stătând pe ace"

,,Da vreau să știu a sa dorință"

 Atunci se arătară-n glob 

 Doi tineri pe o bancă stând 

 Sub umbra unui falnic plop

 Ea îi surprinde discutând 

                      ***

 Îi spun Mariei ,,Te iubesc 

 Și nimeni n-o să poată

 Să-mi ia cât o să viețuiesc 

 Și nici pe lumea aialaltă

 Ceea ce simt eu pentru tine 

 Ești unicul meu colț de Rai 

 Vrei să trăiești de-acum cu mine?

 Visez din acea zi de Mai

 La clipa când vei spune ,,Da"

 La întrebarea care-o pun 

 De n-o să vrei, voi aștepta 

 Că te iubesc ca un nebun"

 Ea măgulită de ce-i spusei 

 Zâmbi și îmi spuse roșind

,,Parcă mai ieri ziceai c-apusei

  Suflete te văd răsărind"

,, Da, și eu simt că renaște

   Iubirea cea de altădată 

   Sufletul meu din nou cunoaște

   Fericirea adevărată

  Și luna de sus mi-a cerut

  Iubirea dar n-am acceptat

  Pentru că eu nu am putut

  Să te uit și te-am căutat 

 Să-ți spun a nu știu câta oară

 Că nu pot trăi fără tine 

 Nu-mi lăsa inima să piară

 Și să mă cert din nou cu mine"

 Ea îmi spusese: ,,A fost drum lung

 Dar cel puțin a meritat 

 De fericire acum plâng 

 Că mă iubești cu-adevărat

 Nimic nu o să ne despartă

 De-acum îți promit niciodată

 Inima ta de acum poartă

 Fericirea, sufletu-ți saltă"

Vorbind noi la lăsarea serii

Luna se-ntoarse, ne-a văzut

Cum ne plimbam pe lângă merii

De prin livezi, pe lângă Prut 

Văzând-o eu strigam la ea

,,Coboară tu ca altă dată

  Fă-te văpaie că aș vrea 

  Priveliștea mai luminată"

 Luna-și spusese ,,Am cerut

 Mult prea târziu om să devin

 Dacă acționam la-nceput 

 Nu-i vedeam acum că se țin 

De mână și-și jură iubirea

Și el îmi cere să cobor

Mai bine rămâne amintirea

În zile ce vor fi de dor

Decât dorința să i-o fac

Și mai mult să mă înjosesc

În cel de-odinioară iatac 

Urcând eu vreau să locuiesc 

  Apoi spuse cu glasul tare:

,, Rămâneți voi în lumea voastră

   Leac este doar dulcea uitare

   Gonind în zarea cea albastră

    M-oi duce și m-oi aduna 

    Cu gândurile mele 

    Îmi voi pune pe cap cununa

    Dând ordine la stele"

Eu ziua aș iubi-o în neștire

De-aș ști când te trezești departe

Să te privesc cu zorii lângă mine

Cum diminețile te dezvelești de noapte.

Și poate ne inviți la o cafea sau un ceai

Eu cu zorii, tu lângă mine să fii

Să soarbă zorii din cafea

Iar noi să ne sorbim din priviri.

Să ne prindă cerul cu stele

Și zorii să piară la asfințit

Să-adormi în brațele mele

Și noaptea să țină la infinit.

Din cel mai pur cristal topit,
    A picurat adânc, o lacrimă albastră... 
    Şi ca o pleoapă, tremurând încet, 
    Ecoul ei s-a risipit în ceaţă .
    
    De mii de ani atâtea lacrimi crude,
    Au curs, şi-n drumul lor spre infinit,
    Coloane albe, neştiute,
    Ce strălucesc, au zămislit...
    
    Dar ce păcat că nimeni nu le vede, 
    Umbrind emoţii vii în apa verde...
    Şi ce păcat că nimeni n-o s-audă,
    Acest concert de muzică de orgă, udă...
    
    Căci numai Timpul egoist,
    Îmbătrânind încet şi trist,
    Păstrează în adânc comori 
    De nestemate reci şi de culori...