Dorință

Nu-i vorba de noroc, de basme sau fragmente,

Să nu mai zic de vrăji sau de blesteme.

Ci de iubiri la șemineu, privirile prezente.

De brațele ce fac să uiți de tot și de probleme.

De ochii pentru care ai așteptat o viață,

Și buzele ce îți hrănesc fluturii din stomac.

Parfumul pielii impregnat în suflet și pe față,

Și pieptul ce vindecă pulsul cardiac.

De cel ce te-nvelește când se face seară,

Și cel ce te iubește și cu 10 cojoace.

Cel ce îți face viața mai ușoară,

De cel pe care-l simți prin piele și-n torace.

De cel de care te-ai îndrăgostit ieșind la o plimbare,

Și cel cu care ți ai băut cafeaua.

Cel ce a reușit să te scoată din stare,

Și ați ajuns să împărțiți până și podeaua.

Iar spre final când liniștea se apropie,

Și nu știi care din voi va trage cortina.

Lași doar stările să îți bântuie retina,

Căci doar iubind poți face din toate utopie.

Oglinzi fragile se fac bucățele,

Reflexia-i din ce în ce mai mică.

Nu îmi aud nici gândurile mele,

Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.

Acum de cioburi plină e podeaua,

Nici muzica nu prea mă mai ajută.

Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,

Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.

Nu-i prima oară, nu e deja vu,

Când adun cioburi zis și ,,sentimente".

Și ma tot mint că e normal, dar nu,

Nu e normal să rămâi cu fragmente.

Și toate cioburile, speranțe pierdute,

Pline de sânge că tot calc pe ele.

Și toate rănile ce nu pot fi cusute,

Sunt cicatrici ce sting visele mele.

Inima mea, și ea, o vază de cristal,

Frântă de chinuri și speranțe mute.

Simt că durerile sunt semne de final,

În soarta mea, doar linii absolute.

Dar încă mai adun și cioburi risipite,

Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.

Dar timpul fură clipe infinite,

Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.

Prea multe sticle de vin sparte,

Și de oglinzi ce ne reflectă.

Trecutul tot ca într-o carte,

Iubirea noastră prea defectă.

Prea multe răni ce nu mai trec,

Și prea puține-mbrățisări.

Refugiați în vinul sec,

Și în tutunul din țigări.

Sunt mult prea multe gânduri triste,

Și tot mai multe cicatrici.

N-a existat, n-o să existe,

Iubirea noastră fără frici.

Prea multe-ncep iar cu ,,Promit",

Iar spre final sunt doar regrete.

Noi nu iubim și n-am iubit,

Printre minciuni, printre secrete.

Prea multe umbre din trecut,

Ce lasă-n urmă spații goale.

Nu ne avem, nu ne-am avut,

Nu am fost prin visele tale.

Prea mult deranj în casa noastră,

Unde ,,noi" nici n-am existat.

Arunc eu astăzi pe fereastră,

Tot ce-a durut și n-am uitat.

În casa mea abundă de regrete,

Abundă de miros a Malboro albastru.

În care n-are rost să dai cu pumnii în perete,

Căci și așa-i format un munte de dezastru.

Eu mi-am uitat țigara-n dormitor aprinsă,

Miroase a tutun din living până-n hol.

De ce-i real și ce-i normal eu parc-aș fi desprinsă,

Casa și mintea plină, în inimă tot gol.

Mi se ridică praful ajuns pe noptieră,

Blurând subit și pozele cu mine.

Și nu disting ce am, de ce mi se oferă,

Nici ce este brutal, de ceea ce e bine.

Mă uit la coșul de gunoi, doar hârtii aruncate,

Am scris gânduri ce au mesaj sonor.

Și tot ce scriu sunt versuri eșuate,

,,Căci dacă mie-mi plac, n-o să le placă lor."

Gânduri bolnăvicioase mă poartă în trecut,

Trecutul sună a clișeu, tot a tutun miroase.

E prea mult zgomot prin pereți, se simte prea acut,

Și simt cum zgomotul-mi acutizează tot până la oase.

În casa mea abundă de-ntuneric,

Abundă de atâta scrum și mucuri de țigări.

Aleg să scriu abstract în mod isteric,

De haosul trăit când trec prin mii de stări.

Du-mă la ziua când ne-am cunoscut,

Du-mă la cine eram ieri.

Ia-mi tot ce doare și-a durut,

Transformă-mi toamnele în veri.

Du-mă la zilele ploioase,

Du-mă la serile în doi.

Când te simțeam până la oase,

Ia-mă și du-mă înapoi.

Du-mă la ,,Bună dimineața".

Du-mă la ,,Nu te las sa pleci".

Când nu era subțire ața,

Și când simțeam că nu-mi mai treci.

Întoarce-mă la ce am fost,

La ce speram că o să fim.

Când nu era scenariul prost,

Nici scurtmetrajul sa nu-l știm.

De te-aș lăsa iar în trecut,

Simt că m-aș pierde și pe mine.

Du-mă la tot ce am avut,

La vin, la filme și la tine.

Du-mă la certuri și la frică,

Să văd din tine ce e rău.

Sa vindec rana, s-o fac mică.

Du-mă la tot ce a fost al tău.

Du-mă la vineri și la joi,

Du-mă la sâmbete, duminici.

Du-mă la ce-am însemnat noi,

Chiar și atunci când eram cinici.

Du-mă la seri, du-mă la zile,

Du-mă la tot ce avea rost.

Azi iar de dor scriu mii de file,

Ca să mă-ntoarcă la ce-am fost.

Doar eu văd ce ei nu văd,

Doar eu scriu când ei respiră.

Ei văd doar haos și prăpăd,

Eu văd un om ce mă inspiră.

Să simt ce ei nu pot privi,

Să scriu când ei cred că nu pot.

Să simt ce mult te pot iubi,

Să scriu ce simt și să simt tot.

Te simt, mă simt și mi se pare,

Că nici n-am nevoie de ei.

Cât timp te scriu, lumea dispare,

Și rămâi tu în ochii mei.

Nu simt și nici nu am simțit,

Sau n-am văzut să mă inspire.

Vreun ,,neica nimeni" amețit,

Să mă îmbete cu iubire.

Și doar pe tine te voi scrie,

Căci de la tine eu primesc.

Esență ca să mă simt vie,

Și ca să scriu cât te iubesc.

Oh,sentimentele mele...

Sentimente care îmi distrug interiorul;

sentimente care n-au nici o treabă cu dorul.

Care se pierd în galaxii pline de stele...

Ți s-au dilatat pupilele!?

Se vede c-ai consumat narcotice...

Deja știu;fiindcă te-am citit

încă de la începuturile noastre;

încă dinainte de-asfințit.

Te urăsc dar n-am să pot

să te evit...Eu nu pot!

Fiindcă te iubesc,te iubesc...

Oh,vai...dar te iubesc cu-n suflet înduioșat

Plin de mister,plin și îngroșat.

Chiar de-ai fi rău în fața mea

Și știu că ești

Nu sunt deloc cinstită!

Eu încă tot nu te-aș putea lăsa.

Sunt oarbă de îndrăgostită...

Consideră că îmi exprim sentimentele...

Consideră acest poem a fi jurnal.

Un jurnal despre un anumit băitan

și o nebună mândră;

o nebună care-i mândră și nebună simultan...

Oricum nici nu te strofoci

să-mi citești poemele;

să-mi citești jurnalul,care-i despre tine;

care te descrie în diversități de rânduri;

care te descrie prin nenumărate voci străine...

(Prin viziunea vocilor interioare...)

Am râs, cu un râs ciudat, de noi, de-un gând

Să te țin acum in brațe strâns,

Dar m-am întors, sfios plângând…

Cu plâns ciudat, ciudat ai plâns!

Ciudată noaptea ce-a venit

Cu luna noastră misterioasă,

De ochii mei te-a dezvelit

De ochii mei necredincioasă.

Și, iată, tot ce eu trăiesc

Trăiesc cu tine-un legământ,

O fi ciudat că te iubesc

Cum te trăiesc pe-acest pământ.

Iar când umbre se răstesc la mine

În umbra ta mă fac pierdut

Nemărginit rămas de tine,

Eu… ciudatul dispărut.

O fi ciudat că adorm cu tine

În gândul meu tu vis ciudat…

În dimineața care vine

În visul tău, tu m-ai uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Nu mai doresc privirea,

Nici gândul să mi-l porți.

Imagini ireale

Ce le aștept ca sorți.

Pătrund ca într-o sferă

Pe care n-o cunosc,

Și sentimente surde

Dintr-o durere nasc.

Ardoarea vieții, falsă,

Creată prin minciună,

Nu va putea aduce

Speranței o lumină.

Nu vrei să știi, ce simplu

Nu vrei s-auzi, ce trist

Nu vrei să vezi ce lacrimi

Nu simți cât om ai stins

Știi oare cât mă doare?

Știi oare ce-ai aprins?

Știi oare ce-i iertare?

Știi tu ce-nseamnă trist?

Cât suflet lași să piară

Cât inimă să ai

Cât omul mai contează

Cât mână poți să dai

Te caută privirea

Te caută prin ploi

Te caută speranța

Te-așteaptă-n prag cu flori

Iubesc fără de margini

Iubesc cât am să fiu

Iubesc  fără de șanse

Iubesc de nu mai știu

Rămân doar amintire

Lăsat pe-un fir de nor

Uitat zâmbetu-n vise

Acolo încă zbor

Tristețea mă doboară

M-arunci să cad în gol

Din ochi lacrimi coboară

Nu știi cum arde dor

Cum ne vorbesc nouă 

Sufletele între ele,

Nici stele nu pot înțelege 

Când toate se strâng în noapte

Și lumina li se zbate.

Cum îți șoptește sufletul meu 

Când mi-e dor de buzele tale

Nici cei mai talentați artiști 

Nu pot recrea în proză.

Când sufletu-mi plânge de al tău dor

Doar al tău mă aude, 

Și mă readuce la viață

Gândi-du-mă la ziua de mâine.

Noi doi, ultimele suflete de pe pământ 

Îmbrățișate parcă de același destin,

Luptând în fiecare zi împreună 

Dar niciodată separat.

Într-o lume mare, goală, fără de‑nțeles,

Inima ta o umple, iubirea o găsesc,

Și când printre străini și răutate mă rătăcesc,

Ochii tăi drumuri line îmi croiesc.

Cum de tine inima mi-e legată,

Am devenit parteneri de soartă,

Suflete împletite pe bolta destinului,

Ce le leagă nu se rupe, nu se-nnoadă.

Ce-i menit să dăinuie o veșnicie

Nu se stinge, nu se îneacă.

Totdeauna dragostea a șoptit

Cum e să fii auzit

Și să fii văzut în întuneric

Când te stingi în flăcări.

Și în universul fără de sfârșit,

Fără tine n-am nimic.

Printre atâta răutate,

Vocea ta îmi e scăpare.

Când iubirea este mare,

Ce să ne facă oare?

Când legați de mâini și de picioare,

Tot unul la altul am ajunge cu ardoare.

În această viață noi suntem captivi,

Dar ale noastre suflete libere,

Fiindcă ele împreună dăinuiesc

Iar pe noi ne-nsuflețesc.