,,Cartea mea de vizită"

Nu-i vorba de noroc, de basme sau fragmente,

Să nu mai zic de vrăji sau de blesteme.

Ci de iubiri la șemineu, privirile prezente.

De brațele ce fac să uiți de tot și de probleme.

De ochii pentru care ai așteptat o viață,

Și buzele ce îți hrănesc fluturii din stomac.

Parfumul pielii impregnat în suflet și pe față,

Și pieptul ce vindecă pulsul cardiac.

De cel ce te-nvelește când se face seară,

Și cel ce te iubește și cu 10 cojoace.

Cel ce îți face viața mai ușoară,

De cel pe care-l simți prin piele și-n torace.

De cel de care te-ai îndrăgostit ieșind la o plimbare,

Și cel cu care ți ai băut cafeaua.

Cel ce a reușit să te scoată din stare,

Și ați ajuns să împărțiți până și podeaua.

Iar spre final când liniștea se apropie,

Și nu știi care din voi va trage cortina.

Lași doar stările să îți bântuie retina,

Căci doar iubind poți face din toate utopie.

Prea multe sticle de vin sparte,

Și de oglinzi ce ne reflectă.

Trecutul tot ca într-o carte,

Iubirea noastră prea defectă.

Prea multe răni ce nu mai trec,

Și prea puține-mbrățisări.

Refugiați în vinul sec,

Și în tutunul din țigări.

Sunt mult prea multe gânduri triste,

Și tot mai multe cicatrici.

N-a existat, n-o să existe,

Iubirea noastră fără frici.

Prea multe-ncep iar cu ,,Promit",

Iar spre final sunt doar regrete.

Noi nu iubim și n-am iubit,

Printre minciuni, printre secrete.

Prea multe umbre din trecut,

Ce lasă-n urmă spații goale.

Nu ne avem, nu ne-am avut,

Nu am fost prin visele tale.

Prea mult deranj în casa noastră,

Unde ,,noi" nici n-am existat.

Arunc eu astăzi pe fereastră,

Tot ce-a durut și n-am uitat.

Oglinzi fragile se fac bucățele,

Reflexia-i din ce în ce mai mică.

Nu îmi aud nici gândurile mele,

Aud doar muzica și cum se sparge-o sticlă.

Acum de cioburi plină e podeaua,

Nici muzica nu prea mă mai ajută.

Beau jumătate vinul, jumate' cafeaua,

Și-ncerc să vindec înc-o ,,eu" pierdută.

Nu-i prima oară, nu e deja vu,

Când adun cioburi zis și ,,sentimente".

Și ma tot mint că e normal, dar nu,

Nu e normal să rămâi cu fragmente.

Și toate cioburile, speranțe pierdute,

Pline de sânge că tot calc pe ele.

Și toate rănile ce nu pot fi cusute,

Sunt cicatrici ce sting visele mele.

Inima mea, și ea, o vază de cristal,

Frântă de chinuri și speranțe mute.

Simt că durerile sunt semne de final,

În soarta mea, doar linii absolute.

Dar încă mai adun și cioburi risipite,

Să mă reconstruiesc, să nu mă simt pierdută.

Dar timpul fură clipe infinite,

Și nici încrederea nu prea mă mai ajută.

Tu, pansament ce-mi stă pe piele,

Eu, viciu ce-ți intră la cord.

Vindeci subit rănile mele,

Eu vindec tot ce-i dezacord.

Tu, puls ce-mi stă în circulații,

Eu tot ce ține de artere.

Nu simt nici goluri și nici spații,

Iar tu nu simți pic de durere.

Tu, aer, sentiment și stare,

Eu, amintiri, povești, momente.

Tu îmi ești barcă de salvare,

Eu îți sunt visuri permanente.

Tu îmi ești scut, îmi ești și armă,

Să duc războaie eu cu mine.

Ești viitorul scris în palmă,

Și tot ce-nseamnă ,,bun" și ,,bine".

Eu sunt și îți voi fi mereu,

Impuls ce-ți dă doar stări de bine.

Căci sună prea puțin un ,,eu",

Și prea perfect un ,,eu cu tine".

Doar eu văd ce ei nu văd,

Doar eu scriu când ei respiră.

Ei văd doar haos și prăpăd,

Eu văd un om ce mă inspiră.

Să simt ce ei nu pot privi,

Să scriu când ei cred că nu pot.

Să simt ce mult te pot iubi,

Să scriu ce simt și să simt tot.

Te simt, mă simt și mi se pare,

Că nici n-am nevoie de ei.

Cât timp te scriu, lumea dispare,

Și rămâi tu în ochii mei.

Nu simt și nici nu am simțit,

Sau n-am văzut să mă inspire.

Vreun ,,neica nimeni" amețit,

Să mă îmbete cu iubire.

Și doar pe tine te voi scrie,

Căci de la tine eu primesc.

Esență ca să mă simt vie,

Și ca să scriu cât te iubesc.

Să-mi fii muzeu, eu să-ți fiu muză,

Și să-mi faci degetul mai greu.

Să-mi cunoști gustul de pe buză,

Să fiu a ta, iar tu al meu.

Să-ți fiu culoare în pictură,

Să te iubesc cum îmi e felul.

Să-mi fii cuvânt de legătură,

Și să-mi ștergi rujul, nu rimelul.

Să-ți fiu liniște, siguranță,

Tu să-mi fii barcă de salvare.

Să-ți fiu fărâmă de speranță,

Tu să-mi fii zi de sărbătoare.

Doar lasă-mă să-ți fiu mireasă, 

Să fiu a ta, să fii al meu.

Să-ți fiu într-un cuvânt ,,acasă",

Ca să fim ,,noi" și nu doar ,,eu".

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

neliniști-

sculpturi de vânt

vârtejuri rotite

de brațele de oțel ale unei

caracatițe solare-

oglindesc

în oglinda brixel

siluete feminine

temătoare

M-aș pierde oare
dac-aș fugi în mare
De-al tău dor,
ce m-a-ncălzit?

Ce mai contează un strop de suferință 

Într-o mare de durere?

Ce sens mai are un bine forțat

Într-un gol de neexplicat!?

Aceeași dorință ani la rând

Să vezi tot în iur, dar pe tine nu,

Să-i crezi orbi și să-i accepți 

Când de fapt au fost superficiali, nedrepți,

Și doar o rugăciune spusă-n noapte

Prin mii de lacrimi și multe șoapte,

Mai aduce liniștea mult cerută

Și iubirea puțin avută.

Lasă-mă să trec de gard

Și nu mă mai trage de bluză

Îmi voi lua un bodyguard

Lumea pare acum obtuză

Lasă-ma să te lămuresc

Și nu mai vorbi peste mine

Mă mut undeva pitoresc

Scrise sunt deja destine

Lasă-mă sa văd soarele

Și nu mă mai trage de tricou

Voi sta cuminte cu orele

Lumea plânge în ecou

Lasă-mă să mă cunosc

Și așa începe vindecarea

Îmi voi deschide un chioșc

Toți ne vindem alinarea

Lasă-mă să am control

Și nu mă mai trage de piele

Chiar daca acum sunt gol

Am principiile mele

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….