Viața drumețului

Trezită dintr-un somn agitat,

De vântul sălbatic ce bate în geam,

Și de un aspru gând înfiripat

În spinul din inimă ce îl smulgeam.

Deschid fereastra razei de lună,

Și-ncerc să-mi liniștesc simțurile,

Îndrăznind să-nlătur norii de furtună

Ca stele din noapte s-aline gândurile.

Mă retrag în mirajul unei cărți,

Spre a îndepărta sentimentul

De a nu răscoli amintirile unei vieți

Ce frumos mi-au însoțit argumentul.

Citind, timpul s-a scurs jumătate.

Pe pleoape o liniște s-a așternut.

Ușor punând semnul în carte,

Un nou vis în somn am străbătut.

Ca un regizor, subconștientul crează.

Sperând ca acel gând mult dorit

Ce-n inimă calea o luminează

Să se scalde în al stelelor licărit.

Am adormit gândind în van

Dacă-i aievea soarta mea,

Sau poate trece într-un an

Această suferință grea.

Nu-s clipele ce le petrec

Atăt de greu de suportat,

Nici lacrimile ce mă înec,

Ca spaima gândului îngrijorat.

Dacă aș putea să-nfrâng momentul,

Să am puterea de a lupta,

Destinului să-i schimb iar cursul,

S-aduc lumină-n viața mea.

Ramurile verzi de finic

Și de salcie-n prorocie,

Oamenii purtîndu-le tainic

Înmânate-s apoi cu dărnicie.

Trei zile și trei nopți sfinte,

În ore, minute și multiple clipe

Să le-mparți, ca bun părinte,

Cu cei dragi și dor să se-nfiripe.

Cele șapte taine spuse de Paști,

Aflate de creștini prin Apostoli,

Învățături divine să-nsușești

Că-s aduse din cer de către soli.

În spiritul sărbătorilor pascale

Se-așterne masă îmbelșugată.

Sufletul cântă pe note muzicale

Iar ființa cu natura-i conjugată.

Gîndurile se-nobilează feeric,

Inimile toate se deschid în floare,

Magic împrăștiindu-se generic

Și armonia pe toți să-nconjoare.

Astăzi ai împlinit o nouă vârstă.

Optzecișicinci de ani frumoși,

Sărbătoriți cu dragostea noastră

Și toți îi întâmpinăm bucuroși.

Invitații-s în alai la aniversare.

Au sosit pe rând și oaspeți.

Soarele cu lumină ca o revărsare

Putere și căldură să le capeți.

Fluturi și flori strânse-n buchete

Copiii le-adună ca să le ofere.

Urări magice spuse sub baghete

Voia bună, veselia să-ți transfere.

O cutie legată-n fundă de cadou

Aduce clipele strânse-n amintiri,

Și-s ilustrate toate într-un tablou

Privindu-l l-am descris în povestiri.

Printre picăturile mari de ploaie

Se-ntrevăd razele de soare.

Departe s-aude cânt de cimpoaie

Și un curcubeu pe cer apare.

Pastelul, arc viu colorat ne-mbie

Ca cerul să-l privim cu drag,

Și ce se scaldă-n apa lucie zglobie

Toți peștii ce înoată în șirag.

Tabloul pe care natura îl pictează

Imaginea vieții o oglindește.

Cărări șerpuite destinul urmează

Și radios în poiene poposește.

Prin lunci și verzi câmpii călătorește

Căutând calea s-o străbată.

Rareori în drum hazardul se oprește

Dorind pe la noi să se abată.

Acum, inspir aerul curat și proaspăt,

Și gândurile se contopesc

Cu magia plină de augur ce o recapăt

De la păsărelele ce ciripesc.

Vârsta-n ani, doar un număr

La fel ca fructele din măr.

Îi culegi din pomul vieții

Și-i aduni în căruța bătrâneții.

Dar atunci când încă-i fruct

Speră că urcușul nu-i abrupt.

Trăiește, respiră și aspiră

La tot ce-i frumos și te inspiră.

Gândește că-n viață un obstacol

Este joc nedorit într-un spectacol.

Nu aplauzi, nu critici, ci îl ignori,

Și treci peste, ca soarele după nori.

Buchetul de frumoase primăveri

Să-l primești cu bucurie, ani averi.

Briliantul ce strălucește în viață

Să lumineze-n fiecare dimineață.

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Plăcut de toți când înțeles de nimeni,

Vând venin pe bunătatea vorbelor vândute,

Semeni și gemeni de-am fi, ne vindem ca demonii

Prin pacte ce urăsc să le recunosc valorile pierdute.

Privește-mi inima cu ură, că de iubire-s sătul,

Crezând într-o minciună adusă de minutul

Visător, ce pururi țese speranța trasă pe ață –

Muritor credul, râvnind la tot ce se minte în viață.

Familia de porțelan... o sparg constant,

Încredere de fier, arzând ca un mutant

Într-o lume încrezută și fără un crez.

Prost eu că încerc să creez.

Am stat în gerul arzător al celui mai înalt

vârf de munte pentru a înțelege secretele ascunse

în cer și pentru a mă elibera de dureri. Căderea mea

în sus era dată de gravitația Raiului. I~am spus demonului,

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Am suspendat cuvântul în acea liniște elocventă.

Am suspendat liniștea în aer. Am găsit propriul sens,

dar și antagonismul lui. Cuvintele, dar și momentele

de tăcere erau precum stelele și găurile negre.

În acel pol înghețat care își ardea spiritualitatea ,

am regăsit nopțile albe, care încă mai păstrau intacte

visele destinului meu precum și visele pierdute,

care aparțineau schimbării. Ele au devenit sentimente

amorțite într~un proces de reversibilitate. Le~am comparat

cu melodiile care își pierd versurile pentru a deveni

sunete muzicale pentru ca, după aceea, să absoarbă

cuvinte ce pot schimba sensul melodiei. În acea realitate

magică, țipătul tăcerii, un țipăt intern și pur spiritual,

a devenit ecoul unei tăceri asurzitoare, pentru totdeauna.

Destul de evident, diavolul, care făcea alpinism de sus în jos

urmând sensul lui gravitațional malefic, a strigat :

"Niciodată nu voi dori mai mult de~atât."

Poezie publicata, scrisa de Marieta Maglas.

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…

Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.

Gânduri care dor,

Purtate de vânt,

Scuturate din nor

Doboară la pământ..

Cuvinte ce rănesc 

Suflete curate,

Cu amar plătesc 

O doză de dreptate..

Simțăminte ce stârnesc 

Lacrimi pe furiș 

Din iubiri ce ofilesc,

Zâmbindu-ne pieziș...

Regretele ce rod,

Zdrentuind veșminte 

De pe trupul schilod,

Închipuit de minte..

Amintiri ce răscolesc 

Privirile răvășite 

Și -n noapte șoptesc,

Invocând din spirite..

Întâmplări ce copleșesc,

Împovărând la extrem.,

Împrejurări ce definesc 

Efemerul din sistem..

    Aici nu mai locuieşte nimeni... 
    corăbiile cuceritorilor s-au scufundat de mult, 
    catarge înalte nu vor mai atinge niciodată cerul ochilor mei...
    Doar negre epave cu ecouri grave 
    de biserici, în care moartea se roagă 
    în fum albăstrui de tămâie, 
    îşi învolbură-n-spre lumină 
    zdrenţele mării mele tulburate
    de vise, de-aşteptări, de speranţe, de nori...
    
    Aici nu mai e nimeni, 
    nici măcar eu nu mai sunt...
    Golul lunii se cască, 
    urlând spre stele 
    ce nu mai sclipesc
    visele, aşteptările,  speranţele şi norii...
    Norii mei.