Nonsens

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

Mama, știe de ce gânduri,

Câteodată dau năvală,

Revărsându-se în rânduri,

Sub ciocan, pe nicovală.

Frânte aripi fumegânde,

Aruncate spre pământ,

Lacrimi gata să inunde,

Orice glas pierdut în vânt.

Îndoieli părând mărunte,

Flăcări înlăuntru stinse,

Mama știe să asculte,

Lanțuri zornăind prin vise.

Ploi gigantice de smoală,

Sfărâmând sub picături,

Clipa de secundă goală,

Prinsă sub dărâmături.

Mama poartă-n ochi tăcerea,

Răstignită, dureroasă…

Primului născut, căderea,

Într-un nor de ceață, deasă.

Știe …dar nu poate spune,

Pașii ăstei primăveri,

Peste podul de cărbune,

Drum trecut spre nicăieri.

Degeaba-ți dai pielea cu litri de parfum

Când ai în interior kile de jeg ce scot fum

Și degeaba te machiezi zilnic s-arăți bine

Vei arăta speriat și gol când moartea vine

Degeaba-ți iei haine de cele mai scumpe firme

Când nu știi că valorezi mai mult ca ale lui Dante rime

Și poți să-ți cumperi cea mai bună locuință

Dacă nu te simți acasă în propria ființă

Și poți vorbi o viață-ntreagă fără rost

La final ce n-ai zis important are un cost

Poți minți manipulând crezând că scapi

Adevărul îți va spune: "groapa tu ți-o sapi"

Și degeaba te rogi dacă nu știi cu cine vorbești

Ajutorul va veni dar nu așa cum îți dorești

Și poți să te cerți cu universul pentru suferință

Neștiind că el ți-a dat voință pentru acea dorință 

Și degeaba te gândești la bani în viitor

Că toți milionarii au bani și în final mor

Poți să te gândești la ce bijuterii-s mai scumpe

Sufletu-i un diamant unic și-i foarte-aproape

Și degeaba te gândești la ce vei face mâine

Dacă nu te gândești la ce înseamnă sine

Și te poți gândi la tot ce vrei în viață

Degeaba dacă nu te poți privi în față

Și degeaba simți că trăiești prin g-uri și linii

Dacă folosindu-le nu te întrebi de unde vii

Și poți să simți că starea asta-i infinită

Atunci când mori realizezi c-a fost doar o clipită

Și poți să simți adevărata viață când mori

Dacă în viață ai știut cum să te omori

Și poți să simți cum mori în timp ce trăiești

Și nu-n sensul rău, ci-n cel mai bun, de voiești

Și pot să stau să-ți spun ce nu e degeaba

Tre să știi s-auzi ca s-asculți care e vorba

Și-ți pot vorbi de ce contează: de-nțelepciune 

Degeaba de nu-nțelegi ce vorbele nu pot spune

Auzi? ... oceanul iar ne cheamă,

Cu glasul lui, adus din larg,

În zori când noaptea se destramă,

De-un vânt șoptind ciudat, ...pribeag.

Te-ai întrebat vreodată de ce strigă,

Atât de straniu peste stâncile albastre...

Furtunile născute să se-nfigă,

Adânc și monstruos în sufletele noastre?

Atâta teamă rece, cum în vintre sapă,

Amestecată-n urlete de fiară,

Cât într-o viață n-ar putea să-ncapă,

Nedreaptă, dureroasă și amară?

Ascunsă printre runele ciobite,

Sub ude aripi, nemișcate în pământ,

Mușcând din buze, încă nerostite,

Făgăduințele ucise în cuvânt?

Cândva pe țărmul ăsta, pașii altor umbre,

Pe rând se vor înfiora în treacăt,

Năluci prin valuri vrând să umble,

Fugind de sub al vremii lacăt.

Cândva aici vor crește iarăși arbori,

Înfrânți, și cu securea lângă trunchi,

Războinici ai tăcerilor și martori,

Împinși de vânt să cadă în genunchi…

Citește! …rândurile astea, iar miros a sânge,

A lacrimi fierte, decupate din noroi,

Și zboară dacă simți că lanțul strânge,

Să stingă focul negru, care încă arde-n noi.

Cum am ajuns din praf de stea să mă transform în om?
Din praf de stea născut, prizonier al cerului și al pământului,
Ascuns de stelele surate și-mprăștiat de vânt în noapte
Mă simt al nimănui printre păduri și munți, printre roci și stânci.

Sunt necinstitul ce se-adapă din rezervorul de sinceritate
Într-un proces ce se întâmplă când crezi în fiecare moarte.
Încătușat pe veșnicie într-un vârtej de falsă nemurire,
Mă las pierdut din complezență, să mă conserv în excelență.

Un ucigaș care renaște trecând mereu prin altă moarte,
Un fin supliciu spiritual ce recreează-un om banal.
Revin plângând la locul faptei, să mă descopăr ireal,
Naiv în propria-mi ființă, etern suspect în neființă.

cIn trupul meu traiesc 2 oameni,,,

Unul bun si educat

Altul aspru plin de demoni,

Celalalt fara de pacat...

Unul lupta si se zbate 

Sa o obtina orice tel,

Altul uneori visează 

Sa aibă sufletul de otel....

Unul rupe si cu dinții

Sa obtina ce-a dorit,

Altul plange noaptea-n perna 

Ca sa uite ce-a iubit....

Unul calca pe morminte

Sa ajungă acolo sus,

Altul cu tristețe asteapa

Ingandurat orice apus...

Unu injura si loveste

Toti sa faca cum vrea el,

Altul are doar un gand 

Fericirea e a lui tel...

Altul lupta si se zbate

De nimic lui nu ii pasa,

Altul sta citește carti

Singurel la el acasa....

Unul vrea sa intoarca muntii

Si vrea sa obtina marea,

Altul se multumeste

Având doar painea si sarea....

Altul rupe tot din cale

Case si palate ar face

Altu-n casa lui de lut

Doar sa aibă un pic de pace

       ........

Doamne, spune-mi cum sa fac ?

Echilibrul sa-l gasesc...

Ca ma cert cu ambii zilnic,

Cum as putea să-i opresc ?!.

A. Țurcanu @reper

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,

Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,

Dar și dorința de-a trăi intens,

Ne întrebăm ades cu triste șoapte:

De ce destinul astfel a ales?

Și l lanțul acesta greu și rece

E gândul la ea, nemiloasă moarte.

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Tu ești oceanul care ne desparte,

Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,

Ce ar fi ea fără de apa-albastra,

Conturul frumuseții ei apare

Când ea pluteste-n largul tau..

Și minunatul soare pălește

Văzând iubirea lor atât de mare...

Destinul poate că ne e dușman,

Dar farmecul iubirii noastre poate

Șterge distanta dintre adânci ape,

Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua

Ce se unesc,si-afara ploua,

Căci cerul plânge când distanta doare,

Dar inimile noastre au culoare,

Și ochii noștrii se topesc unul în altul,

Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...

In clipa-aceea când apusul

Vieții mele va veni

As vrea ca fulgii albi sa cadă,

Si sa dansez cu ei in noapte,

Cu suflet pur și-atat de-usor,

In ochi să-mi licăre sclipiri de stele,

Si-ncet sa zbor spre-eternitate..

Și să mă mangaie-amintirea

Sufletelor dragi lasate-n urma,

Căci mai presus decât iubirea

Nimic nu e,in van sunt toate..

Tăcerea cante pentru mine,

Nu vreau elogii,nici coroane,

Mi-e de ajuns o lacrimă curata,

Mi-e de ajuns o floare alba,

Ca bun rămas...Și de va fi zenit,

O clipă cerul sa se-nchida

Și-o ploaie rece cada peste lume

Sa-exprime trista-mi despărțire

De suflete ce le-am iubit la infinit..

Suflete,melancolia ta mă tulbură..

Oare de ce s-a născut?

Poate pentru că e toamna,

Poate pentru că oamenii ce pleaca

Îmi ravasesc gândurile

Facandu-ma sa vad umbrele apusului,

Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..

Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,

Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,

Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,

Că ultima filă din cartea vieții e tristă

Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,

Sau poate doar pentru că sunt eu..