Umbra
În fiecare zi
De un infinit de ori
Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem
Un cărbune de diamant
Un diamant ce-i tot cărbune.
Nu conștiința, inteligenţa
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raţionali.
Deşi trecură
Eoni întregi
N-am învăţat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neînăscut.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi,
Ca și norii distrugători
A căror spaime seducătoare
Creează viață din eter.
Trăiește în sine prin ea însăși
Precum o umbră neluminată
Ca o rază întunecată.
Din spaime abrupte înălțate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule, umbra, aceeași umbră, tot te va urmări).
În căutarea dimineții.
Noaptea găsim ce e tristeţea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Şi totuşi pentru a noastră mântuire
Strivim și baza rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur.
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem trăitori doar cu gândul,
Pe vecie trădători,
Vom fi.
Suntem aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne înconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a întelege
Căci prin viaţa ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm.
Trăim şi nu ne uităm
La umbra ce-o călcăm.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Popescu Ioan
Дата публикации: 31 июля 2024
Просмотры: 348
Стихи из этой категории
Loteria sortii
Când egoul îți bate’n țeavă și mândria te cuprinde,
Cască bine ochi, urechi și ia aminte:
Nu ai ales din cin’ te tragi, n-ai ales nici un părinte,
Nici țara, oraș sau sat nu ai ales.
Ce educație ai avut și la ce școli ai mers,
Nimic nu ai ales, ți-au fost alese dinainte.
Dumnezei la care te închini, îmbrăcăminte,
Limba ce o vorbești, însemnătate la cuvinte,
Ți-au fost impunse și au ajuns să te reprezinte.
Nu ai ales, ești doar un alt eveniment în univers –
Talent, rasă sau cum funcționează propria minte,
Pace sau război, prosperitate sau morminte.
Nu-i nici merit, nici vină, nici lucruri sfinte,
E loteria sorții ce fel de om ești sau nu;
Nici propriile acțiuni nu-s ce numești „tu.”
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Când noaptea nu se mai trezește
Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor
Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc
Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor
Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp
Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..
O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei
Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ
Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat
A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu
O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig
Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''
Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva
O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți
Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?
Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi
Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma
Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid
Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva
Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''
Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea
Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi
Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc
Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii
Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești
E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești
DACA ESTI TU ACELA…
Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă tu ești acela care…
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Loteria sortii
Când egoul îți bate’n țeavă și mândria te cuprinde,
Cască bine ochi, urechi și ia aminte:
Nu ai ales din cin’ te tragi, n-ai ales nici un părinte,
Nici țara, oraș sau sat nu ai ales.
Ce educație ai avut și la ce școli ai mers,
Nimic nu ai ales, ți-au fost alese dinainte.
Dumnezei la care te închini, îmbrăcăminte,
Limba ce o vorbești, însemnătate la cuvinte,
Ți-au fost impunse și au ajuns să te reprezinte.
Nu ai ales, ești doar un alt eveniment în univers –
Talent, rasă sau cum funcționează propria minte,
Pace sau război, prosperitate sau morminte.
Nu-i nici merit, nici vină, nici lucruri sfinte,
E loteria sorții ce fel de om ești sau nu;
Nici propriile acțiuni nu-s ce numești „tu.”
Albastru amar
Mă strecor printre oameni când pe străzi rătăcesc,
Mă privesc... Îi privesc într-un mod arbitrar
N-am nici vlagă în oase, de păcate mustesc
Şi regrete tardive, de-un albastru amar.
Îi aud cum prin spate şuşotesc grobian,
Dar mă pierd în mulţime, ignorându-i barbar.
Las în lumea lor mică urme-adânci de titan,
În conştiinţa-ngheţată, de-un albastru amar.
Pe-acest drum înainte, paşii-mi calcă forţat
Peste flori de hârtie colorate bizar,
Clovni hidoşi îmi ţin calea, hohotind dezaxat,
Într-un circ cât o ţară, de-un albastru amar.
Şi când nicio-ntrebare nu-şi găseşte răspuns,
Eu mai caut căldură într-un colţ de sertar.
De am ţurţuri în suflet, nu vreun ger m-a pătruns,
Doar privirea ta, rece, de-un albastru amar.
Când noaptea nu se mai trezește
Când noaptea nu se mai trezește
Nici zilele nu mai adorm,
Ceva din umbră mă pândește
Și mă coboară-n alt decor
Din vis, dincolo de ferestre
Umbre de vănt se năpustesc
Și uit să mai închid lumina
Mi-e frică să nu îi retrăiesc
Din vis, dincolo de ferestre
Mă prind, mă țin captiv în somn
Vor să mă sfâșie și-mi este
Atât de neclar scopul lor
Prin coaste mă străbat fiorii
Și încerc ochii să-i deschid,
Dar clipa dintre vis și viață
E o secundă fără timp
Mereu m-am întrebat de visul
E însăși lumea de apoi
Mă simt de parcă mi-am pierdut și scrisul
Și încă mai am două foi..
O dată mi-au ieșit din spate
Gândindu-mă că scap de ei
Trezindu-mă cu niște șoapte
Și am țipat, că erau ei
Cândva m-au apucat de mână
Să nu îmi termin crucea de făcut
Și am simțit atâta ură
Cât nu există pe pământ
Deși-am avut și alte vise
Decât astea s-au repetat
Și-acum ajung să fie scrise
Doar pentru cine i-a visat
A luat și forme diferite
Spunându-mi că e Dumnezeu
Un fel de demon ce te minte
Deși se dă de gol mereu
O dată o bătrână știrbă
Bătând la ușă să-i deschid
Avea o lumânare-n mână
Spunându-mi ce pot să câștig
Unele vise nu par vise
Și te trezești doar cu mister
Acea bătrână ce venise
Îmi zise și fără să-i cer
''Aceasta-i lumânarea
Pe care vreau să ți-o ofer''
Curios încă de la cădere
Am căutat să dau de-un semn
Oferta vine cu durere
Și ce-mi lipsea, cu un blestem
Dar n-am aprins-o niciodată
Indiferent ce conținea
Mai știu c-am comandat o dată
Și am primit și altceva
O fâșie de catifea
Pe care-o poartă cei pierduți
Și-acolo bine, lângă ea
Un contract pentru noi recruți
Cu patru pacturi, se cerea
Decât o semnătura-n vag
Dar cine și ce câștiga?
Dacă pierdea tot ce-i mai drag?
Când vezi așa ceva, nu poți
Măcar în glumă să semnezi
Am rupt hârtia în bucăți
Fără nevoie de dovezi
Iar într-un vis mai vechi era
Un călău care așeza
Oameni pe rând și îi tăia
Și eu simțeam că voi urma
Atunci am încercat să fug
În vise nu există timp
Și-n loc de-o scară, de alt rând
Era pavat tot cu un zid
Cred că există un sentiment
Atunci când moare cineva
Și poți ghici printr-un efect
Că parcă ar mai fi ceva
Mereu am vrut să văd, să știu
Și să fiu sigur de ce e
Ca să nu fie prea târziu
Să nu pot să mă-întreb nici ''de ce?''
Să nu te temi în fața vieții
Cât mai auzi pe cineva
Să nu te temi în fața morții
De nu auzi pe nimenea
Chiar dacă nu ar fi ceva
Și sinele nu ți-ai mai știi
Și chiar dacă n-ar exista,
Până la urmă tot ar fi
Chiar și când frigul i-a cuprins
Și nu știau să facă foc
O flacără tot s-a aprins
Și după ce s-a stins la loc
Și dacă soare n-am avea
Nu pot să cred că am muri
Fiindcă ne ține altceva
În viața-n care suntem vii
Să ai curajul neînfrant,
Și chiar dacă nu mai trăiești
Să nu te sperii, orice gând
Și orice ființă întâlnești
E, poate-o parte din ce sunt
Ai tăi, o parte din ce ești
Că poate suntem mult mai mult
Decât tot ce poți să gândești
DACA ESTI TU ACELA…
Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă tu ești acela care…
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Другие стихотворения автора
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.
Încercare – capitolul III
Cu amintirea-n suflet
Voi merge pe al meu drum
Așteptând în tăcerea dimineții
Un mic semn, pe caietul vieții
Scris cu litere amare
Însemnări al căror sens
Eludează și gândirea
Răspândind în lumea întreagă
O otravă îmbietoare
A tot ce-a fost,
Și o să mai fie.
A tot ce sunt
Ve fi și tu.
Ce nu-nțeleg, nu pot vedea
Fără silabe și cuvinte
Doar în vise mi se așterne
Cuvântul tău ca o chemare
Alerg spre tine să pot vedea,
Simții și eu lumina ta.
Pe noua cale acum voi merge
Pășind ca și întâia oară
Sub călcâiul tău tresar
Strivindu-mi trupul viciat
De secunde împrăștiat.
Câlcând durerea în picioare.
De citești aceste rânduri
Prin silabe colorate
Trec secunde a căror clipe
Trunchiate de destin
Privesc geneza și mă întreb
Ce-am pierdut ca omenire
În secunda ce-am ales-o
Și-am crezut noi cu tărie
Că din bici și nicovală
Vom ajunge un car cu boi.
Însă acum e prea tîrziu
Ne-am rătăcit fără scăpare
A noastră cale am pierdut-o
Devenind doar o nuanță
A absenței de a trăi.
Un talger pe o balanță,
Dependenți de viață.
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.
Încercare – capitolul III
Cu amintirea-n suflet
Voi merge pe al meu drum
Așteptând în tăcerea dimineții
Un mic semn, pe caietul vieții
Scris cu litere amare
Însemnări al căror sens
Eludează și gândirea
Răspândind în lumea întreagă
O otravă îmbietoare
A tot ce-a fost,
Și o să mai fie.
A tot ce sunt
Ve fi și tu.
Ce nu-nțeleg, nu pot vedea
Fără silabe și cuvinte
Doar în vise mi se așterne
Cuvântul tău ca o chemare
Alerg spre tine să pot vedea,
Simții și eu lumina ta.
Pe noua cale acum voi merge
Pășind ca și întâia oară
Sub călcâiul tău tresar
Strivindu-mi trupul viciat
De secunde împrăștiat.
Câlcând durerea în picioare.
De citești aceste rânduri
Prin silabe colorate
Trec secunde a căror clipe
Trunchiate de destin
Privesc geneza și mă întreb
Ce-am pierdut ca omenire
În secunda ce-am ales-o
Și-am crezut noi cu tărie
Că din bici și nicovală
Vom ajunge un car cu boi.
Însă acum e prea tîrziu
Ne-am rătăcit fără scăpare
A noastră cale am pierdut-o
Devenind doar o nuanță
A absenței de a trăi.
Un talger pe o balanță,
Dependenți de viață.
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.