Автор Popescu Ioan

În vastitatea timpului, pe scena lumii vaste,

Se desfășoară actul vieții, cu abundență .

Un carnaval al ființei, unde fiecare mască,

E un rol jucat în piesa, ce-n univers se lasă.

Abundența se revarsă în codul genetic,

O bibliotecă vie, un text energetic,

Unde fiecare literă, fiecare cuvânt,

Evoluează, se adaptează, pe acest pământ.

În celula ce pulsează, în atomul ce dansează,

E o lume de posibilități ce ne amețesc .

Cu fiecare respirație, cu fiecare bătaie,

E un himn al creației, ce nu cunoaște vămile tăcerii, nicio șoaptă nu se-abate.

Vieții îi cântăm ode în templele naturii,

Admirăm complexitatea în ecosistemele pururi.

În frunza ce se-nclină, în albină ce polenizează,

În mareea ce se-ntoarce, în stea ce se aprinde și moare în neantul ce o vizează.

Abundența nu-i doar sumă, ci și simfonie,

O orchestră a diversității, cu melodie și armonie.

De la microb la mamut, de la alge la secvoia măreață,

În fiecare formă de viață, natura își arată fața.

În jungla urbană sau în sălbăticie,

Viața își țese firul, cu abilitate și măiestrie.

O pânză de conexiuni, unde totul se împletește,

Și din haosul aparent, un ordin divin se naște.

Peste tot, viața izvorăște, din pustiu înfrunzit,

O forță neoprită, de spirit neînvins, neclintit.

În adâncul oceanului, în azurul cerului, cât de înalt,

Abundența e o dovadă că universul vieții e un altar.

O, câte forme ia aceasta, în ciclul ei nesfârșit,

O dramă cosmică, unde fiecare scenă e infinit.

De la pasul timid al paianjenului, la galopul cerbului sprinten,

Viața în abundență, în fiecare moment, e iminentă și pertinentă.

Abundența vieții, un poem nescris, mereu în schimbare,

O operă de artă unde fiecare trăiește pentru a împărtăși și a se dărui,

Sculptând în materia efemeră, cu dragoste și cu răbdare,

Un testament al diversității, ce reverberează în infinit.

Ochii tăi frumoşi albaştri,

Ca azurul îi ai mamă.

Părul tău frumos şi negru,

Chipul tău de pus în ramă.

Mâinile tale firave,

Inima blândă şi bună.

Sufletul tău bună mamă,

El e bun de pus la rană.

Ştiu mamă că ai plecat,

Sus la ceruri ai zburat.

Îngerii au venit de sus,

Şi te-au dus la Domnu Sfânt.

De când ai plecat la ceruri,

Zi de zi eu te visez.

Şi mă rog la tine Doamne,

Sărutând multe icoane.

Am in suflet... doar durere ce mā apasa neîncetat

În lumea asta nui tacere, toti striga....dar pentru ce? Toti au uitat....

În jur doar oameni falsi, vorbind de omenie....

Fãra sa-si dea seama ca-s plini de viclenie...

Toti sunt ideali si vor sa fie bine

Vind alcool tigari nu se gindesc la tineri

Asa e veata, asa a fost mereu

Suspine-n suflet, plinsete la greu....

Asa sunt oamenii, asa sunt si eu...

As vrea sa schimb, insa imi e greu

Merg la biserica, la Dumnezeu acasa

Pina si acolo treb"sa achiti o taxa

O, ce mai veata , in prezent traim

Oare in iad cind o sa venim

Va fi mai crud?!mai rau oare se poate?!

De cit sa omoare mama , copilul ce il poarta...

De-ar trece timpul inainte

Iar viaţa pe loc de-ar sta

Aş culege amintirile

Şi de moarte aş uita

De-ar trece clipa inainte

Şi amintiri de nar rămine

Ai putea mai des ca sa zimbeşti

Trăind doar cu ziua de mîine

De-ar trece viaţa c-an poveşti

Cu inceput fară sfirşit

Aş putea trăi cum vreau

Dar nu cum trebuie de trăit

De-ar trece ziua ca şi noapte

N-ai intelege că trăieşti

Ai trăi numai in vise

 Şi nai putea ca să iubeşti

De-ar trece totul intr-o clipă

Să-mi văd sfirşitul şi să mor

N-aş regreta că am trăit

Doar că-mi va fi de casă dor

Îmi pare rău că nu am fost destul pentru tine

Că ți-am fost doar adiere, nu furtună,

Că-n loc de „totul”, ți-am dat o jumătate

Și-am rătăcit cu tine sub așteptări, sub lună.

Îmi pare rău că n-am știut să te ascult

Când tăceai mai mult decât vorbeai,

Că am iubit în felul meu bolnav,

Pe când tu visai iubire din alt rai. 

Am fost cu tine, dar n-am fost prezent,

Am spus „te iubesc” fără să știu ce doare,

Te-am ținut aproape doar ca să nu te pierd,

Dar n-am văzut că te pierdeam în fiecare seară.

Îmi pare rău că n-am fost sprijin, ci povară,

Că n-am fost foc, ci fum care se stinge,

Că te-am făcut să simți că ești singur

Chiar și atunci când mânaea te atinge.

Și dacă te-ai simțit vreodată mic,

Să știi că vina e în pieptul meu.

Tu ai crescut, ai dat, ai fost infinit,

Eu n-am știut să fiu al tău mereu.

N-am fost un vis, ci doar o pauză tristă

Între ce-ai sperat și ce-ai primit.

Am fost lecția tăcută, grea și goală,

Dintr-un capitol pe care l-ai sfârșit.

Îmi pare rău că nu m-am ridicat

La ceea ce meritai să-ți fiu,

Că te-am lăsat să lupți în doi

Cu un om ce se pierdea, pustiu.

Și dacă timpul ne va duce-n alte zări,

Unde nu mai doare, unde e mai bine,

Să știi că-n liniștea de peste ani,

Încă îmi pare rău că n-am fost destul… pentru tine. 

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.