Cântec de dor

Suntem un gând

Suntem un timp

Suntem o șansă

Un fir de praf topit în marea de speranță

Suntem un nor

Suntem un vis

Suntem o ceață

Suntem o umbră făurită de substanță

Suntem un cer

Suntem o stea

Suntem o rază

Un soare orb mințind lumină cu prestanță

Suntem prezent

Suntem decor

Suntem o nuanță

O pată gri de curcubeu într-o vacanță

Suntem minciuni și adevăr

Suntem instanță

Un strop cinstit de căutări într-o balanță

Suntem un drum

Suntem un pas

Suntem o ață

Ne taie timpul amuzâdu-se chitanță

Suntem ce vrem sau ce putem în astă viață

Suntem absenți când nu-i speranță antidot

Ce suntem oare e-ntrebare șugubeață

Suntem acum, suntem aici și-atâta tot

Intr-o minte stralucita

s-a adeverit lumea cea de taina,

Dar, ce mai face si lumina

cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?

Da, viata mi-o fac eu singur,

dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind

este ca un soldat canibal razand?

Inteleg, viata este grea si dura,

dar eu nu as fi trebuit sa o indur.

Ma uit acum la copilul din mine

care se razbata sa iasa si sa se vindece,

Dar, cum sa se vindece

daca el niciodata nu a fost bine?

Mă simt captivă  între două porți
Una-i  uitare, alta-i iubire
Amândouă lovesc, lovesc
Gânduri țintuite-n amintire.

Nu am curajul să mai privesc
Oglinzi cu chipuri suprapuse
Rămân iedera încolăcită
Pe o sârmă cu ghimpi ce mă strivesc.

Să nu mă chemi, nu pot să vin
Să nu mă strigi, nu pot s-aud
Rezemată de un trunchi putrezit
Un vrej de iederă mă împresoară.

Cerul mă privește printre nori,
Iar eu îi strig în rugă  îngerii
Număr unu câte unu cocorii
Cum, în zbor se-ntorc…E primăvară
O iederă se-nalță printre ghimpi.

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.

Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.

Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.

Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.


Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.

Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.

Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.

Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.


Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.

Din ochii negrii

Îmbălsămați,

Purtând pecetea

Însetată,

Tot prezentu-i o visare

A tristei mele amintiri.

Trezește-te din viața aceasta

Etern coșmar al cărui suflet

O, tu om

Născut din lumea

Degradată de prezent.

Să incercăm să fim mai buni,

Poate chiar puțin nebuni

Putrezind lângă altarul

Timpului de zi cu zi.

Să încercăm dacă se poate

Ca prin traiul ce-l avem

Și-a luminii insulare

Crezul nostru de-acum să fie

Împărțit în agonie,

Teamă

Și extaz.

Asculta-ți și luați aminte

Pe planeta ce-o ruinați   

Nu-i cadou,

Nu e nici premiu

Că tu exiști și ești vei fi

Tu ești doar viața efemeră

A cărei cântec și chemare

Din întâmplare

S-a născut pe acest Pământ.

Precum greșeala strecurată

În mod voit și arbitrar

Pe planul vieții

Secundar

Mânjind cu sare

Mâzgâlind în mare

Tabloul vieții ce n-a fost să fie

Însă tu l-ai continuat

L-ai subjugat,

După chipul tău

Tu l-ai pictat,

Între pensula  și culoare

Mai e ceva ce n-ai să știi

Tu  niciodată,

Este clipa reîntregită

A unei rame al cărei vis

E să fie, să rămână

Nepictată

Neatinsă, netulburată

Ce poate fi, tu l-ai pictat

Și ai uitat,

Ce n-a fost dar putea să fie.

Peste timp și peste ani

Când nici unul nu vom mai fi

Din geneză se va naște

Același zeu ce prin credință

Va mai spune încă o dată

Să fie lumină

Sau poate doar noapte

Din nou

Pe acest Pamânt.

Din ochii negrii

Mijiţi în sânge-moarte

Cu amintirea-n suflet

Un gol, pustiu

Îmi văd corpul ca o torţă

Arzând în flacăra iubirii

Descătuşat de propria chemare

Înrobită-n amintirea

Punctului demult uitat.

Tastând cuvinte al căror sens

Uitat de timpul anagnost,

Tot ce-i trist

E un imens

Trec emoții al căror cost

Le vom uita pentru că

Au fost.

Precum trăiești vei reveni

A ta soartă va deveni

O secundă împrăștiată

În viața mea naufragiată.

Eram, am fost, voi fi, nu sunt

Un om al cărui rost străin

Spulberat al cărui suflet

Nu există în abis.

Orice cuvânt, el se aude

Cum e rostit, așa şi este

Esenţa lui e şi chemarea

Unui fel de a fi greşit.

Problema e fără răspuns

 Și o spun

Ca...

Să ne  înţelegem

Prin ce spunem comunicăm

În limite şi ziduri sterpe

A ce spun tu înţelegi

Pentru că din închisoarea

Societăţii culturale

Cu faţete transparente

In culori strălucitoare

A luminii nevăzute

Și  a glasului tactil,

Tu răspunzi inteligibil

Ca triunghiu-n patru laturi

Ca un romb hexagonal

Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată

A dorinței de a fi

Neputinței de a trăi.

Ce vreau să spun

Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe

Inventate-n realitatea

Cea creată fără rost,

Șlefuit de omenirea  

Al cărei unic țel si scop

E să trăiască călcând pământul

Distrugându-i esenţa vieţii.

Păduri, tărâmuri, oceane verzi,

Câmpii și munți, nestrăbătuți

Oricine ai fost te voi găsi

Și această viață o vom părăsi.

Sunt o mică înregistrare

Pe hardul vieţii

Upgradat

Al cărui Windows

Eronat

Se aşterne la picioare

Fără ram sau procesor,

Însă viaţa nu suportă

La infinit aceeaşi greşeală

Creând un om ca partener

Din dorinţa de a nu mai fi

Singură-n nimicnicia

Timpului fără sfârşit.

Însă omul acest duşman

A tot ce-i viu, stăpân legal

Distrugând în calea lui

Tot ce vede înverşunat

Că nu e el, la fel,

Creat de el

Cum vrea şi poate

În nețărmuita-i lui gândire.

Fără ea noi n-am mai fi

Oameni a căror soartă

O răsfrângem

Prin credința

Ce-o cunoaştem în prezent

Acel ceva nu poate să fie

N-a fost creat şi nici născut

Pentru a fi un crez al nostru

Al dorinţei de a fi

Un Dumnezeu pe acest Pământ.

Opriţi-vă,

Nu vă mai mişcaţi,

După clipe să alergaţi,

Dăm format dar mai înainte

Lumina vieţii s-o aprindem

Și cu toții să ne rugăm

De păcate să ne lepădăm

Apusul nostru acum va fi.

Suntem nici buni,

Nici cei mai răi

Însă calea ce-o urmăm

 Prin crearea nenaturală

A unor zei

Străbuni şi ei

Ce ne cheamă în lumea lor…

Veniţi acum sau niciodată

Lăsaţi timpul să respire

Glasul lui ca un ecou

Din nou, lumina s-o umbrească

Și din moarte să răzbească

Un nou sens

O altă cale,

O altfel de viață,

Poate mai bună.

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

 În a omului onor

 Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem

Un  cărbune de  diamant

Un diamant ce-i tot cărbune.

Nu conștiința,  inteligenţa

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raţionali.

Deşi trecură

Eoni întregi

N-am învăţat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînăscut.

Orice făptură, oricât de mică

 Inteligentă de-ar fi,

Ca și norii distrugători

A căror spaime seducătoare

Creează viață din eter.

Trăiește în sine prin ea însăși

Precum  o umbră neluminată

Ca o rază întunecată.

Din spaime abrupte înălțate

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule,  umbra,  aceeași umbră, tot te  va urmări).

În căutarea dimineții.

Noaptea găsim ce e tristeţea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Şi totuşi pentru a noastră mântuire

Strivim și  baza rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur.

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem trăitori  doar cu gândul,

Pe vecie trădători,

Vom fi.

Suntem aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne înconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a întelege

Căci prin viaţa ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm.

Trăim şi nu ne uităm

La umbra ce-o călcăm.

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Cu amintirea-n suflet

Voi merge pe al meu drum

Așteptând în tăcerea dimineții

Un mic semn, pe caietul vieții

Scris cu litere amare

Însemnări al căror sens

Eludează și gândirea

Răspândind în lumea întreagă

O otravă îmbietoare

A tot ce-a fost,

Și o să mai fie.

A tot ce sunt

Ve fi și tu.

Ce nu-nțeleg, nu pot  vedea

Fără silabe și cuvinte

Doar în vise mi se așterne

Cuvântul tău ca o chemare

Alerg spre tine să pot vedea,

Simții și eu lumina ta.

Pe  noua cale acum voi merge

Pășind ca și întâia oară

Sub călcâiul tău tresar

Strivindu-mi trupul viciat

De secunde împrăștiat.

Câlcând durerea în picioare.

De citești aceste rânduri

Prin silabe colorate

Trec secunde a căror clipe

Trunchiate de destin

Privesc geneza și mă întreb

Ce-am pierdut ca omenire

În secunda ce-am ales-o

Și-am crezut noi cu tărie

Că din bici și nicovală

Vom ajunge  un car cu boi.

Însă acum e prea tîrziu

Ne-am rătăcit fără scăpare

A noastră cale am pierdut-o

Devenind doar o nuanță

A absenței de a trăi.

Un talger pe o balanță,

Dependenți de viață.