Zâmbetul Morti
In amurgul noptii ,
Sub cerul instelat ,
Ma privesc in chin si lacrimi,
De amor ucis .
Ora ceasului batran ,
Timpul trecand nestingherit ,
Aminitirile vin cu el ,
Distrugand lumina .
Intuneric nesuferit ,
Dispari ! dispari !
Vreau lumina de cuviinta ,
Care mi a fost luata ,
Poveste fara de lacrimi,
Plina de ura si zambete ,
Zambete ale morti ,
Ingropand iubirea noastra .
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: David Stancu
Дата публикации: 20 мая 2024
Просмотры: 294
Стихи из этой категории
Prea multă sensibilitate în turcă
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Çok fazla hassasiyet
Zayıf hassasiyet kendi yolunda iyidir. Duyarlı olmak, birisi daha az hoş bir olay yaşadığında pişmanlığımızı ifade etmek, onun yanında olmak, onu dinlemek, güven vermek, anlamak, acısını dindirmek, onunla birlikte iç geçirmek, birlikte ağlamak iyidir. üşüdüklerinde sarmak, kedi tırmaladığında bandajlamak (kedi onları tırmalamak da onların hatasıydı, çünkü onunla oynamayı bilmiyorlar), üzerlerine buz torbası koymak ayak bileği burkularak buzdolabından çıkardılar, gözyaşlarını sildiler, ateşlerini düşürecek ilaç verdiler, çatlamalarını durdurmak için dudak kremi verdiler, manikür yapmayı bilmediklerinde kanayan tırnak etlerini dezenfekte ettiler, tırnakları doğal olarak sahip olduklarından daha uzun, çünkü moda bu ve artık üzerlerinde sadece kan var, hadi cibinlik koyalım ki onları çok fazla ısırmasınlar, kanlarını emmesinler, sıtma ya da sarıhumma bulaştırmasınlar, böcek ilaçlarını alalım, eğer hala eve girmekte ısrar ediyorlarsa, böcek ilacı kokusunu yayacak şekilde vantilatör de alalım, pencereyi aralık tutalım ki sivrisinekler içeri girmesin, böcek ilacı kokusu çıksın. Kazanı sadece soğuk değil sıcak su da verecek şekilde ayarlayalım, çünkü o zaman daha fazla bakıma ihtiyaç duyulacaktır. Ekonomiler aslında insanların bireysel ihtiyaçlarını hesaba katmaz; daha ziyade tek bir adamın bencil ihtiyaçlarıdır.
C vitamini gibi bağışıklık güçlendirici takviyelerden de tasarruf etmeyelim, tadı çok lezzetli ve maliyeti de fazla değil, fiyatı uygun, basit bir limonatadan da alabilirsiniz, o yüzden satın almamak için bir nedenimiz yok mu? .
Onlara sadece evde kalmak için iyi olan kalın, kabarık bluzlar alalım. Yüz bakım maskelerini, kaz ayaklarının ve mimik çizgilerinin erken ortaya çıkmasını önleyen maskeleri ele alalım. Kırışıklıklar yaşamak için çok genciz!
Genel olarak duyarlılık, cömertliğin ve ilginin kardeşidir ama kontrolden çıktığında, yeni boyutlara ulaştığında, sınırları kalmadığında ne yapacağız? Bu hâlâ faydalı, sağlıklı, iyi anlaşılmış bir duyarlılık mı? Hayır tabii değil. Halihazırda varoluş tarzımızda bir şeyler gıcırdıyor ve bu hassasiyet ana semptomdur. Kendimize şu soruları sormamız yerinde olacaktır: "Neden böyleyim?", "Abartıyor muyum?", "Aslında önemsiz şeylere bu kadar yoğun tepkiler vermemin sebebi nedir?"
Geçmişinizde bir yerlerde kaybolan cevabı bulacaksınız. Bahsettiğimiz hassasiyet travmatik bir yaşam olayının sonucu mu ortaya çıkıyor? Bir sınavda beklediğiniz kadar uzun süre kalmadınız mı ve o andan itibaren artık hiçbir anlamı olmadığını düşünerek her şeyden vazgeçmeye mi karar verdiniz? Umduğunuz fırsatlar size verilmedi mi? Koşullar nedeniyle yapmayı planladığınız bir şeyi yapamadınız mı? Bunların en az yarısına cevabınız “evet” ise, tam olarak hassasiyetten değil, yaşanan, canımızı bir an acıtan, arkasında tamamen kapanmayan bir yara bırakan olaylara verilen olumsuz tepkiden bahsediyoruz demektir.
Böyle bir yara nasıl iyileştirilebilirdi? Gittikçe daha fazla kaşımak. Oturup analiz ediyorum, duyarlılığın eşlik ettiği bu öfke nereden geliyor? Bilmediğim hangi İsveç kolejine gidecek cesaretin vardı. Ve 19 yaşındayken uçağa binmek, anne babanızın evinden ayrılıp bir taşra kasabasından büyük bir üniversite merkezine gitmek için gerçekten cesarete ihtiyacınız var. Ve işte, CV'de başarıya giden yol ve geçilmesi gereken ilginç fakülteler, sadece huzurlu anlarla serpiştirilmiş değil, bağırmayı, çığlık atmayı, bu kuzey dilini mükemmel telaffuz edemedikleri için öğrencileri küçük düşürmeyi seven biri - Cermen, Zamanları mükemmel şekilde bilmediğimi, gramer ve sözdizimine hakim olmadığımı... hala mükemmel mi? Neyin mükemmel olacağını, ne kadar mükemmel olacağını bile bilmiyorum ve öznel mükemmelliğin önemli olması gerektiğini düşünmüyorum. Eğer bazı nesnel standartlar varsa, o zaman evet, onlara bağlı kalmaya, onlara ulaşmaya çalışmakta fayda var, çünkü bu şekilde ilerleme gerçekten ölçülebilir ve gözlemlenebilir. Oysa eğer sadece bir kişinin istediği, diğerlerinin istemediği hedeflerse, kendimizi kıyaslamanın bir anlamı yok, zaten duyduklarımızdan hiçbir şeyi takdir edemeyiz, tartamayız. Öğrencileri tam olarak bilmedikleri için küçük düşüren kişinin, arkasında bıraktığına bakmadan taşıma bandındaki ağaçları kesen bir ormancının yüreğine sahip olduğu kesindir. Evet, değerlendirme kriterleri çok objektif, hayatı boyunca etrafını sadece İsveççe ile çevrelemiş 58 yaşındaki bir kadın olarak nasıl olur da 19 yaşındaki bir öğrencinin ustalık, beceri açısından sizinle eşit olması gerektiğini düşünürsünüz? ? Öğrenmek için oradayız, öğrenmeye hazır doğmuş olsaydık herhangi bir uzmanlığa kaydolmazdık, hepsi bu, zaten biliyor olsaydık neye ihtiyacımız olurdu? Daha ucuz değil miydi, kira yok, tren yolculuğu yok, yurt yok, kütüphane üyeliği yok, yiyecek yok ve diğer birçok hizmet yok mu? 58 yaşındaki kadınların sizi kendi değerlerine göre yargılaması çok komik. Bu tıpkı öğrencinin 8 yaşındaki çocuğa meditasyon yapması gibi. O yıllarda bırakın İngilizceyi, Fransızcayı, kendi dilinde bile zar zor yazabiliyor... İçeriği mükemmel bir şekilde öğrenecek zamanı olmadığı için onu azarlamaya başlamak travmatik olmaz mıydı? Sırasında? özel ders veren kişinin ifadesi belirsizleşiyor mu? Zaman, yani, dünyaya daha erken gelmek, daha erken öğrenmek için, normal olduğu gibi 9 ayda değil, 5 ayda kendisini doğurmasını istemek için annesiyle pazarlık yapabilirdi, çünkü kişi bunu yapıyor. kimin ders vereceğini ister. Bir de dünya zamanı meselesi var. Aynı gezegende yaşadığımız sürece hepimiz aynı süreye sahibiz, 24 saat, daha fazlası değil.
Başkalarının bu öznel mükemmelliği her türden hassasiyete yol açar. Ona dokunmayı arzulamanın da bir anlamı yok. Bizden memnun olmayan kişinin ne istediğini bilemeyiz. Ne düşünüyor, nasıl düşünüyor, neyi tercih ediyor, neyi tercih etmiyor, ne kadar, neyi, nasıl ve ne ölçüde bilmiyoruz.
Başkalarının öznel mükemmelliği hem duygusal hem de gerçek anlamda felç edicidir. Öğrenci ağzını her açtığında aşağılanıyorsa, iyi bir İsveççe konuşmacı olma şansına sahip olduğuna hâlâ güvenebilecek mi? Dilin akıcılığını, ritmini ve müzikalitesini elde edene kadar ruhunun derinliklerinde devam edecek, pratik yapacak, okuyacak, gelişecek gücü bulabilecek mi? Hayır, yolu yok. Yol boyunca dağılan iyi niyetleri vardı.
Başkalarının öznel mükemmelliği yavaşlar, bastırır. Öğretmeninizin her sesi ne zaman, nasıl söyleyeceğini planlaması gibi. Bu öğrenme tekniği gözünüzü korkutmaz mı? Dilin tutkusu, çekiciliği, en düzensiz ve çok yönlü güzelliği nerede? Odak noktası her zaman nasıl konuştuğunuz olduğunda, kelime dağarcığına, dilbilgisine, sözdizimine ve onun ne istediğine odaklanmak için ne zaman zamanınız olacak? Üstesinden gelemeyeceğiniz bir engel olmuyor mu? Çoktan seçmeli testlerde olduğu gibi düzeltildi. iyi cevaplamış olmanıza rağmen doğru cevabını bilmediğiniz bir soruya geldiniz. Ne yapıyorsun? Sırf orayı bilmediğiniz için orada takılıp kalıyor ve devam etmiyor musunuz? Bu hem değerlemeyi yapan kişi için hem de sizin için (ilk etapta) büyük bir kayıp olacaktır.
Başkalarının öznel mükemmelliğine bir yanıt olarak, birkaç nedenden ötürü kendi değer dizimizi, kendi mükemmelliğimizi, dikkatin nesnel olmasını inşa etmeliyiz: İstediğimizi yapmamızı engelleyen ve hatta bunu hissetmemizi engelleyen duyarlılığa ulaşmamak. Başkaları tarafından, başka yönler ve başka koşullar tarafından kısıtlanmadan, insani olarak mümkün olduğu ölçüde gelişiriz.
Plămadă
Doamne, sunt un adânc al neputinței,
Un întuneric umbrit de întuneric,
O lipsă aridă de ploaie,
O noapte fară stele,
Un mister fără de lună.
De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,
Doamne, sunt un Adam izgonit,
Tăcut și uitat în urmă.
Voi coborâ mereu mereu spre abis?
Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,
Aprinzând în inima mea lumina învierii,
Pălpâind în tăcere?
Sau nu...
Cât mai poți?
Oh suflet drag ,
În ale mele cuvinte
Alinare cauți
Să mă bucur că m-ai citit ?
Sau să jelesc că m-ai înțeles ?
Suflet tânăr ...
De ce petalele ți se ofilesc ?
Și chipul rigid îl ai
Când nu poți exprima cu adevărat
Ce simți
Împietrit rămâi
În tine fericirea izbucnește
Dar nu o poți arăta
Nu știi oare ?
Când un dans nu-l poți dansa
Dar muzica o simți
Înlemnit rămâi
Și te gândești de ce ....
Și te întreb cât ai ascuns ?
Cât ai evitat ?
Că nu este momentul
Sau ce o să spună cei din jur
În colivie singur te ai închis
Zăvorul l-ai pus
Și lumina ai închis o
În siguranță să fi pretinzi
Ohhh ohh oh
Cât mai poți să înduri ?
Măi chip blajin
De mână te țin
Calm în centru te pun
Și te las să vezi
Că numa cât vrei
Doar atât ai să suferi .
Oglinda-mi șoapte grele îmi aruncă
În zori de-oțel, când ochiul meu deschis
Nu vede-n sine decât o rădăcină
Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,
Ce mistuie sub piele, ca o vină.
Când mă privesc, din carne ies păcate,
Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;
Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,
Suflată-n lungul unui drum proscris.
Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,
Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;
Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,
Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.
Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,
În marea unde tremur și m-afund;
Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău
În care să m-ascund, s-ajung rotund.
Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,
O umbră ce se pierde-n altă umbră,
O cruce stând pe margini de șuvoi,
A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.
Fata lucrurilor
Cealalta fata a lucrurilor,
Neschimbata,
Alfabetul gandurilor,
Mereu inchis in misterul
Penumbrelor.
Apa e altceva decat albastrul marii,
Cristalul izvoarelor, perlele ploii,
Albul zapezii, norii.
Focul e altceva decat lumina serii,
Caldura iernii,
Lava vulcanilor
Prelinsa in miezul verii.
Aerul e altceva decat inaltul zarii,
Austrul, Crivatul,
Zborul, cocorii.
Pamantul e cu totul altceva
Decat tarmul, muntii, campiile,
Desertul Saharei.
Toate la un loc si fiecare in parte
Sunt pagini desprinse
Din aceeiasi Carte.
Spirale pe scoici si pe flori,
Piramide si cuburi in cristale,
Hexagoane in stupi,
Simetric multiplicate,
Sa ascunda adevarata fata a lucrurilor,
Privirii si gandurilor,
Lasand loc minunilor,
Iubirii, cuvintelor.
Speranța, pâinea omului sărac
Printre miile de gânduri
Mă regăsesc pierdut,
Încerc să le-așez în rânduri,
Dar mereu o iau de la început.
Sunt prea puține acorduri
Printre-atâtea dezacorduri,
Repetate în tetracorduri,
Criptându-ne în recorduri.
Speranțele-s puține,
Iar demonii cresc în mulțime,
Distrugându-ne gândurile.
Dar cine să ne mai apere,
Când doar tăcerea ne rămâne?
În jur văd doar invidie,
Comploturi țesând fratricide,
Și vorbe scuipate, acide –
Acești perfizi... în jurul lor, doar jarul arde.
Mai am un singur gând:
Unde-i minte multă,
E și nebunie abundentă.
Visele, însă, zidesc
O simțire excultă.
Am și eu o speranță:
Speranța uitării absolute.
Dar poate aceasta mai e speranță?
Nu cumva e doar disperare?
Другие стихотворения автора
Micuta Stea
Micuta stea a inimii mele,
Ești lumina-n nopți grele,
Strălucești pe cerul vieții,
Ca un far al dimineții.
Privirea ta, un foc blând,
Mă călăuzește rând pe rând,
Cu zâmbetul tău cald și plin,
Îmi împletești zilele de senin.
Mâinile tale, ca un vis,
Mă ating cu un strop de paradis,
Cu tine lumea e mai vie,
Ești steaua mea, magie.
Micuta mea stea strălucitoare,
Îți mulțumesc că ești a mea alinare,
În universul infinit,
Ești darul meu de neprețuit.
Lumina Tremuranda
O singură stea in ceruri stă,
Departe, rece, nemișcată,
Mă urmărește, dar dispare
Sub norii grei, în noapte ascunsă,
Mă-ntreb de ce se ascunde iar,
Când dorul meu o cheamă-ntruna,
E oare frică, sau doar joc,
O joacă veche cu furtuna?
Prin ceață calc, sub cer pustiu,
Și nicio rază nu mai vine,
Neliniștea-mi e un pustiu
Și steaua fuge, deși e a mea, din mine.
Se invârte lumea, trec tăceri,
Dar steaua mea nu vrea să apară.
Mă lasă prins în mii de ieri,
Fără să simt vreo rază clară.
O caut printre nori și vis,
Dar ea se ascunde mai adânc.
Ce sens mai are tot ce-am zis,
Dacă nu pot să o ajung?
Aș vrea să știu ce-i dincolo,
De nori, de vânt și negre zări,
Dar steaua mea mă părăsește,
Rămân străin în mii de căi.
Izvorul vieti mele
La multi ani ,iubita mama ,
Izvorul vieti mele ,
Tu cu dragoste si chin ,
Imi oferi zile senine .
La greu tu ma sprijini ,
Ori cat de greu ti ar fi ,
Imi oferi tot ce ai ,
Cu a ta inima buna .
Toate noptile nedorimite
Cu a ta grija nesfarsita
Iti multumesc , mama ,
Pentru a ta jerfa .
Prin munca ta ,
Mi ai fost ispita ,
Cu ale noastre neintelegeri ,
Fara lipsa de apreciere .
Tu tot a mea mama ,
De dor si chip neinteles ,
Te voi iubi mereu ,
Ca pe o nefiinta !
Esenta Sangelui
În speranța infinită, stau și privesc,
Adânc în sufletele devastate,
Cu chin și ură asupra tuturor,
Cu fericirea lor întruchipată,
Râd de haosul mental.
În durerea mea nu mai pot suporta
Perspectiva lor asupra vieții,
Judecată, trădare, neînțelegere.
Cred că sunt un nebun delegat,
Liber printre ei.
Dar dorința mea între chin și ură
E doar iubirea neavută,
Iubirea celor ce m-au făcut,
Iubirea ce-lei care m-a părăsit,
Iubirea oamenilor devastați.
Îmi este dor de clipele frumoase,
Visate în paradisul singurătății,
Lângă prietenul meu veșnic,
Cu chip drăgălaș și afumat,
Afumat de suferința mea.
O vreau pe ea înapoi,
Îi vreau pe ei înapoi,
Nu îmi place ce am ajuns,
Nu îmi place ce am fost,
Doar îmi place ce să fiu.
În agonia haosului meu,
Cu trudă nemuritoare,
Muncind ca să mă nasc
Alături de ei, cu ea.
Dorul meu mă stinge încet,
Culoarea sângelui îmi dă plăcere.
Vino, a mea viață, acum,
Mai târziu va fi prea târziu,
Dispărut, nu voi reveni.
Suflet parasit
În răsăritul zilei ce se-ncheie,
Las în urmă tot ce-a fost și voi pleca,
Dragi suflete, vă spun cu blândețe,
Adio, dar iubirea mea rămâne-aici, așa.
În fiecare zi v-am prețuit,
Cu zâmbete, cu lacrimi, cu speranță,
Acum când pașii mei se-opresc ușor,
Vă las în dar un strop de siguranță.
Nu plângeți, dragi prieteni, nu oftați,
Știu că ne desparte soarta cruntă,
Dar voi trăi în voi, în amintiri,
Și-n fiecare clipă minunată.
Sunt doar un om, iar viața e un vis,
Un drum pe care-l străbatem cu toții,
Acum eu merg spre alte zări,
Dar vă port mereu în inima mea, în nopți și zile.
Gândiți-vă la mine cu iubire,
Cu bucuria clipelor trăite,
Nu lăsați durerea să umbrească,
Frumusețea vieții și-a amintirilor sfinte.
Vă las un dor, o șoaptă-n adiere,
Un gând de pace și un zâmbet blând,
Voi fi un înger ce va veghea,
Din ceruri, cu privirea luminoasă.
Adio, va spuc acum,
Nu-i decât o trecere-n bine
Fericirea voastra se apropie ,
Greseala va disparea.
Înger Desfrânat
Căzut din cer,
Stăpân pe tot ce-i viu,
Îngerul cu aripi arse ,
Cu dorințe aprinse,
Trăiește-ntre două lumi,
Pierdut și pustiu,
Cu inima rănita.
Prin nopți exclusiviste,
Își poartă măști de aur,
Stăpân pe lumea-ntreagă,
Dar captiv în iad,
Traume adânci îl bântuie,
În al dorinței laur.
Ziua își joacă rolul,
Noaptea plânge-n abis,
Prins între lumină și intuneric,
Umbrele îl ademenesc,
Dorința schimbării ,
Frământă mintea haină,
Sperând că-ntr-un târziu,
Va regăsi cerul mareț.
Puterea îl îmbată,
Sufletul e-n gheare,
Îngerul zdrobit,
Drumul său rătăcitor,
Vrea să scape de povară,
De dorințe arzătoare,
Să-și găsească pacea,
În cerul salvator.