Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Стихи из этой категории
Orgolii nemăsurate
Când spui „eu”
minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul
din această ecuație complicată a vieții
.
cu atâtea necunoscute ...
Prin razboi
Zile lungi infometate
si prin geam un somn tirziu
linistea este departe
nici nu simt daca sunt viu.
Gustul pinii o poveste
apa este doar un vis
rind pe rind primim doar gloante
astai tot ce e permis
Incarcat cu plins si jale
ma trezeste nencetat
strigatele tot mai rare
a batrinelor din sat.
Supravetuind pe margini
nu ramine niciun gind
tot trecutul e pe pagini
iar sfirsitul in pamint.
Nu mai e timp
Ma simt atat , atat de trista
Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.
In lumea asta-n care nici El nu mai exista,
Nu mai e timp,
Eu mor in fiecare zi ce trece.
Ma simt atat, atat de parasita
De viata care - mi suradea candva
Dar care-n fiecare ceas ezita
Nu mai e timp,
Si totusi mor, eu mor in mintea mea.
Ma simt atat de coplesita
De tot si de nimic si-mi pare
Ca -s tot pe zi mai ravasita,
Nu mai e timp.
Eu iarasi mor de suparare.
Si atunci cand viata ma sugruma
Si- mi ia si ultimul respir
Nimic gandesc si totul mi pare ,
Fara sa tip sau sa ma -nclin,
Un gol mizer si -o ngamfare
A Eului declin.
Te iubesc,omule
Te iubesc,omule!
Știi de ce?
Pentru că cred în lumina din tine!
Să-ți spun ceva:Ești frumos!
Zâmbești,nu-i așa?
Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!
Ghicesc?
Și sufletul îți zâmbește acum.
Ești minunat,și tu știi!
Doar că lumea uneori
Ne otrăvește cu gândul ei gri.
Eu iubesc inima ta
Pentru că știu ca din sămânță iubirii
Rasare lumina din tine..
Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..
Gânduri controversate
M-am săturat de toți oameni din jurul meu,
Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.
Fac greșeli la fel cum face orice semizeu
Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu
Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală
Ca la final să fiu judecat de un zeu cu inima goală
Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest
Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test
Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți
Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți
Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți
Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți
N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert
N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept
Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze
Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze
Chiar cu riscul de a suferi o eternitate
N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte
Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă
Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă
Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți
De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți
Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret
Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet
În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu
Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu
Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale
Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,
Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță
Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Orgolii nemăsurate
Când spui „eu”
minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul
din această ecuație complicată a vieții
.
cu atâtea necunoscute ...
Prin razboi
Zile lungi infometate
si prin geam un somn tirziu
linistea este departe
nici nu simt daca sunt viu.
Gustul pinii o poveste
apa este doar un vis
rind pe rind primim doar gloante
astai tot ce e permis
Incarcat cu plins si jale
ma trezeste nencetat
strigatele tot mai rare
a batrinelor din sat.
Supravetuind pe margini
nu ramine niciun gind
tot trecutul e pe pagini
iar sfirsitul in pamint.
Nu mai e timp
Ma simt atat , atat de trista
Si sufletu-mi e gol, pustiu si rece.
In lumea asta-n care nici El nu mai exista,
Nu mai e timp,
Eu mor in fiecare zi ce trece.
Ma simt atat, atat de parasita
De viata care - mi suradea candva
Dar care-n fiecare ceas ezita
Nu mai e timp,
Si totusi mor, eu mor in mintea mea.
Ma simt atat de coplesita
De tot si de nimic si-mi pare
Ca -s tot pe zi mai ravasita,
Nu mai e timp.
Eu iarasi mor de suparare.
Si atunci cand viata ma sugruma
Si- mi ia si ultimul respir
Nimic gandesc si totul mi pare ,
Fara sa tip sau sa ma -nclin,
Un gol mizer si -o ngamfare
A Eului declin.
Te iubesc,omule
Te iubesc,omule!
Știi de ce?
Pentru că cred în lumina din tine!
Să-ți spun ceva:Ești frumos!
Zâmbești,nu-i așa?
Bine,atunci îți voi zice:Ești bun!
Ghicesc?
Și sufletul îți zâmbește acum.
Ești minunat,și tu știi!
Doar că lumea uneori
Ne otrăvește cu gândul ei gri.
Eu iubesc inima ta
Pentru că știu ca din sămânță iubirii
Rasare lumina din tine..
Să nu te schimbi,sa fii mereu așa..
Gânduri controversate
M-am săturat de toți oameni din jurul meu,
Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.
Fac greșeli la fel cum face orice semizeu
Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu
Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală
Ca la final să fiu judecat de un zeu cu inima goală
Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest
Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test
Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți
Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți
Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți
Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți
N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert
N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept
Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze
Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze
Chiar cu riscul de a suferi o eternitate
N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte
Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă
Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă
Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți
De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți
Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret
Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet
În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu
Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu
Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale
Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,
Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță
Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.
Ecouri de toamnă
Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,
alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,
nici nu-i trebuiau mai multe,
ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,
într-un tablou posomorât al toamnei,
chiar că nu avea ce face cu ele,
numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,
luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,
frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,
se scurtaseră zilele, ce-i drept,
dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,
cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?
Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,
se putea substitui cu albul pânzei,
pentru roșu însă nu exista nicio soluție,
iar ca să se întoarcă acasa după ce bătuse atâta drum
cu șevaletul în spate, nici vorbă,
și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,
nu,
mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele
(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)
și-și crestă brațul stâng,
apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,
adăugând nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,
strugurilor roșii,
merelor uitate pe ramuri
gaițelor și pițigoilor cu accente de roz
milioanelor de floricele de câmp,
Soarelui,
spre seară tabloul începuse să semene a toamnă
doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,
ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină
era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume
așezându-se grațios pe o frezie....
Другие стихотворения автора
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
Ochi
pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața
printr-un ochi de sticlă
e ca și când ai privi lumea
de pe fundul oceanului
(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)
înconjurat de rechini urcigași
într-un ținut mirific al tăcerii
imaginea din afară
la fel
n-are nicio șansă-năuntru
se zbate agonic între sute de așchii de sticlă
tăioase
ajungând pe retină în sânge
doar chipul tău îngeresc
pe care mi-l amintesc dinainte
se scurge înăuntru-mi
ca o lacrimă
fă-mi o cafea amară
iubito
de-acolo
din acele nebuloase difuze ale minții
și lasă-mă să te recompun mereu și mereu
potrivind toate piesele acestui joc de puzzle
risipite în suflet…
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
No, hai!
- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).
Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.
- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.
Ginecologul o privi înțelegător.
- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?
- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?
- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?
- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!
Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...
- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!
- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!
Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.
O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!
Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!
Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!
Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!
Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!
Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.
- Sunt gata, domnule doctor!
Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.
- No, hai atunci!
Numerele
Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele
începând cu unu
care era chiar el
toate celelalte numere începeau de la doi
și se supuneau principiilor matematice de bază
adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii
unu însă făcea excepție de la regulă
nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți
orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start
fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur
prin moarte el a rămas tot unu
o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor
cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi
iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic
cred
capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer
nici dansul nocturn al melcilor
matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe
nu face nimic
într-o astfel de relație unu rămâne tot unu
sau una
Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie
nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...
Poveri
acum înțeleg cât de important este un punct de sprijin
în spațiu
Arhimede credea că poate da peste cap lumea
de pe Nibiru
în visul meu speram
ca și el
să pot îmblânzi
timpul
.
Of, Doamne
cât de rebel îmi apare în minte gândul acesta
și cât de neajutorat trupul
.
citesc în ochiul de vultur rănit
durerea surdă de a nu-și mai putea lua zborul
având înainte tot cerul
.
la ce bun piciorul său mort
.
nimeni nu știe cum e să fii și în același timp să nu fii
să gravitezi între tine și propria-ți neputință
ca un paranoic aflat într-o fază cronică
incurabilă
și să constați că nu merită
apoi să repeți ca Jean-Paul Sartre la capăt de drum: „am dat greș.”
.
fără să te bage în seamă nimeni
.
cum ați putea înțelege…
Ochi
pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața
printr-un ochi de sticlă
e ca și când ai privi lumea
de pe fundul oceanului
(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)
înconjurat de rechini urcigași
într-un ținut mirific al tăcerii
imaginea din afară
la fel
n-are nicio șansă-năuntru
se zbate agonic între sute de așchii de sticlă
tăioase
ajungând pe retină în sânge
doar chipul tău îngeresc
pe care mi-l amintesc dinainte
se scurge înăuntru-mi
ca o lacrimă
fă-mi o cafea amară
iubito
de-acolo
din acele nebuloase difuze ale minții
și lasă-mă să te recompun mereu și mereu
potrivind toate piesele acestui joc de puzzle
risipite în suflet…
Diezi
nu știu de ce îmi fuge pământul de sub picioare
doctore
și mi se îngustează cu fiecare zi cerul
cad parcă tot mai des stelele noaptea
n-au mai rămas în bălți broaște care să orăcăie
au dispărut caii sălbatici
mistreții
se întâmplă ceva cu scatii
de ieri aud sub pământ cum sapă cârtițele
cum coboară greoi din văgăuni urșii
și lupii
cineva spunea că se apropie sfârșitul lumii
iar eu
doctore
nu mă simt pregătit s-o iau de la capăt
nici nu știu dacă mai vreau
mai am o grămadă de lucruri de făcut
dă-mi
mai degrabă
o pastilă de uitare
de liniște
prescrie-mi ceva pentru depresie
lipsă de aer
frică de moarte
sau fă-mi o injecție letală
cu deagoste
am atâta otravă în mine
încât mă pot omorî
și singur...
Echilibru precar
ne-am încropit casă într-un vârf de munte
în ultima zi a anului
acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră
neacoperită
deasupra ei așezi cerul
ziua primești înăuntru Soarele
noaptea Luna și stelele
ploaia și frigul nu ne mai sperie
ne strângem în brațe ca doi albatroși
care se regăsesc după un drum lung și istovitor
peste mările și oceanele lumii
locul nostru de-aici este și a lor
va fi mereu locul lor magic de plecare
și de întoarcere
în fiecare an al vieții
noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice
de la marginea lumii
sau spre tropice
Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei
să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței
cu mâinile goale
în ultima noapte a anului
vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii
îmbrățișați în toată durerea noastră
de-a ne fi născut oameni...
No, hai!
- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).
Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.
- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.
Ginecologul o privi înțelegător.
- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?
- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?
- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?
- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!
Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...
- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!
- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!
Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.
O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!
Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!
Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!
Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!
Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!
Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.
- Sunt gata, domnule doctor!
Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.
- No, hai atunci!
Numerele
Lui Nichita Stănescu îi plăceau numerele
începând cu unu
care era chiar el
toate celelalte numere începeau de la doi
și se supuneau principiilor matematice de bază
adică adunării, scăderii, înmulțirii și împărțirii
unu însă făcea excepție de la regulă
nu-l puteai aduna pe Nichita Stănescu cu altceva nici scădea, înmulți sau împărți
orice operație cu Nichita Stănescu ar fi fost incompatibilă din start
fiindcă nu exista o corespondență între el și excesul de lucruri sau de ființe din jur
prin moarte el a rămas tot unu
o capră mâncată de 100 de lupi nu scade nici nu crește numărul lupilor
cu sau fără capră sunt tot 100 de lupi
iar mulțimea vidă a caprelor mâncate de lupi poate fi demonstrată doar matematic
cred
capra face parte din altă ecuație și nu influențează mersul stelelor pe cer
nici dansul nocturn al melcilor
matematic vorbind un iepure adunat scăzut înmulțit, împărțit la o vulpe
nu face nimic
într-o astfel de relație unu rămâne tot unu
sau una
Nichita Stănescu a înțeles că nu poate fi compatibil nici cu o pasăre nici cu o femeie
nefiind nici pasăre nici femeie și că nu se poate aduna împărți scădea și înmulți cu nimeni...