Cercuri

sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…

sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?

trecerea timpului  îmi apare ca o exhibiție jalnică

ca o arătare a degetelor mijlocii de la ambele mâini

submultiplilor

secundelor frivole

(dansatoare de can-can burlesque

care-și ridică fustele la finalul spectacolului!)

minutelor grațioase în magicul lor

rond de jambe

orelor plictisite de ele însele

până la depresie

„ țineți aproape sau vă ia dracu!”

cum să nu alungi toți cucii insolenți din ceasuri

sau să nu smulgi limbile veninoase ale clopotelor

preafericitului Daniel

turnate în Austria

oare nu se poate trăi și altfel

în afara dictaturii timpului

boul acela cu redingotă și papion

care se-ntorce în fiecare seară pe șapte cărări

turează la maxim motorul bormașinii Bosch

made in Federal Republic of Germany

„ ca să știți și voi nenorociților!”

și-nfige c-o plăcere nebună burghiul în peretele nopții…

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

Trecut-au anii tinereţii.
Trecut-au eu prin amintiri
Trecut-au vorbele în şoapte
Trecut-au lacrimile-n priviri

Trecut-au norii cerul veşnic
Şi visele departe au ajuns
Trecut-au gîndurile veţii
Şi sentimente ce li-ai ascuns

Trecut-au clipele placute
Deparca nici nau existat
Trecutau noptile dea rindu
Si visele ce li-ai visat

Trecut-au durerile din suflet
De parca lacrimile-au uscat
Trecut-au timpurile cînd cautam
Cum sa traiesc cu-adevarat

Trecut-au prea multe speranţe
Că pot sa fiu cum îmi doresc
Trecut-au lacrimile-n zîmbet
Şi-ncerc din nou ca sa trăiesc

Vad cu ochii inchisi

Ce-mi mangaie auzul 

Iarba deasa ce ma gadila

Mirosul de pamant umezit

Imi umple sufletul subrezit 

Privesc albastru cerului

Urmaresc dansul vantului

Astept norul ca sa treaca

Soarele loc sa-si faca 

Ce semne lasa pe cer

Randunele multe sper

Se vor duce tot pe rand

Catre-o tara pe pamant 

Uite...te vad...nu te ascunde

Caprioara nu-mi raspunde

Insa si ea m-a zarit

Prin iarba cum şed tolanita

Sigur ea este confuza

Nu-ntelege de ce stau

Si ating pamantul, iarba

Si miros si frunza..creanga? 

Vreau sa stii padure draga

Ca nu-s om...ci sunt pamant

Cand piciorul se aseaza

Dezgolit pe glia-mi draga

Simt ca am gasit odihna

Liniste si pace-n tihna 

Rogu-te la cel de sus

Sa ma lase pan l-apus

Sa simt...miros..s-a aud

Freamatul copacilor

Trilurile pasarilor

Zgomotul izvoarelor

Si munca albinelor

Lasa-mi timp atata sper

Sa ma bucur nestingher

Prin codrii plini de mister

Ce ma-nvaluie-n tristete

Ca nu pot si eu sa fiu

De-a lor si-a pamantului

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

Apocalipsa biblică pare o poveste pentru copii

un fel de Divina Comedie a lui Dante Aligheri

implicând doar sufletele

într-o viață de apoi

dar adevărata Apocalipsă este trăită de noi, barbarii tehnologici,

astăzi

de la căldura înspăimântătoare și seceta cunplită

la topirea ghețarilor

de la inversarea polilor magnetici ai Pământului

la frecvența tot mai mare a dezastrelor

într-o lume a amenințărilor și războaielor nucleare

a foametei

a disperării

chipul lui Putin se suprapune peste chipul Satanei

acoperindu-l...

orgolioși

narcisiști

ipocriți

trăim duplicitar sub o imagine falsă

într-o zi ne-am privit întâmplător în oglinzile dinăuntru sufletelor noastre

și ne-am înspăimântat

nu mai eram cei care ne văzusem până atunci în banalele oglinzi de sticlă din holuri

vitrine

din alte locuri

cum era posibil să fim în același timp și unii și alții

ne-am întrebat între noi

dar n-am știut ce să ne răspundem

ba chiar am râs ascultându-ne

descoperindu-ne

dându-ne jos măștile

ăștia suntem

niște actori de mâna a doua

distribuiți aleatoriu într-o piesă de teatru absurd

după același scenariu

pe aceași scenă cu decoruri ieșite din uz

cu aceleași lumini și umbre jalnice

locuiți de aceleași vise uzate la maxim

trăind second hand

într-o viață stoarsă ca o lămâie

de alții…

Unii oamenii, spre nefericirea lor ( sau din fericire, e greu de spus! ) se nasc ghinioniști. Michael Geantă era unul dintre ei. Nici nu ieșise bine din pântecul iubitei sale mame și căzuse în cap. Medicul de serviciu abia se abținuse să nu-l bage la loc, ( de unde tocmai ieșise! ), iritat de țipetele și de zbaterile nejustificate ale acestuia. Clinic părea sănătos, îl consultase de mai multe ori, singura lui nelămurire fiind legată de perceperea unor zgomote ciudate ( ca niște chițcăieli de șoarec! ), care veneau de undeva dinăuntru capului. La început le confundase cu bătăile inimii, dar nu aveau nicio legătură cu inima, fiindcă îi verificase pulsul și i se păruse normal. Cu toate acestea recomandase să fie externat cât mai repede, temându-se să nu apară și alte complicații ( de la căzătură! ). Scena se petrecuse în prezența asistentei sale, parte din vina lui, parte din vina ei, motiv pentru care nu mai consemnase ( de comun acord! ) incidentul în registru de nașteri. Acest lucru, aparent nesemnificativ, avea să schimbe inexorabil cursul destinului lui Geantă, botezat Michael, în copilărie, mai întâi, când mai căzuse o dată în cap, apoi la maturitate, după ce devenise medic chirurg și nu reușise să se angajeze nicăieri în țară din cauza acelei anomalii cerebrale. Încă de mic, Geantă, fusese atras de cuvinte, de muzicalitatea lor, minunându-se atunci când unele slove păreau că se îmbrățișau cu altele ( mamă cu ramă, cântec cu pântec, etc. ) și-și făcuse un obicei din a le căuta și din a le combina. Așa ajunsese la poezie, un fel de versificație instinctivă, ceva de genul „… lasă-mi speranțele-n gând/ eu n-am să mă satur nicicând…!”, meteahnă  cu care se procopsise inexplicabil. Si cum o nenorocire nu vine niciodată singură, Geantă al nostru se îndrăgostise de o nemțoaică cam trecută, care îl ispitise ( nu știu cum, fiindcă de felul său era patriot! ), s-o urmeze în țara lui Goethe, unde căzuse pentru ultima oară în cap, la una din întâlnirile sale romantice. Transportat la spital, medicul de gardă îl informase că se impunea o intervenție chirurgicală de urgență pe creier, interesându-se, în treacăt, despre natura acelor sunete ciudate ( înainte de a-l deschide și de a afla singur! ). Nu se împotrivise, așa cum obișnuia când nu-i convenea ceva, având, pe deasupra, și suportul nemțoaicei. Totul decursese perfect până când medicul îi îndepărtase calota craniană. În locul clasicului de acum creier, acesta descoperi o sferă transparentă, ca un glob de sticlă, înăuntru căreia gravitau haotic doi neuroni, care se loveau de extremitățile sferei. Sfera plutea într-o tumoră gălbuie, pe care medicul o îndepărtase cu grijă, apoi pusese calota la loc și sigilase totul cu o fâșie lată de leucoplast. Nu-i spusese lui Geantă decât despre tumoră, evitând să aducă vorba despre zgomotele provocate de cei doi neuroni. Două zile mai târziu, într-o miercuri, părăsise spitalul pe picioarele sale, dar băgase de seamă ( destul de mirat! ) că avea tendința de a smuci din cap la fiecare treizeci de secunde, printr-o răsucire reflexă spre stânga, imposibil de controlat. Între timp nemțoaica îi găsise un loc de muncă la o clinică particulară, unde managerul acesteia se arătase dispus să-l angajeze în locul unei doctorițe, care intrase în concediu de maternitate, cu promisiunea unui contract pe durată nedeterminată. După poezie, chirurgia era pasiunea vieții sale. Încă de mic îi plăcuse să disece pe ascuns tot felul de animăluțe, cobai, broscuțe, șopârle, etc., demonstrând o dexteritate nemaipomenită și un sadism ieșit din comun. În sufletul ( sau conștiința! ) lui Geantă se manifestau două personalități morbide, în alternanță, prima cea a poetului ( se credea un fel de Federico García Lorca! ), a doua cea a chirurgului obsedat ( în care se identifica cu Jack Spintecătorul! ), fără să trezească nicio bănuială. Prima zi de serviciu se dovedise promițătoare. Fusese adus un luptător K.O, care suferise un preinfarct. Jack preluase imediat controlul de cum pusese mâna pe bisturiu. Omul văzuse ceva straniu în ochii săi și-i înfipse o mână în gât, cu cealaltă apucându-i mâna cu bisturiul. Geantă nici nu simțise când lama îi secționase jugulara. Căzuse în genunchi horcăind.

   - Rușine! mai apucase să spună, nefiind clar pentru nimeni la ce se referise: la ceea ce intenționase să facă sau la ceea ce i se făcuse

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.

- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.

- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!

- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?

- O, da!

- Aceasta ar fi o explicație!

Femeia se uită lung la dânsul.

- Stai pe aproape?

- De ce mă întrebi?

- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!

Virgil amuțise pentru câteva clipe.

- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…

Ea îi puse un deget pe buze.

- Ba aș o…