Cercuri

ușa se face așchii; curge femeia în camera aceea neagră

obscură

chipul ei se imprimă direct pe hârtia fotografică

întâlnind un firicel de lumină

apucă penseta și agită hârtia în cuvă

la început apar o puzderie dezordonată de puncte

care devin cercuri

o mână

fața în alb și negru

apoi trupul gol

așa cum nu-l mai văzuse

ieșind ireal ca Afrodita din spuma mării

învăluită într-o lumină roșie

misterioasă

călcând pe marmura rece

răsturnând tavele cu revelator și soluții de fixare

împiedicându-se

cine naiba a înjunghiat întunericul?

.

zgomotul apei lovindu-i umerii

îi amintește de răpăitul ploii cu grindină pe acoperișul din tablă

al bisericii Adormirea Maicii Domnului      

.

destul de sinistru

.

nimic n-o mai poate spăla de sângele mortului

de roșul acela frivol

spre violet

rătăcește printr-un spațiu din care lipsește gravitația

aerul

viața

.

dincolo

peste drum

cineva torturează clapele pianului

din tavan sunetele se scurg ca niște picături de sânge

plescăind consternant pe marmură

opriți dracului această simfonie a disperării!

strigă

iar ecoul se multiplică ca un stol de vrăbii speriate de uliu…

te întrebi dacă nu ți-ai pierdut șarmul

când te privești în oglindă

îți pipăi pomeții

obrajii

adaugi  fără chef o cremă Sweet Secret

cu miros  de vanilie

o dungă de ruj peste buze

fără niciun efect în întuneric

dar nu contează

să-mi rămână în minte imaginea ta

decât alta

cum mi-ai spus într-o seară

„întotdeauna mai exist-o femeie

fir-ați ai dracului…”

.

sigur privești în gol de-acolo

din neguri

tavanul

îți trosnești degetele

așteptând un tren care nu mai circulă noaptea

de mult timp

dacă ai răbdare să-mi termin și eu

țigara

mă apuc să dau la o parte zăpada aceasta

așternută-ntre noi

ca o pacoste…

hai să încercăm un exercițiu de imaginație

și  să împărțim pâinea aceasta în continente

punem jumătate deoparte

pentru Asia

ca să fim siguri

altă jumătate pentru ce-a mai rămas

în ordine

Africa

America

Antarctica

Europa

îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele

iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație

fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă

mai târziu au apărut apele

munții

nu-ți mai explic cum

și de ce

mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte

într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos

eu

concentrându-mă pe Asia

tu

pe bucățile mai mici

experimentând

de fapt

o variantă posibilă de masacrare a lumii…

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

privirea zeului -

tot mai îndrăzneață, 

sfidează bunul simț.

piatra neagră flămândă, întinde mrejele.

neastâmpărul animă vârtejul de frunze uscate.

și acest iureș- ce-ndoaie pedestrașul,

acoperind lespedea cu sănge,

atrage, din adâncurile întunericului,

vulturii cu cap cenușiu.

timpul-

nu evaluează intensitatera emoțiilor;

clipa poate fi o mărgică din ochiul de tigru;

dilatând pupila,

frânge aripa.

totuși,

Noreen și Antonia-

dihorii cu picioare negre,

ignoră

bătăile ceasului.

Stinge lumina,am obosit de atâta îngrijorare pentru omul iubit,

Stinge lumina,suferința adâncă m-a rănit,

Stinge lumina,dezamăgirile mă dor,

Stinge lumina,sensul vieții nu l-am găsit,

Stinge lumina,mi-e frig de tristețe,

Stinge lumina,durerea mea e vie,

Stinge,Doamne,lumina,

Și lasă-mă să dorm în veșnicie..

Trăim într-o lume de aparențe,

Unde totul se vinde pe urme de pretențe,

Ne zâmbim, dar rămânem goi,

În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.

Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,

Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,

Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,

Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.

Ne cerem mai mult, mereu mai mult,

Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,

Frica de a nu fi destui ne ține în loc,

Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.

Și cu fiecare pas uităm cine suntem,

Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,

Unde „a trăi” e doar o competiție,

Și nu un act de iubire și comuniune.

Ne comparăm, ne înfruntăm,

Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,

Vrem să fim înțeleși, nu judecați,

Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.

Dar în această lume plină de orgolii,

Singurătatea devine normă, nu excepție,

Și rănile noastre rămân ascunse,

Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,

Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,

Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.

Și în acest cerc vicios ne învârtim,

Căutând soluții în lucruri care nu contează,

Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,

Despre a ne deschide, nu a închide porți.

Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,

Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,

În a trăi fără măști și fără frici,

Că iubirea nu cere perfecțiune,

Ci doar autenticitate.

câteva semințe negre de susan

scutură

liniile ondulatorii ale destinului;

între timp,

înveți despre răbdare

și despre libertatea nesăbuită.

Vânzătorul de bonsai răgușise strigând

și făcând plecăciuni scurte:

- Bonsai ,bonsai  la alegere,

avem smochini plângători,

arbori umbrelă și arbori de ceai,

uite, acesta e micuțul arbore de cafea,

și acesta e un jasminium primulinum, adică o iasomie,

avem și ghivece din lut ars,

cu pământ japonez, kiryuzuma și akadama,

adus de la mama lui,

nu trebuie decât să-i arăți un pic de dragoste,  gaijin!

Străinul eram eu.

- Dă-mi un pinus ponderosa! îi zic,

cedând insistențelor sale,

și-mi iau pinul bonsai.

- Să nu uiți să-i scurtezi rădăcinile, gaijin, îmi strigă din urmă,

altfel ajunge la cer!

„Atlfel ajunge la cer…la cer!” îmi reverberează obsedant

cuvintele sale prin minte

înainte s-adorm

ba chiar și după aceea,

bonsai-ul crescuse până dincolo de nori

cu mine pe-o ramură,

nici nu-mi aduc aminte cum am căzut

îmi amintesc doar că pluteam ca o frunză purtată de vânt

că-mi rememoram viața pe repede înainte,

micuțul japonez era tot acolo:

- Ți-am spus doar să-i scurtezi rădăcinile, gaijin!

Acum intră în ghiveciul acesta din lut ars

și roagă-te să te pot vinde!

Ce înseamnă să nu fi trăit, să stai în fața foii albe, singur și tăcut, să n-ai nimic de scris, de simțit, nici o rană, nici un trecut.

Să scrii în neștiință, cu mâna împrumutată, să descrii cum doare prima iubire, fără să fi avut o inimă frântă vreodată.

Să furi din sufletul altora câte-o fărâmă, să o lipești de tine ca pe-un bandaj, să crezi că vindecă, că doare, că te cheamă, deși n-ai sângerat.

Să revendici ce nu ți-a costat nimic, să scrii despre iubire ca un orb despre culori, să juri că ai simțit-o, că te-a rupt, că te-a schimbat, dar înăuntru e același gol nelocuit, neîncălzit, neîncercat.

Și totuși scrii. Și totuși paginile se înnegresc. Dar undeva, adânc, ceva știe că nu ești tu acolo, printre rânduri.

Că locul tău e alb. Că lipsești.

Că n-ai trăit niciodată.