Cercuri
nu mai am dureri să-mi dor nefericirea
m-am tot durut de când mă știu
acum ascult cum mă învăluie nemărginirea
și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu
stăpân pe ochiul bolnav de întuneric
eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul
lăsându-mă în centru altui cerc concentric
care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul
fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,
nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,
rămân mereu un punct neînsemnat pe margini
pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă
cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,
( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),
când ești atât de mic, un punct de referință,
sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui
Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,
cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos
cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine
care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os
de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,
care există-n tot ce ne-nconjoară
un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,
un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 30 decembrie 2018
Vizualizări: 1786
Poezii din aceiaşi categorie
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Contraste
O clipă ai crede ca e grea
Și cruntă și amară viața
Dar poate dacă acum ai sta
Să cântărești atent balanța
Într-o o clipă ai vedea,
Ca nu-i așa de grea povața.
Azi m-am trezit, sunt fericit!
Chiar dacă nu-s în pat de stele,
Căci sunt oameni ce nu apucă
Să-și ia măcar la revedere …
Și masa mea, acum e plină
Nu-i tot ce vreau ..
Dar mi-e de ajuns .
Pentru că stiu că alte case,
Pe mese, n-au nimic de pus…
In ale mele ghete noi,
Parcă mai greu se face rece.
Când mă gândesc că sunt persoane ,
La care gerul nu mai trece ...
La mine-n casă-i cald și bine,
Dar nu observ că-n exterior,
Sunt copilași ce se-ncălzesc
Cu aburii din gura lor…
Singurătatea o-nțelegi
Asta e tot ce-am vrut...
Să fie liniște-ntr-o seară.
Atât. Nimic mai mult.
Un gând ca să-mi apară
și să mă duc departe,
Pe-un nor ce stă deasupra vieții,
în care cineva împarte
ideile singurătății.
Si văd cum suflă vântu-n crengi,
în iarba de pe câmp și-n mine...
Singurătatea o-nțelegi,
atunci când te gândești la tine
Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Contraste
O clipă ai crede ca e grea
Și cruntă și amară viața
Dar poate dacă acum ai sta
Să cântărești atent balanța
Într-o o clipă ai vedea,
Ca nu-i așa de grea povața.
Azi m-am trezit, sunt fericit!
Chiar dacă nu-s în pat de stele,
Căci sunt oameni ce nu apucă
Să-și ia măcar la revedere …
Și masa mea, acum e plină
Nu-i tot ce vreau ..
Dar mi-e de ajuns .
Pentru că stiu că alte case,
Pe mese, n-au nimic de pus…
In ale mele ghete noi,
Parcă mai greu se face rece.
Când mă gândesc că sunt persoane ,
La care gerul nu mai trece ...
La mine-n casă-i cald și bine,
Dar nu observ că-n exterior,
Sunt copilași ce se-ncălzesc
Cu aburii din gura lor…
Singurătatea o-nțelegi
Asta e tot ce-am vrut...
Să fie liniște-ntr-o seară.
Atât. Nimic mai mult.
Un gând ca să-mi apară
și să mă duc departe,
Pe-un nor ce stă deasupra vieții,
în care cineva împarte
ideile singurătății.
Si văd cum suflă vântu-n crengi,
în iarba de pe câmp și-n mine...
Singurătatea o-nțelegi,
atunci când te gândești la tine
Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.
Februarie-n călduri
În Februarie, raze blânde dansează,
Căldura sărută, vara renunță-n grabă.
Vântul mângâie cu a sa alinare,
Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.
Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,
Pământul trezește din somnul adânc,
Inima naturii bate în ritm frenetic,
Un vals de primăvară, în februarie întârziat.
Florile zâmbesc sub raze calde,
În păsări se trezește un cântec curat.
Iarba verde se înalță în dans suav,
Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.
Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,
În februarie, lumea se transformă subtil.
Un strop de vară în simfonie de iarnă,
În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.
„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .
"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit în inimă:
înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am temut;
am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"
.
e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi
în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu auxiliarele
a avea sau a fi
ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen
spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)
sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic
găsim, în schimb, definit instinctul primar,
acel impuls necontrolat al antimateriei,
Big Bang-ul,
imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,
în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,
un eufemism,
lacrima o stare de agregare a materiei,
dragostea atracția dintre doi poli ai conștiinței
de tip opus
prin contopirea acestora
zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul
învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc
Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre
din Calea Lacteii
aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare
absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori
praful stelar
supernovele bătrâne, în colaps,
lumina...
Striații
degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…
Alte poezii ale autorului
Somnum ratio
Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase
La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?
Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.
Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...
Dezacorduri
cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim
cu trei sute șaizeci de pagini
consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini
de arbori
scrisesem apăsat despre politicieni și președinți
cozi de topor
despre Schweighofer
sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc
fiindcă nu putea fi altcineva
și n-am înțeles de ce
eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare
să nu-mi cadă în cap munții
lupii și urșii izgoniți din casele lor
păsările lăsate să doarmă în aer
ei nu
în rest scrisesem despre lucruri mărunte
precum prețul umflat cu pompa la morcovi
sau lapte
despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție
chestii din astea de prost gust
mofturi
și atunci
mă întreb
cum naiba să nu ieși indignat în piața publică
în calitate de cetățean liber
și să nu strigi hoții…
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Quod erat demonstrandum
fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine
în care azi = x - 365
(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)
prin urmare mâine = azi - restul de zile
care nu sunt congruente cu azi
nici cu mâine
putând fi denumite generic timp
cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna
până în zori
când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului
la un moment dat
altitudinea de cădere a fulgului
densitatea aerului
timpul parcurs de acesta
accelerația gravitațională terestră
impactul cu genele curbate și dese ale iubitei
ea îsăși o ecuație de gradul doi
în care timpul și banii reprezintă
condiția necesară și suficientă
de unde descoperim că femeia = timp + bani
știm însă că timpul înseamnă bani
și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii
iraționale
rămâne doar să extragem rădăcina pătrată
din relația femeie = bani la puterea x²
descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor
sentimentale
iar banii efectul...
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...
Somnum ratio
Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase
La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?
Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.
Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...
Dezacorduri
cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim
cu trei sute șaizeci de pagini
consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini
de arbori
scrisesem apăsat despre politicieni și președinți
cozi de topor
despre Schweighofer
sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc
fiindcă nu putea fi altcineva
și n-am înțeles de ce
eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare
să nu-mi cadă în cap munții
lupii și urșii izgoniți din casele lor
păsările lăsate să doarmă în aer
ei nu
în rest scrisesem despre lucruri mărunte
precum prețul umflat cu pompa la morcovi
sau lapte
despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție
chestii din astea de prost gust
mofturi
și atunci
mă întreb
cum naiba să nu ieși indignat în piața publică
în calitate de cetățean liber
și să nu strigi hoții…
Doamne, cât de frumos era îngerul!
e greu de spus de unde a căzut îngerul
(se poate presupune că se prăbușise din cer!)
cert este că era acolo
în mijlocul drumului
întins pe caldarâm
nemișcat
salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe
dar îngerul nu avea corp ca oamenii
sub haine nu exista nimic
cum să resuscitezi pe cineva care nu există
se întrebau cu toții
și cineva a sunat la 112
„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”
” mai repetă o dată!” ceru telefonista
și omul repetă încă o dată
iar telefonista-i închise telefonul în nas
”lua-v-ar dracu` de derbedei!”
mai sunaseră și alții
apoi apăruse Poliția
Pompierii
Smurd-ul
Raed Arafat
și-n timp ce heruvimul dezbrăcat
își dădea sufletul
nevăzut de nimeni
lumea adunată pe margini se mira cât de frumos era îngerul
Reproșuri
Doamne
strig în pustiu
de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului
să nu-mi văd propria durere zbătându-se
ca o cobră între colții mangustei
ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere
în culorile calde ale dragostei
sau în cele reci ale urii
să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor
strălucind în toate culorile curcubeului
să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi
și să îngropi îndoiala
Doamne
de ce-ai creat cuvântul înaintea minții
și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii
unde ai îndesat și sufletul
de ce-ai făcut din om
cea mai neverosimilă formă de viață
într-o lume la fel de neverosimilă
și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți
după chipul și asemănarea Ta
vai
cui prodest...
Quod erat demonstrandum
fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine
în care azi = x - 365
(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)
prin urmare mâine = azi - restul de zile
care nu sunt congruente cu azi
nici cu mâine
putând fi denumite generic timp
cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna
până în zori
când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului
la un moment dat
altitudinea de cădere a fulgului
densitatea aerului
timpul parcurs de acesta
accelerația gravitațională terestră
impactul cu genele curbate și dese ale iubitei
ea îsăși o ecuație de gradul doi
în care timpul și banii reprezintă
condiția necesară și suficientă
de unde descoperim că femeia = timp + bani
știm însă că timpul înseamnă bani
și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii
iraționale
rămâne doar să extragem rădăcina pătrată
din relația femeie = bani la puterea x²
descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor
sentimentale
iar banii efectul...
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...