Cercuri

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

 

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

 

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

 

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

 

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

 

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: aurel_contu poezii.online Cercuri

Data postării: 30 decembrie 2018

Vizualizări: 1786

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Zidul

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

 

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

 

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

 

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

 

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

 

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

 

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

 

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

 

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

Mai mult...

Contraste

O clipă ai crede ca e grea

Și cruntă și amară viața

Dar poate dacă acum ai sta

Să cântărești atent balanța

Într-o o clipă ai vedea,

Ca nu-i așa de grea povața.

 

Azi m-am trezit, sunt fericit!

Chiar dacă nu-s în pat de stele,

Căci sunt oameni ce nu apucă

Să-și ia măcar la revedere …

 

Și masa mea, acum e plină

Nu-i tot ce vreau ..

Dar mi-e de ajuns .

Pentru că stiu  că alte case,

Pe mese, n-au nimic de pus…

 

 

In ale mele ghete noi,

Parcă mai greu se face rece.

Când mă gândesc că sunt persoane ,

La care gerul nu mai trece ...

 

 

La mine-n casă-i cald și bine,

Dar nu observ că-n exterior,

Sunt copilași ce se-ncălzesc

Cu aburii din gura lor…

 

Mai mult...

Singurătatea o-nțelegi

Asta e tot ce-am vrut...

Să fie liniște-ntr-o seară.

Atât. Nimic mai mult.

Un gând ca să-mi apară 

și să mă duc departe,

Pe-un nor ce stă deasupra vieții,

în care cineva împarte

ideile singurătății.

 

Si văd cum suflă vântu-n crengi,

în iarba de pe câmp și-n mine...

Singurătatea o-nțelegi,

atunci când te gândești la tine

Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.

 

 

Mai mult...

Februarie-n călduri

 

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

 

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

 

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

 

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

Mai mult...

„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .

"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă

aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum şi merg cu toată graba.

 Iată că s-a lăsat noaptea,

şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,

şi eu,Ghilgameş, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"

.

e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi

în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu  auxiliarele

a avea sau  a fi

ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen

spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)

sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic

găsim, în schimb, definit instinctul primar,

acel impuls necontrolat al antimateriei,

Big Bang-ul,

imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,

în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,

un eufemism,

lacrima o stare de agregare a  materiei,

dragostea atracția dintre doi poli  ai conștiinței

de tip opus

prin contopirea acestora

zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul

învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc

Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre

din Calea Lacteii

aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare

absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori

praful stelar

supernovele bătrâne, în colaps,

lumina...

Mai mult...

Striații

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

Mai mult...

Zidul

Îngenuncheat în fața unei porți,

La poalele fustei femeiești mă-nchin

Cu remușcarea și regretul unui criminal

Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,

Ci de timp.

 

Ridicând privirea în eterul dulce

O, ce sus se-înalță a ta ființa,

Un zid clădit învederat

Ca să mă poticnească-n drum;

Drumul, iarăși, nu de mine-ales

Ci de-a ta stăruință.

 

Șezând cu lacrimi și suspine,

Îngânând o rugăminte-n șoaptă

Ating pământul dindărătul zidului

Și-l frământ frenetic între degete.

Zidule, sfărâmicios mai ești,

Și nu te clintești din loc.

Mă lași zăcând la baza ta

Cu mâini grele, palme-ntinse

Cugetul strivit de poverile căinței

Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.

 

Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate

De carapacea ta masivă,

Lovind întruna ca nebunul

De te-ai mișca măcar un pic

Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.

 

Istovit, la pământ cad

Cu brațele deschise și picioarele, la fel,

Întinse.

Degete chircite, aspre de la atingerea ta

Tocite de mângâierea ta razantă,

Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!

 

Ispita tu mi-ai fost mereu

În lanul tău de grâu fremătând

M-ai ademenit ca să mă pierd

În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.

 

Ce să mai cred ?

Atunci când zac ca un defunct

Deasupra piedestalului glacial

Abia atunci te-ntinzi deasupra mea

Și mă-îmbrățișezi cu drag.

Zidul s-a sfărâmat, iar eu…

 

Eu suflu printre crăpături

În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum

Apasă, apasă tot mai mult

Au, ce durere pătrunzătoare

Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.

Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă

Să stai aplecată asupra mea

Și să știi ca ai pierdut

Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.

 

Rămâi, femeie bună, asupra-mi

Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,

Până mădularele mi se zbat

Și nu mai simt apăsarea ta.

Până ce convulsii mă răpun

Și simți tragicul meu suspin

Ce se-împleticește, dănțuind,

Printre ruinele tale.

Tu, ruină, acum când te simt așa aproape

Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.

Mai mult...

Contraste

O clipă ai crede ca e grea

Și cruntă și amară viața

Dar poate dacă acum ai sta

Să cântărești atent balanța

Într-o o clipă ai vedea,

Ca nu-i așa de grea povața.

 

Azi m-am trezit, sunt fericit!

Chiar dacă nu-s în pat de stele,

Căci sunt oameni ce nu apucă

Să-și ia măcar la revedere …

 

Și masa mea, acum e plină

Nu-i tot ce vreau ..

Dar mi-e de ajuns .

Pentru că stiu  că alte case,

Pe mese, n-au nimic de pus…

 

 

In ale mele ghete noi,

Parcă mai greu se face rece.

Când mă gândesc că sunt persoane ,

La care gerul nu mai trece ...

 

 

La mine-n casă-i cald și bine,

Dar nu observ că-n exterior,

Sunt copilași ce se-ncălzesc

Cu aburii din gura lor…

 

Mai mult...

Singurătatea o-nțelegi

Asta e tot ce-am vrut...

Să fie liniște-ntr-o seară.

Atât. Nimic mai mult.

Un gând ca să-mi apară 

și să mă duc departe,

Pe-un nor ce stă deasupra vieții,

în care cineva împarte

ideile singurătății.

 

Si văd cum suflă vântu-n crengi,

în iarba de pe câmp și-n mine...

Singurătatea o-nțelegi,

atunci când te gândești la tine

Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.

 

 

Mai mult...

Februarie-n călduri

 

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

 

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

 

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

 

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

Mai mult...

„Amarnic Ghilgameş mi-l plânse pe Enkidu” .

"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă

aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum şi merg cu toată graba.

 Iată că s-a lăsat noaptea,

şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,

şi eu,Ghilgameş, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"

.

e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi

în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu  auxiliarele

a avea sau  a fi

ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen

spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)

sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic

găsim, în schimb, definit instinctul primar,

acel impuls necontrolat al antimateriei,

Big Bang-ul,

imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,

în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,

un eufemism,

lacrima o stare de agregare a  materiei,

dragostea atracția dintre doi poli  ai conștiinței

de tip opus

prin contopirea acestora

zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul

învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc

Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre

din Calea Lacteii

aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare

absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori

praful stelar

supernovele bătrâne, în colaps,

lumina...

Mai mult...

Striații

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Somnum ratio

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

Mai mult...

Dezacorduri

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

Mai mult...

Doamne, cât de frumos era îngerul!

e greu de spus de unde a căzut îngerul

(se poate presupune că se prăbușise din cer!)

cert este că era acolo

în mijlocul drumului

întins pe caldarâm

nemișcat

salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe

dar îngerul nu avea corp ca oamenii

sub haine nu exista nimic

cum să resuscitezi pe cineva care nu există

se întrebau cu toții

și cineva a sunat la 112

„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”

” mai repetă o dată!” ceru telefonista

și omul repetă încă o dată

iar telefonista-i închise telefonul în nas

”lua-v-ar dracu` de derbedei!”

mai sunaseră și alții

apoi apăruse Poliția

Pompierii

Smurd-ul

Raed Arafat

și-n  timp ce heruvimul dezbrăcat

își dădea sufletul

nevăzut de nimeni

lumea adunată pe margini  se mira cât de frumos era îngerul

Mai mult...

Reproșuri

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

Mai mult...

Quod erat demonstrandum

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

Mai mult...

Alchimie

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

 

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

Mai mult...

Somnum ratio

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi
şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare
păroase.
Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti
şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri
de oase


La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi
când şi doi sunt prea mulţi laolaltă pentru destinu-i
macabru?
De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,
când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri doar două
sau patru?


Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi
şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge
şi ură.
Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,
şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava
din gură.


Staţi! le strigă jivina cu păr și solzi pe picioare
o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,
un monstru.
A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă
n-a fost o eroare!
Să trăiţi, domnule! Pentru onor prezentaţi arm’! Acesta-i de-al nostru...

Mai mult...

Dezacorduri

cineva mi-a furat ultima pagină din jurnalul meu intim

cu trei sute șaizeci de pagini

consemnasem acolo dezacordul meu față de tăietorii clandestini

de arbori

scrisesem apăsat despre politicieni și președinți

cozi de topor

despre Schweighofer

sigur fuseseră serviciile secrete la mijloc

fiindcă nu putea fi altcineva

și n-am înțeles de ce

eu îmi exprimasem doar spaima lui Creangă cu drobul de sare

să nu-mi cadă în cap munții

lupii și urșii izgoniți din casele lor

păsările lăsate să doarmă în aer

ei nu

în rest scrisesem despre lucruri mărunte

precum prețul umflat cu pompa la morcovi

sau lapte

despre meandrele cursului valutar și ordonanțelor de urgență pe justiție

chestii din astea de prost gust

mofturi

și atunci

mă întreb

cum naiba să nu ieși indignat în piața publică

în calitate de cetățean liber

și să nu strigi hoții…

Mai mult...

Doamne, cât de frumos era îngerul!

e greu de spus de unde a căzut îngerul

(se poate presupune că se prăbușise din cer!)

cert este că era acolo

în mijlocul drumului

întins pe caldarâm

nemișcat

salvatorii îi îndepărtaseră hainele albe

dar îngerul nu avea corp ca oamenii

sub haine nu exista nimic

cum să resuscitezi pe cineva care nu există

se întrebau cu toții

și cineva a sunat la 112

„trimiteți o ambulanță să ridice un înger!”

” mai repetă o dată!” ceru telefonista

și omul repetă încă o dată

iar telefonista-i închise telefonul în nas

”lua-v-ar dracu` de derbedei!”

mai sunaseră și alții

apoi apăruse Poliția

Pompierii

Smurd-ul

Raed Arafat

și-n  timp ce heruvimul dezbrăcat

își dădea sufletul

nevăzut de nimeni

lumea adunată pe margini  se mira cât de frumos era îngerul

Mai mult...

Reproșuri

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

Mai mult...

Quod erat demonstrandum

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

Mai mult...

Alchimie

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

 

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

Mai mult...
prev
next