Trup şi gând

Să ştii, noi doi iubito

Suntem frânturi de cer,

Date prin ciocolată

Şi lutul efemer.

Suntem făcute-n casă

De către aceeaşi mână,

Pudrate cu mult zahăr

Şi prafuri de ţărână.

Două prăjiturele

Cu aromă de pământ,

Ce vor sfârşi în gura

Aceluiaşi mormânt.

Dar făr' a lor dulceaţă

Ce va urca la cer,

Să fie judecată

De Dreptul Patiser. 

Ce greu se iscă zorii

Din cea mai lungă noapte,

Prin ziua cea mai scurtă

Lumina abia răzbate.

Că noapte este afară,

Aşa cum între stele

E noaptea care umple

Prăpastia dintre ele.

Iar falduri de-ntuneric

Boţesc perdeaua groasă

A nopţii, ca lumina

Cât mai târziu să iasă.

Cu toate acestea zorii,

Chiar mai devreme apar,

Că începând de astăzi

Lumina creşte iar.

Păcatul ne e lege,

Cârtim şi judecăm,

Minţim cu sânge rece

Şi-ntruna ne certăm.

Îi prigonim pe ceilalţi

Şi aspru-i pedepsim,

Când am putea aproape

De ei, mereu să fim.

Şi ne-nfruntăm confraţii

Şi moartea le dorim,

Le aducem acuzaţii

Şi rău de ei vorbim.

Şi pacea nu ne place,

Suntem răzbunători

Şi mari războaie facem

De mult prea multe ori.

Şi te-njurăm Hristoase,

În loc să ne rugăm

Şi lungi piroane-n oase,

Zeloşi îţi împlântăm.

Şi te urâm de moarte,

Când spui să nu greşim,

Când Tu, de fapt, Isuse

Vrei să ne mântuim.

Şi te urâm de moarte,

Când spui să ne iubim,

Când noi, de fapt, Hristoase,

Vrem să Te răstignim.

Oricât de mult, Isuse,

Noi Te vom răstigni,

Tot nu vom face faţă

La cât poţi Tu să învii!

Oricât de mult, Hristoase,

Te vom crucifica,

Tot nu vom ţine pasul

Cu cât poţi Tu învia!

Oricât de mult, Isuse,

Noi Te vom răstigni,

Tot nu vom face faţă

La cât poţi Tu iubi!

Oricât de mult, Hristoase,

Te vom crucifica,

Tot nu vom ţine pasul

Cu cât poţi Tu ierta!

Hristos a înviat!

Cum nu te am cu mine,

Mă rog pe ţărmul ud,

La primul val ce vine,

S-aducă al tău sărut.

Şi atunci trasez, din minte,

Cu degetul pe plajă

Conturul gurii tale,

Pătruns de a sa vrajă.

Cum nu te am cu mine,

Implor al doilea val,

Din depărtări s-aducă

Surâsul tău la mal.

Şi atunci schiţez pe plajă

Cu degetu'-n nisip,

Portretul tău iubito

Cu zâmbetul pe chip.

Cum nu te am cu mine,

La valul următor

Mă rog ca să aducă

Cu el al tău amor.

Şi atunci trag printre alge

Şi pescăruşi răzleţi,

Conturul unei inimi

Străpunsă de săgeţi.

Cum nu te am cu mine,

Rog valurile toate,

La piept să mi te aducă

Măcar pentru o noapte.

Şi atunci sub clar de lună

Pe plajă scriu, de zor,

Cu litere de-o palmă,

DE TINE ÎMI E DOR!!!

DE TINE ÎMI E DOR!!!

DE TINE ÎMI E DOR!!!...

Iubita mea,

tu, Pasăre măiastră,

tu care zi de zi,

în lutul buzelor noastre

ciopleşti Poarta sărutului,

doar pentru noi doi.

Ia-mă şi mă urcă

pe Coloana fără sfârşit a iubirii tale,

până sus de tot,

deasupra de cuvinte,

în ţinutul iubirilor veşnice.

Acolo unde gurile noastre

dezbrăcate de cuvinte,

vor adormi îmbrăţişate

pe Masa tăcerii.

Mă gândesc la al vieţii mers

Şi mă văd constrâns pe un drum,

Permanent să înaintez,

Fără să mă-ntorc nicicum.

Căci subit în urma mea,

Calea-mi se surpă, iar eu

Nu pot să mă-ntorc pe ea,

Ci înaintez mereu.

Iar când mă uit îndărăt,

La ce-a fost ca să privesc,

Din drumul parcurs nu văd

Decât doar ce-mi amintesc.

Şi-n timp ce-n spate-mi se cască

Al trecutului abis,

În faţă-mi stă să se nască

Noul drum ce mi-a fost scris.

Ce la orice pas ce-l fac,

Se-nfiripă sub picior,

Chiar în clipa-n care calc

Pe al meu rest de viitor.

Până când veni-va ceasul,

Ca drumul să ia sfârşit

Şi-n neant căzându-mi pasul,

Să mă pierd în infinit.

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

Tu , vânător, tu asasine, 

N-ai somn pe zațu acestei lumi! 

Câte prăpăstii urcă-n tine,

Ca să dobori, un șoim, pe culmi? 

Aseară-n vise am ucis un cerb, 

Și am visat că-s treaz și sângerez, 

Căci coarnele durerii lui m-au frânt. 

O.T. 

Am vrut să pierd, însă am câștigat, 

Am vrut să cad, însă m-am ridicat.

Nu sunt o prințesă, nici nu am castel, 

Sunt o persoană cu suflet bun. 

Prin ploaie sau prin furtună, 

Prin soare sau sub clar de lună, 

De seara și până-n zori,

Creez vise-n multe culori.

Aș oprii timpul în loc, 

Să mai pot fi un copil, 

Fără griji și fără frică

Într-o lume cu vise în mii de culori.

    Sub asediu, cetatea, stă gata să cadă,
    Cu porțile frânte de berbecele greu,
    Rămas fără oaste, regele face rocadă,
    Ferindu-se-n turn, de regele leu...
    
    Corbul, de moarte, aripa își frânge,
    Arme lucesc în holda de vară,
    Eroii sfârșesc în baia de sânge,
    Din zorii de zi și până în seară...
    
    Noaptea albă, cumplită și grea,
    Fără nori, fără lună și stele,
    Noaptea aceasta se va trece și ea,
    Precum se vor trece și umbrele rele...

Stiu ca o sa ies,

Din casa, o sa vezi

Cum ma duc in tramvai, 

Cucăştile înureche Vai!

Dar mai stiu că mă şi-ntorc,

Slab si greu ca un porc.

Si m-arunc in pat si ca o mâță torc.

Ba nu, los scuzienton!

Zâmbetu mi se ridică pe buze,

Ca vai ce videoclip amuzant mi-a aparut,

Vai că se pupă Trump cu Clinton,

Căcaturi ce-mi apar pe telefon,

Seara când incerc să dorm,

Când mai apare üûn corn.

Dar Dacą-ṣ fi maï deṣtept,

ş dacă,

Mi-aş ridica mai sus în pept,

Ñicăieri nar mai părea ciudat,

Si dacă-şdormi mai correct,

Tăt-ar fi mai biñe.

Dar eu am tras deja de frâñe,

Fārā sã-mi dau sama daca-ì biñie.

Omule cu chip de lut

Vrei să vii? Eu te salut!

Să te bucuri de verdeață

Și de ce-i frumos în viață!

Omule cu chip plăpând

Vrei să plângi? Eu te ascult!

Și-am să-ți spun că Lacrima

Va fi tainica putere-a ta!

Omule cu chip frumos

Vrei să râzi? E sănătos!

În lumină să petreci

Și viața ai s-o-nțelegi!

Omule cu chip duios

Văd că ai trăit frumos!

Și-ai cules doar nestemate:

În suflet le-ai pus pe toate!

Omule cu chip de lut

Vrei să pleci? Eu te salut!

Ai sfârșit călătoria

În suflet cu bogăția!

Oraşul trandafirilor fără pereche,

La mine în oraşul meu,

Mi-a aduc aminte tot mereu.

Cum străzi imense paralele,

Erau frumoase şi aveau pavele.

Şi pe frumoasele alei aveam castani,

Erau bătrîni, dar ninşi de ani.

În parcuri şi pe străzi aveam,

Frumoase bănici unde stăteam.

Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,

Şi trandafirii aveau mirosul lor.

Şi străzi frumoase dar iluminate,

Cu lampadare vechi şi suspendate.

Şi lumea aceia simplă o priveam,

Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.

Era o lume atît de simplă dar cinstită,

Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.

Şi seara pe faleză în port mergeam,

Pe bancă stam, famfara o ascultam.

Şi încet vapoarele spre port veneau,

Veneau la dană unde ancorau.

Acest frumos oraş a fost şi este milenar,

Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.

Acest oraş a fost şi încă este,