Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: Djl6m6dnn1r
Data postării: 11 iulie 2024
Adăugat la favorite: 3
Vizualizări: 528
Poezii din aceiaşi categorie
Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
instantaneu 1/1
prin perdeaua brodată cu fluturi
luna încețoșată
adâncește tăcerea
valuri de umbre
se izbesc zgomotoase
de crengi de mesteacăn
singurătăți adâncuri
hai sa ne întâlnim din nou,
să fie totul diferit,
tu sa îmi fii din nou erou,
eu sa nu uit că te-am iubit
hai sa ne vorbim până târziu,
tu să înveți să numai pleci,
fără tine e foarte pustiu,
cu mine deloc numai petreci,
hai sa ne uităm în trecut,
am fost istorie împreună,
eu să uit ce mi-ai făcut
să devenim iar o lume, bună
hai sa ne privim,
de parcă nu ne-am fi văzut,
nici de vreau, nu ne oprim,
o proastă, căci te-am crezut
hai sa ne gândim,
dacă ar fi iar, dar diferit
o viață întreagă să ne iubim,
e ca și cum n-am suferit..
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Pamantul strabunilor
Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,
Un pământ sfânt, moștenire străbună,
Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,
Și s-au scris pagini de istorie străbună.
Într-un colț de lume, unde râurile curg,
Și vântul șoptește povești de demult,
Trăim cu mândrie, sub același cer,
Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.
Naționalismul, flacără ce ne aprinde,
Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,
Ne dă putere să visăm și să zidim,
Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.
Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,
Ne face stăpâni pe destinul nostru,
Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,
Și să ne construim viitorul luminos.
Dar naționalismul, ca orice foc,
Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,
Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,
Ne poate conduce spre prăpastie.
Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,
Să iubim țara, dar și pe cei din jur,
Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,
Și să construim împreună un viitor mai bun.
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
instantaneu 1/1
prin perdeaua brodată cu fluturi
luna încețoșată
adâncește tăcerea
valuri de umbre
se izbesc zgomotoase
de crengi de mesteacăn
singurătăți adâncuri
hai sa ne întâlnim din nou,
să fie totul diferit,
tu sa îmi fii din nou erou,
eu sa nu uit că te-am iubit
hai sa ne vorbim până târziu,
tu să înveți să numai pleci,
fără tine e foarte pustiu,
cu mine deloc numai petreci,
hai sa ne uităm în trecut,
am fost istorie împreună,
eu să uit ce mi-ai făcut
să devenim iar o lume, bună
hai sa ne privim,
de parcă nu ne-am fi văzut,
nici de vreau, nu ne oprim,
o proastă, căci te-am crezut
hai sa ne gândim,
dacă ar fi iar, dar diferit
o viață întreagă să ne iubim,
e ca și cum n-am suferit..
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Alte poezii ale autorului
Păreri nule..
Chiar nu pot să-mi fac planuri de viitor
Sunt în război cu mine și nu ies învingător
Să trăiești e greu chiar dacă poate părea ușor
Lupt să rămân același băiat sincer și visător
Uneori sunt forțat de împrejurări să mai și mint
Sunt forțat să rostesc și cuvinte pe care nu le simt
De multe ori trebuie să fac și cea ce nu vreau să fac
În majoritatea timpului sunt obligat forțat să tac
Dacă am tupeul sa spun ce mă deranjează
Societatea se ridică-n picioare și mă corectează
Că vezi doamne nu-i de loc așa cum spun eu
La toți le convine, eu sunt singurul ce mă cred zmeu
Mulți mă judecă pentru simplul fapt că sunt ateu
"N-ai derpul la opinie, ești respins de dumnezeu"
(Și nu, n-am de gând să scriu dumnezeu cu "D" pentru mine toată viața o să rămână cu "d", nu-mi pasă cine ce-o să zică, nu-mi pasă că-i total gresit în ochii tuturor. Pentru mine asta-i varianta cea mai corectă, n-am să stau să vă explic cum și de ce. N-am să-mi pierd timpul aburinduvă cu filozovia mea despre viață, fiecare face ce vrea, fiecare își trăiește viața cum vrea, în lumea mea se scrie cu "d" si nu reprezintă absolut nimic, însuși cuvântul zeu este inexistent, fabulele sunt inexistente tot ce pare supra-natural sau desprins din basm este iexistent pentru mine. În lumea mea nu-i loc de critică fie ea și constructivă, oricine poate să zică orice însă pentru mine este ca și cum nimeni n-ar zice nimic. Dacă citiți ce scriu sunteți în lumea mea, părerile ce le aduceți cu voi din exterior sunt complet nule.
De ce?
Lacrimi sărate,
Speranțe deșarte,
Promisiuni uitate,
Oare de ce?
Nopți nedormite,
Lacrimi fără cuvinte,
Dorințe și jurăminte,
Oare pentru ce?
Blocat în trecut,
Regretă ce-a pierdut,
Vrea s-o ia de la-nceput,
Dar, oare de ce?
De ce nu vrea să renunțe?
De ce încă te iubește?
De ce plânge seară de seară?
De ce viața lui este atât de amară?
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
Complicat
Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare
Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare
Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint
La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt
De ce?
De ce mereu vi și pleci,
Oare de ce îți bați joc de mine?
De ce mereu încerci să negi
Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?
Dacă este adevărat spune-mi de ce...
De ce nu pleci definitiv din a mea viață?
De ce îmi dai mereu falsă speranță?
Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?
Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?
De ce mereu îmi faci inima să plângă?
Aș vrea
Aș vrea să trăiesc într-o lume-n care
Cuvintele nu-s goale ci-s pline de valoare
Aș vrea să pot să-i cred pe toți pe cuvânt
Să nu fie nevoie de niciun jurământ
Aș vrea să trăiesc singur pe pământ
De singurătate să nu mă-nspăimânt
Pentru că mai bine-s singur pe lume
Decât să mă simt singur în mulțime
Păreri nule..
Chiar nu pot să-mi fac planuri de viitor
Sunt în război cu mine și nu ies învingător
Să trăiești e greu chiar dacă poate părea ușor
Lupt să rămân același băiat sincer și visător
Uneori sunt forțat de împrejurări să mai și mint
Sunt forțat să rostesc și cuvinte pe care nu le simt
De multe ori trebuie să fac și cea ce nu vreau să fac
În majoritatea timpului sunt obligat forțat să tac
Dacă am tupeul sa spun ce mă deranjează
Societatea se ridică-n picioare și mă corectează
Că vezi doamne nu-i de loc așa cum spun eu
La toți le convine, eu sunt singurul ce mă cred zmeu
Mulți mă judecă pentru simplul fapt că sunt ateu
"N-ai derpul la opinie, ești respins de dumnezeu"
(Și nu, n-am de gând să scriu dumnezeu cu "D" pentru mine toată viața o să rămână cu "d", nu-mi pasă cine ce-o să zică, nu-mi pasă că-i total gresit în ochii tuturor. Pentru mine asta-i varianta cea mai corectă, n-am să stau să vă explic cum și de ce. N-am să-mi pierd timpul aburinduvă cu filozovia mea despre viață, fiecare face ce vrea, fiecare își trăiește viața cum vrea, în lumea mea se scrie cu "d" si nu reprezintă absolut nimic, însuși cuvântul zeu este inexistent, fabulele sunt inexistente tot ce pare supra-natural sau desprins din basm este iexistent pentru mine. În lumea mea nu-i loc de critică fie ea și constructivă, oricine poate să zică orice însă pentru mine este ca și cum nimeni n-ar zice nimic. Dacă citiți ce scriu sunteți în lumea mea, părerile ce le aduceți cu voi din exterior sunt complet nule.
De ce?
Lacrimi sărate,
Speranțe deșarte,
Promisiuni uitate,
Oare de ce?
Nopți nedormite,
Lacrimi fără cuvinte,
Dorințe și jurăminte,
Oare pentru ce?
Blocat în trecut,
Regretă ce-a pierdut,
Vrea s-o ia de la-nceput,
Dar, oare de ce?
De ce nu vrea să renunțe?
De ce încă te iubește?
De ce plânge seară de seară?
De ce viața lui este atât de amară?
La un pas...
Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze
Conștiința îi este pe cale sa cedeze
Este constant la un pas să clacheze....
Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire
Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire
Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...
Este mereu la un pas să facă ultimul pas
Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras
Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....
Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas
Nu se mai lasă de nimic distras
Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....
Face ultimul pas de pe drumul vieții
Face primul pas pe cărarea morții.....
Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles
Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers
Sufletul său rămâne călător prin univers.....
Complicat
Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare
Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare
Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint
La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt
De ce?
De ce mereu vi și pleci,
Oare de ce îți bați joc de mine?
De ce mereu încerci să negi
Că eu nu-nsemn nimic pentru tine?
Dacă este adevărat spune-mi de ce...
De ce nu pleci definitiv din a mea viață?
De ce îmi dai mereu falsă speranță?
Dacă ști că te iubesc, de ce îți bați joc?
Dacă vezi că ard, de ce pui paie pe foc?
De ce mereu îmi faci inima să plângă?
Aș vrea
Aș vrea să trăiesc într-o lume-n care
Cuvintele nu-s goale ci-s pline de valoare
Aș vrea să pot să-i cred pe toți pe cuvânt
Să nu fie nevoie de niciun jurământ
Aș vrea să trăiesc singur pe pământ
De singurătate să nu mă-nspăimânt
Pentru că mai bine-s singur pe lume
Decât să mă simt singur în mulțime