Aş vrea să fiu o urmă pe nisip

Au îmbătrânit și locurile vechi, 

Pe unde treceau tinerii perechi, 

Au înălbit și parcuri, și statui, 

Din cei ce-am fost, azi nimeni nu-i. 

Au ruginit demult și porți și clanțe,

Și ne separă lungi distanțe, 

S-a terminat și vinul dulce din potir, 

Şi agapa noastră azi e-n cimitir. 

S-au stins încet luminile din zori,

Pe drumurile unde ne cântau viori, 

Iar azi sub umbra tristă din priviri,

Plutesc în lacrimi sfinte amintiri. 

S-au cufundat și glasurile în surdină, 

Iar luna după îndrăgostiți suspină, 

Străbat aceleași locuri plin de dor, 

Și-s trist, și pasul mi-l târăsc ușor.

Se-aud și-acum ecouri din amiezi, 

Când nu știam ce-nseamnă să te pierzi, 

Țineam în mâini lumina ca pe-un dar,

Și nu vedeam cum trece timpu-n calendar. 

S-au risipit prietenii în alte vieți,

Și-n drumurile noastre s-au zidit pereți, 

Rămâne doar tăcerea lor în noi,

Un semn că timpul nu se-ntoarce înapoi.

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire cu Luna,

Poți apoi să mă cerți,

Îmi este totuna...

Deseară să nu mă aștepți,

Am întâlnire c-o stea,

Poți apoi să mă cerți,

Să râzi de lacrima mea.

Deseară să nu mă aștepți,

Plec în trecut, undeva,

Când nu puteai să mă cerți,

Fiindcă inima ta mă iubea.

Am iubit-o atât de mult,

încât, într-o zi,

mi-am pus capul pe pieptul ei

doar ca să aud dacă inima mea

bate și acolo.

Nu ne-am certat.

Ne-am desprins.

Ca două frunze care cad din același copac,

dar vântul le duce în sensuri opuse.

N-am păstrat nimic —

nici o fotografie, nici un cuvânt.

Doar felul în care, uneori,

mă trezesc noaptea

și întind mâna spre locul unde nu mai e.

Piroane mă mângâie-n palme,

Îmi simt răstignirea un dar,

Cad zilnic asupra-mi sudalme,

Și le simt ca pe-un drog necesar.

Iubesc vremea rea de oriunde,

La poluri, cu câinii la sănii mă-nham,

Iubirea de mine parcă se-ascunde,

Din tot ce am strâns nimica nu am.

Aduc în povară un cântec de frunză,

Șoptit de furtuni în cascade de vânt,

Cresc umbre în mine ce mă refuză,

Cu întregul abis fac pe veci legământ.

Mă-nchin unor zori ce nu vor să răsară,

Un cer surdo-mut îmi e altar fără zei,

Și-n tainica-mi noapte se naște-o povară,

Ca o lume de gheață prin ochii mei.

Sub pași se deschid răni de lut înghețate,

Mă leagă pământul de-un drum fără scop,

Iar viața-mi, o toamnă, cu ploi răsfirate,

Mă cheamă să urc, să cobor, să mă-ngrop.

Din cioburi de gheață mi se-adapă tăcerea,

Sufletu-mi  arde într-o palmă de scrum,

Cu lanțuri mă strâng, îmi întunec vederea,

Și cu crucea în spate plec iarăși la drum.

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Ce fericire pe orbi,

Nu mai pot să vadă,

Lumea abjectă,

Bătaia din stradă.

Nu le e dat să privească,

Omul modern,

Mânia cerească,

Ori incestul matern.

Ce bine de ei,

Cu bastonul prin zid,

Căci nu dau de mişei,

Care fur şi ucid.

Ochii îmi voi scoate,

Lumea s-o întunec,

Să trăiesc peste noapte,

Nepăsare să adulmec.

Oare ce simt acum,

E doar în astă seară?

Dar nu știu ce e,

căci mintea e scrum,

Să fie explozie solară?

Ce simt acum?

Mă întreb, dar iată,

Că nu am răspuns.

Amintiri cu iz de parfum,

Abundă în mintea-mi inundată.

Să fie dor, să fie doar gând,

Nu știu ce ar putea să fie…

Aș vrea să găsesc,

Doar un răspuns blând,

În noaptea asta târzie.

Te chem în șoaptă 

Doar tu să auzi 

Te rog să mă privesti

Cu ochii tăi blânzi 

Lacrima din gene

E un răsărit ,

E un „te iubesc”

Însă nerostit .

Aprinde-n jur făclii

Cât suntem încă vii .

Trăiam astă dimineață clipe magice, divine
Când, privind în pat, alături, erai dragă, lângă mine:
Minunată, uimitoare, cum ști tu să fi mereu,
Ca o floare de gingașă tu, dormeai pe pieptul meu.

Îmi păreai un înger care, dup-un lung zbor, obosit,
Ca o binecuvântare, un răgaz și-a dăruit
Și, în dulcea așteptare-a unei zile noi, senine,
A dorit să poposească astă noapte lângă mine.

Eu, privindu-te cu teamă, îmi doream atât de mult
Îndelung să-ți mângâi chipul, ochi-nchiși să ți-i sărut
Dar, vrăjit de al tău farmec, nu-ndrăzneam să te ating,
Nu vruiam ca din greșeală, somnul, c-un sărut să-ți stric.

Dar, precum în întuneric, falnic fulger se-nfiripă
Și frumoasa-i strălucire se și pierde într-o clipă,
Astfel și-a mea bucurie ce-mi pică din paradis,
A pierit deodată. Totul, a fost doar un simplu vis.

.............................................................................

Trecu visul dar, aievea, ca să vezi minuni cerești,
Bate-n ușă, deschid, tu ești, tu, în mâini cu două cești.
Parc-a fost o prevestire ce-ai trimis din mintea ta,
Ai venit să-mplinești visul: mă trezești cu o cafea...

Eclipsează-mi viața cu al tău negru-ntunecat,

Vindecă-mă de amărăciunea care-ntruna m-a secat.

Dă-mi culoarea nonculorii, fă-mă sa o simt profund,

Dă-mi motive să trăiesc și cu tine să m-afund

În abisu-ntunecat, mii de stele colosale,

Să ne poarte-n mica lume, a minunilor astrale

Poartă-mă pe culmea vieții și-nfășoară-mă-n speranță,

Pân' la zorii dimineții să nu-ți simt decât dulceață.

Și mai lasă-mă un minut, chiar dacă sunt zori de zi,

Doar privește-mi și arată-mi tot ce azi am putea fi.

Inima mi-e o oglindă ce reflectă ochii tăi,

O eclipsă absolută, ce mă poartă-n mii de stări,

Dă-mi emoția totală, fă-mă să mă pierd din fire,

Căci doar tu mă poți purta, pe aripi de fericire. 

Ce n-as da lumii pe pământ, doar pace și iubire 

Un copil ca mine, ce iubește mult prea mult, naiv și cu mintea umil, ca lumea nu-l va lovii si învălui doar într-o umbra a iubirii mimate 

Ce n-as da, ca iubirea pe care o port-n suflet s-o împart, nu cu dispretuirea ci cu grația ce mă înconjoară, dar lumea-i critica și te vede doar pentru greșelii 

Ei nu înțeleg că binecuvântările sunt minuni dumnezeiești 

Pentru ca creatorul vede mai de parte decât un om 

Și...poate că-n lume ești om avar, pentru ei ești de nimic lăsat-n drum

Un criminal, un nesăbuit ce păcătuiește ca și cum ar fi ultima zi

Însă el, ne vede și simte sufletele 

Vindeca orice rană, ne trimite multe semne ca ne iubește chiar dacă alții pot credea ca el nu exista...

Însă oamenii lui, pentru societate sunt doar niște nimicuri pierdute-n vânt, sunt cei diferiți ce nu vor sa se impună unei societății bolnave-n care iubirea înseamnă batjocură și sexul doar un hobby