Aş vrea să fiu o urmă pe nisip

Tu ești ce nimeni nu poate fi

Nici astăzi,mâine ori demult,

Căci pentru mine exiști doar tu,

Ești singura iubire...

Tu ai puterea să-mi deschizi

Și ochii și inima și Cerul!

Cum aș putea eu să rezist

Fără să-ți scriu a mea iubire

Să mai respir gândind tăcut

Cum plâns-ai în trecut rănită fiind,

De-o tristă amintire ce-i moartă mai demult..

Să moară ea iubirea precum oamenii mor,

Să zacă ea cu cruce pusă în pământ,

Să fie amăgire?

Eu spun că nu!

Nu cred că Adevărul stie vreodată a muri,

Iubirea de asemeni!

Îți spun acum ce-am spus la început

Tu ești ce nimeni nu poate fi

Nici astăzi,mâine ori demult,

Căci pentru mine exiști doar tu,

Ești singura iubire...

(30 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Vreau să fiu eu astrul care,

Îți luminează calea pe pământ

Și niciodată să nu-mi dispară

Iubirea promisă ție sub jurământ

Sub soare să fiu norul care,

Picură pe tine apa binecuvântată

Iar inima-ți tot timpul să-mi arate

Că este pentru mine cu dragoste-ncărcată

Și aș mai vrea să fiu eu infinitul,

De unde să-ți primești tu fericirea,

Să-mi fii iubita mea cea mult visată

Și lângă tine să-mi trăiesc eu..nemurirea!

Ochii tai lucesc in noapte

Reflectindu-mi dragostea

Ma iubesti si esti de departe

Nu m-auzi iubirea mea !

Iti soptesc cuvinte multe

Insa ele n-au folos

Dormi frumoaso, somn frumos
 

Poate stii, ca eu la tine
 

Ma gindesc neincetat

Ca iubirea mea nu are

Un sfirsit nelimitat

Ca roua tu ma vei uda

Ca soarele vei lumina,

Mereu imi vei fi steaua mea

Si steaua ma va indruma.

Doar tu vei fi lumina mea

Si-n zori de zi vei lumina,

Acum e seara-n viata mea

Te rog aprinde flacara.

Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley

și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,

Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.

Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,

Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.

Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,

Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,

Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,

Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,

În taigaua persană, ca leii lui Khayam.  

Autor : O.T.

Cândva,lanțurile iubirii mă țineau prizonier..

Cuvinte grele mă răneau ca niște săgeți ascuțite,

Cu sufletul sângerând incercam sa mă eliberez,

Dar inima îmi făcea durerile neauzite..

Cu cearcăne negre,în nopțile adânci,

Visam la sublime iubiri netrăite..

 Dar lanțurile îmi țineau pașii în loc,

Privem ochii lui,ca de foc,

Atât de frumoși,atât de albaștrii,

Și-mi ucideam visurile răzvrătite..

Nu

Te simt si totusi nu

De mult nu mai esti aici

Ma intreb unde te-am pierdut

Si daca te-am avut

Eram karmici

Eram tot

Eram noi

Si totusi eram eu si tu

Ne-am visat viitorul

Plin de iubire

Acum e gol, pierdut in nemurire

Te intreb ce esti

Te intreb ce sunt eu

Nimic, nimeni, cine

Nu vreau sa fiu tu

Se zguduie cămașa de plânsul tău uitato,

Iar lacrima îți curge ca ploaia prin uluc,

Cu ultima scrisoare ce astăzi ți-am furat-o,

Voi face un foc imens, cămașa să-ți usuc.

Vor arde dulci cuvinte, vor scoate pălălaie,

Va geme tot pământul de-un foc fără cenușă,

Și-n ochii tăi albaștri sub pielea ta bălaie,

Se va surpa odaia de dincolo de ușă...

Va plânge macu-n floare sub vântul ce adie,

Iar rana ta deschisă pe toamnă va-n roși-o,

Toți strugurii din vie vor fi ce n-au să fie,

Iar vinul lor sorbindu-l îți voi rosti...Adio!

Și grabnic se vor strânge toți norii de pe cer,

Să plouă și să stingă scrisoarea ce-am furat-o,

Să-ți mai rămână-un petic ce zboară prin eter,

Pe care vei citi, că te-am iubit nespus...uitato!

Mi-e nepăsarea zilnica firimitură,

Eu însumi mă acuz în toate cele,

Memoria mă biciuie constant cu ură.

Iar carnea-mi freamătă sub piele.

De ieri stau tolănit pe buza lunii,

Cu hoitul toamnei prins în cârcă,

Să storc un must să-l bea străbunii,

Că-s arși de rai iar gura li se uscă.

Trec zei grăbiți în zori de dimineață,

Se duc la muncă să câștige-o pâine,

Au ochi de foc și cearcăne de gheață,

Și duc un trai sărac, de azi pe mâine.

Se vede-un fum venit din loc ostil,

Se construiește înc-un cal troian,

Amurgul miroase a sânge de copil,

Căci s-a primit ofrandă de la Vatican.

Pe loc aș face toți norii din pământ,

Să plouă cu pietroaiele cât casa,

Prelații să intre cu toții în mormânt,

Să fie slobodă din nou mireasa.

Plimbându-mă prin parc discret,

Aud o voce sugrumată de tutun,

"Maestre, hai să-ți fac portret,

Că pentru astăzi e preț bun..."

Mi-e gândul abătut în altă parte,

Mă uit cu coada ochiului la el,

"Sunt prea bătrân de poză frate,

Și prea hidos pentru al tău penel."

Dar mă gândesc cu jind la tinerețe,

Că - mi era drag de cum eram,

Mă întorc, și apoi cu politețe,

Îi spun doleanța ce-o aveam:

" De ești așa de bun cum zici,

Pictura să mi-o faci din vorbe,

De mă privești portretul ai să-l strici,

Și nici nu te-ncadrezi în norme.

Mi-e fața ponosită și ridată,

Căci mult am plâns în viața mea,

Te rog s-o faci puțin catifelată,

Exact ca-n tinerețe cum era.

Mi-s ochii șterși fără sclipire,

Cu irisul umbrit, nedefinit...

Te rog să-i pui pe cei de mire,

Că îmi erau de albastru infinit.

Mi-e părul alb ca neaua de zăpadă,

Că mult am chinuit și suferit,

Să-i pui un pic de negru, să se vadă,

C-am fost îndestulat și fericit.

Mi-e mâna moale ca de moaște,

Trudită-n grele munci de vulg,

Tu să mi-o faci c-atunci la oaste,

Când arma-n palmă îmi părea un fulg.

Un singur lucru însă îți mai cer,

Chiar dacă ție ți se pare inutil,

Să-mi pui și suflet... dar la el

Nu schimbi nimic, că-i de copil."

Ca spuma mării de ușoară,

În brațe-mi șezi și dormi,

Cu tine gândurile-mi zboară,

Iar ochiul minții mi-l răstorni.

Și pielea marmură-ți lucește,

Un crin cu albele-i petale,

Un dar din lumile celeste,

Un înger adormit în poale.

În somnul tău, eu visuri am,

Și tainic te sărut pe gură,

Iar luna râde pe sub geam,

Și miezul nopții încet bătură.

Ferice, mi te văd mireasă,

O, zâna mea fără povești,

Curând vei fi împărăteasă,

Regatul inimii să-l stăpânești.

Privesc a farmecului noapte,

Cu buza mea pe tâmplele-ți reci,

Și-ți murmur calde șoapte:

Rămâi, a mea... pe veci!

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

E toiul nopții și încă-i supărare,

Iar steaua noastră pe cer n-a răsărit,

E ziua-n care nu este împăcare,

Când totul e pustiu, arid și părăsit.

E toiul nopții și încă se respiră,

E toamna care-ncet se pierde,

Și suntem frunze care se răsfiră,

Din ramura ce încă-i verde.

E toiul nopții și încă avem păreri,

Și parcă-n ușă bate primăvara,

Dar brusc apar de peste tot dureri,

Și infinit de lungă ni se pare seara.

E toiul nopții și încă avem timp,

Ca zorii zilei să ne prindă alături,

Și hai să facem nebunatic schimb,

Nimic pentru un pat și două pături.

E toiul nopții și stele au asfințit,

Iar vraja nopții veni să ne înhațe,

Și-n zori surprinși ne-am pomenit,

Pe jos dormind ținându-ne în brațe.