Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce

Sufletul mi se-nalță cu aripi de jar,

Îmbrățișând vântul care nu doarme;

Inima-mi pulsează undeva într-un far,

Și stârnește pe mări furtuni și alarme.

Fiecare zbor e tremur, e foc și scântei,

Durerea se-mpletește-n dorințele mele;

Lumina e frântă în palme de zei,

Și apoi prin mine e trimisă în stele.

În ochii-mi orbi văd reflecții de infinit,

Iar glasul meu ca un tunet răsună;

Întreg universul se așază smerit,

Și-l hrănesc neîncetat cu lapte de lună.

Și iarăși port cu mine nemărginirea,

În piept am un soare care nu piere;

Noaptea și cerul îmi fură privirea,

Și devin brusc: Nematerie și Înviere.

Toți ochii albaștri sunt ca un mister,

Privindu-i mă cufund adânc în cer,

Dar și ascund o taină care ar putea durea,

Și nu i-aș vrea!

Toți ochii verzi împrăștie smaralde,

Dar multe-s reci, puține calde,

Iar inima-mi va suferi și lăcrima,

Și nu i-aș vrea!

Toți ochii negri răspândesc iubire,

Dar sunt înșelători din fire,

Și brusc adună vremea rea,

Și nu i-aș vrea!

Dar dintre toți de soarta m-ar lăsa,

Nici de senini, culori nu mi-ar păsa,

Ci m-aș uita în suflet mai adânc,

Și-aș cere ochii care plâng!

Uscată e peniţa-n toc,

Iar muză nu mai am deloc,

Urlă cuvântul aşternut pe foaie,

Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,

În cap ideea se răstoarnă,

Nimic nu mă mai încântă,

Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,

Tristeţea jalnic mă cuprinde,

Mi-e dor de izul de cerneală,

De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,

De toţi acei ce mă acuză,

De cartea de la căpătâi,

Şi de iubirea mea dintâi.

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

O liniște vuiește sub mine,

De senzații sunt sterp,

Mi-e gândul Doamne la tine,

Deși sunt la un Altul adept.

În plină stradă îmi vine să plâng,

Iar am ratat de puțin paradisul,

De pe aripi molozul mi-l strâng,

Și cobor să înfrunt cu teamă abisul.

În mine trăiește Abel și Cain,

Nu mai știu să-mi cer nici iertare,

Cu ochi noroioși spre cerul senin,

Caut lumina și raza de soare.

Iubesc decăderea ce-mi zace în trup,

Mă abat de la viață și lume,

Cu urlete lungi tăcerea-mi astup,

Și-mi șterg prin botez vechiul nume.

Clopote plâng în biserici uitate,

Prescura-i dosită la moară sub valț,

Târându-mă-n genunchi și pe coate,

Aștept un miracol să pot să mă-nalț.

Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,

Sub ura ce umblă prin inimi pustii,

Grimase se scurg cuprinse de streche,

Cu urme de hohot din snoave târzii.

Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,

Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,

Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,

Ca iarăși trupul de râs să leșine.

Râsul s-a stins în oglinzile lumii,

Iar fețele poartă urme ursuze,

Comicii plâng atunci când spun glume,

Și doar lacrimile par să ne-amuze.

În pieptul orașelor, străzile plâng,

Fără hohot de râs ori zâmbete line,

Griji și suspine sub pași se răsfrâng,

Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.

Salutul ni-i scurt și mângâierea amară, 

Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,

E atât de multă tristețe în noi și afară,

Încât, râsul, definitiv a murit…

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.

Al nostru instinct de conservare,

Ne amăgeşte trupul care

Acceptă, numai să nu piară,

A neputinţei lui povară.

Că-n clipa-n care gândul fuge

Şi-n spaţiu-timp oriunde ajunge,

Al nostru trup material,

Abia schiţează un gest banal.

Însă deşi este anost,

Ni s-a dat trupul cu un rost,

Să poată agăţa din zbor,

Trufaşul gând nemuritor.

Cum altfel gândul răsfăţat

De-al său destin etern şi abstract,

Să lase nemurirea-n cer,

Pentru un trup doar efemer?

Cât mi-aș dori să ne-întâlnim, 

Nu mult, măcar pentr-un minut, 

Colegi de clasă iar să fim, 

Acei haioși, ce-am fost demult. 

Apoi, așa bătrâni precum suntem, 

În fața clasei să ieșim pe rând,

Şi plini de tracul ce-l avem, 

Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt. 

De pildă, eu, la fete le-aș rosti, 

Că deopotrivă le-am iubit pe toate, 

Și-n acea zi când ne vom întâlni, 

Am să le dărui garoafe și mușcate. 

Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros, 

Și-ntreaga ziuă vom petrece, 

Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos, 

Și cum pârdalnica de viață ne petrece. 

Merg tăcută pe -acelasi drum,

Lăsând în urmă amintiri și fum.

Pomii fug,se pierd în vale,

În palmă picurănd petale.

Pe dealuri umbre se perindă,

Se lungesc,din mers să prindă 

Aripi ce plutesc în derivă.

Eu mă simt din nou captivă 

Unui destin pus în valiză,

Ce -n lume umblă fără viză.

Străbate nori încercănați,

De vânt aspru legănați,

S-ajungă pe-un tărâm uitat,

De suflete cândva visat.

Unde timpul nu clipește,

Zilele -n tolbă drămuiește.

Razele firav se strecoară;

Eu urc in balans pe scară 

Cu povara strânsă -n spate 

Și cu dorul dus departe...

aș vrea să scap de griji și să plutesc ca Dazai

spre liniștea aia care trebuie să vină natural.

aș vrea să dau mâna cu el și să îl rog

să mă ia cu el la un sake,

cu condiția să mă învețe cum să îl beau.

gândurile îți dau ideile;

tu iei ce-i mai bun din ele

și le dai mai departe ca un Sisif

inconștient și bine intenționat,

cu conștiința neîncărcată de

bolovanul care vine

— inevitabil —

să te îmbrățișeze călduros.

Răcoarea primăverii

se lasă peste noi,

chiar la lăsarea serii,

când ne simțim mai moi.

Ne trec fiori plăpânzi,

din cauza brizei pare...

Seara cu ochii blânzi

pornește o-ntâmplare.

E zgomot cam puțin,

căci nu e lume multă.

Nu mi se pare-un chin

că nimeni nu m-ascultă.

Pe foaie-mi las cuvântul

uitându-mă în zori...

Ivesc apoi pământul

cum se cufundă-n nori.

E un complex peisaj,

pot zice-un cadru feeric...

Sau e doar un miraj

Văzut în întuneric.

Dragos Plesa - Fior