Poem
zi de zi visăm cu ochii deschişi,
Visând,îţi curg nişte lacrimi pe obraz
Te pui mereu pe genunchi, să te călăuzească la al tău necaz.
Îţi astupă dorurile chiar sub soare.
Te-ntrebi acea iubire, va veni, oare?
Nu ştii, până nu pleci, din acea groapă ce te doare.
Şi spini tai din grădina ta.
Au dispărut, degetele tale nu-ţi vor mai sângera,
Dragostea ta din tine te va vindeca...
Acea vină pe care o ai des în inimă,
Te rog,să o străpungi c-o ultimă gură de vin,
Să-ţi dai seama că meriţi un întreg paradis.
La a ta uşă să nu vină doar cu o declaraţie-n plic,
Să-ţi dea cerul lui senin, şi zâmbetul lui să fie doar pentru tine,
Chiar dacă culoarea scoarţei din ochii tăi , acum se bucură de orice lucru mărunt,
Sper că ai făcut pace cu al tău mic numit , "trecut"
Category: Diverse poems
All author's poems: Albui Andreea
#poem #boem #poezie
Date of posting: 17 ноября 2024
Views: 229
Poems in the same category
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
Că doar iubirea...
Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,
Atâta timp cât nu iubeşti,
Că dintre toate doar iubirea,
Viaţă îţi dă şi mort de eşti.
Această forţă creatoare,
Egal nu are -vreau să-ţi zic-
Că doar iubirea-i născătoare
De Universuri din nimic.
De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,
Un fericit al sorţii eşti,
Că doar iubirea te învaţă
Cum veşnicia s-o găseşti.
Şi de-o să pleci atât contează
Pe aproapele să-l fii iubit,
Că doar iubirea te salvează
Şi viu de eşti şi de-ai murit.
Iar de ceilalţi de nu te doare,
Pierdut vei fi căci nu iubeşti,
Că doar iubirea-n veac nu moare,
Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.
Poem
Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:
Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.
Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.
Din ale tale greseli, din care iubirile uneori
"cu ochii treji"
Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile
Nefăcute cu tine, vorbind de el,
Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte
Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...
Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"
Care deseori se caută prin nopţile pierdute.
Albă ca Zăpada noastră
Într-o poiană în pădure,
Unde îs multe fragi şi mure.
Se spune că a stat odată,
Albă ca Zăpada noastră.
Şi avea şapte pitici,
Unii mari şi alţii mici.
De ea s-au îndrăgostit,
Şi-o iubeau necontenit.
Şi-o iubeau, şi-o adorau,
Cu ea toţi ei se jucau.
Când veneau din fund de mână,
O vedeau ca pe o zână.
Şapte pitici, ce erau afurisiţi,
Unii mari şi alţii mici.
După ce seara mâncau,
Cu ea dragoste făceau.
Dragă Alba cum îţi place,
O întrebă Înţeleptul în şoapte?
Ruşinosul stă şi aşteaptă,
Răspunsul ca să îl primească.
Bucurosul şi Hap Ciu,
De la început ei ştiu.
Că atunci când rândul le vine,
Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,
Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.
Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.
Unii o iau pe la spate,
Că la doamnă aşa îi place.
Unii io trag sus încet,
Că acolo au mult succes.
Alţii în patru labe o pun,
Că îi futaiul cel mai bun.
Alţii îi dau un număr, două,
În poziţia şaizeci şi nouă.
Şi uite după o noapte întreagă,
Ea Alba ca Zăpada noastră.
Este acum terminată,
Că piticii au tras-o toată.
Albă ca Zăpada îi tare fericită,
De pitici că a fost iubită.
În căsuţa fermecată,
Chiar în păduricea deasă !
Adio!
Pășeam spășit pe păru-ți lung,
În visul tău ca să ajung,
Să-ți mângâi noaptea tulburată,
Să-ți spun adio înc- odată.
Și-mi car singurătatea istovit,
Pe gândurile unui neiubit,
Și trec prin râu și dorm pe plantă,
Iar noaptea, Luna mi-e amantă,
Iar raza rece-mi intră-n tâmple,
Cu gânduri, mintea să îmi umple,
Din mine cad ca dintr-un pom isteric,
Doar frunze de nisip și întuneric,
Mânate în vârtej spre-o caravană,
De-un vânt stârnit din a mea rană,
Sunt despuiat de orișice trăire,
Și nu mai știu de-a mea menire,
Și merg, și merg spre orișiunde,
Acolo unde nu mă pot ascunde,
Pe păru-ți lung spre visul tău,
Să-ți spun adio și să-mi pară rău!
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Gura mică, intră musca!
Gura mică, nu rosti,
Că ce spui se va-ntoarce-n zi,
Ca o muscă-n colț de vară,
Să-ți înțepe limba-amară.
Prea grăbit e gândul scos,
Și ce-i liber... nu-i frumos.
Cuvântul nu-i doar sunet gol,
E sabia ce-ți taie-n zbor.
Când n-ai de spus decât o ceață,
Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,
Căci musca intră tocmai bine
În gurile ce-s fără sine.
Vorbele-s ca niște cozi de fum,
Zboară-n lume, n-au drum bun,
Și când mintea nu le-mbracă,
Se întorc ca vântul-n toacă.
Fii cuvânt cu rădăcină,
Nu doar zbor de limbă plină.
Gura mică, dar cu rost —
Face-n lume cel mai prost...
să pară c-a avut un post.
Așa că taci, dar nu de teamă,
Ci ca s-aștepți să vină doamna:
Înțelepciunea, blând și rar,
Să-ți dea grai cu gust amar
— Doar când merită.
Că doar iubirea...
Tu n-ai să ştii ce-i nemurirea,
Atâta timp cât nu iubeşti,
Că dintre toate doar iubirea,
Viaţă îţi dă şi mort de eşti.
Această forţă creatoare,
Egal nu are -vreau să-ţi zic-
Că doar iubirea-i născătoare
De Universuri din nimic.
De-ai s-o-ntâlneşti în a ta viaţă,
Un fericit al sorţii eşti,
Că doar iubirea te învaţă
Cum veşnicia s-o găseşti.
Şi de-o să pleci atât contează
Pe aproapele să-l fii iubit,
Că doar iubirea te salvează
Şi viu de eşti şi de-ai murit.
Iar de ceilalţi de nu te doare,
Pierdut vei fi căci nu iubeşti,
Că doar iubirea-n veac nu moare,
Tu mort vei fi...chiar de trăieşti.
Poem
Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:
Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.
Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.
Din ale tale greseli, din care iubirile uneori
"cu ochii treji"
Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile
Nefăcute cu tine, vorbind de el,
Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte
Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...
Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"
Care deseori se caută prin nopţile pierdute.
Albă ca Zăpada noastră
Într-o poiană în pădure,
Unde îs multe fragi şi mure.
Se spune că a stat odată,
Albă ca Zăpada noastră.
Şi avea şapte pitici,
Unii mari şi alţii mici.
De ea s-au îndrăgostit,
Şi-o iubeau necontenit.
Şi-o iubeau, şi-o adorau,
Cu ea toţi ei se jucau.
Când veneau din fund de mână,
O vedeau ca pe o zână.
Şapte pitici, ce erau afurisiţi,
Unii mari şi alţii mici.
După ce seara mâncau,
Cu ea dragoste făceau.
Dragă Alba cum îţi place,
O întrebă Înţeleptul în şoapte?
Ruşinosul stă şi aşteaptă,
Răspunsul ca să îl primească.
Bucurosul şi Hap Ciu,
De la început ei ştiu.
Că atunci când rândul le vine,
Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,
Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.
Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.
Unii o iau pe la spate,
Că la doamnă aşa îi place.
Unii io trag sus încet,
Că acolo au mult succes.
Alţii în patru labe o pun,
Că îi futaiul cel mai bun.
Alţii îi dau un număr, două,
În poziţia şaizeci şi nouă.
Şi uite după o noapte întreagă,
Ea Alba ca Zăpada noastră.
Este acum terminată,
Că piticii au tras-o toată.
Albă ca Zăpada îi tare fericită,
De pitici că a fost iubită.
În căsuţa fermecată,
Chiar în păduricea deasă !
Other poems by the author
Proza
Ce văd în oglindă? Mi se oglindește sufletul îl imaginez pe tavă,și îi dăruiesc lui,cred ca asa e iubirea...că unde pui suflet tu te distrugi. Am amorțit pe un pat singură,și m-am lăsat înecată de vin
Că nu i-ar păsa, am numărat 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 inspiră,am numărat iar 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 expiră...m-am lovit singură,ne lovim,el nu...doar că se iubește cu mii de femei și pe mine,nu m-a iubit nici cum...dărâmată și mi-am injectat iubire de sine,am reînviat, a fost un obstacol care tot s-a tot întors ușor ușor ca un boomerang.
Poem
Iubitule, azi nu te găsesc în paginile arse,
Iubitule ,azi mă-nec mi se preling niște lacrimi ce se aseamănă cu cristale,
Iubitule,azi mă sufoc de dor..oasele mi-s împrăștiate de la vin,
Iubitule ,azi nu te am în față, când eu am m-am lăsat dusă la suprafață,
Iubitule ,azi nu las un chin amar ,să îmi zdrobească limba,
Iubitule,nu te găsesc, nu știu cum săruți, nu știu..
Iubitule,mă mai uit la ceas din când în când, și mă scufund într-un vas plutitor,e pierdut pe mal.
Iubitule, nu mai plânge de dor,scrie doar și lasă iubirile reci să plece în gol.
Poem
Îți mai miros hainele a Dior Sauvage
Mai îmi porți dorul meu după tine?
Sau tot cu el te mai îmbraci....
Nu te-aș întreba ce faci,
Că e o întrebare retorică,
Te-aș întreba altceva,
Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.
Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători..
Sa fim la casa noastră cu ai noștri proprii copii..
Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu?
Nu ți-am fost,
Și nici nu vom fii
Totuși, am rămas doi foști,
Rar se mai uită înapoi,
Iubind cu pătimă alți doi ochi.
Proza
Ce văd în oglindă? Mi se oglindește sufletul îl imaginez pe tavă,și îi dăruiesc lui,cred ca asa e iubirea...că unde pui suflet tu te distrugi. Am amorțit pe un pat singură,și m-am lăsat înecată de vin
Că nu i-ar păsa, am numărat 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 inspiră,am numărat iar 1,2,3,4,5 6,7,8,9,10 expiră...m-am lovit singură,ne lovim,el nu...doar că se iubește cu mii de femei și pe mine,nu m-a iubit nici cum...dărâmată și mi-am injectat iubire de sine,am reînviat, a fost un obstacol care tot s-a tot întors ușor ușor ca un boomerang.
Poem
Iubitule, azi nu te găsesc în paginile arse,
Iubitule ,azi mă-nec mi se preling niște lacrimi ce se aseamănă cu cristale,
Iubitule,azi mă sufoc de dor..oasele mi-s împrăștiate de la vin,
Iubitule ,azi nu te am în față, când eu am m-am lăsat dusă la suprafață,
Iubitule ,azi nu las un chin amar ,să îmi zdrobească limba,
Iubitule,nu te găsesc, nu știu cum săruți, nu știu..
Iubitule,mă mai uit la ceas din când în când, și mă scufund într-un vas plutitor,e pierdut pe mal.
Iubitule, nu mai plânge de dor,scrie doar și lasă iubirile reci să plece în gol.
Poem
Îți mai miros hainele a Dior Sauvage
Mai îmi porți dorul meu după tine?
Sau tot cu el te mai îmbraci....
Nu te-aș întreba ce faci,
Că e o întrebare retorică,
Te-aș întreba altceva,
Când ne vom revedea, când o să bem o cafea.
Să-ți reamintesc că mi-ai zis că ne vom căsători..
Sa fim la casa noastră cu ai noștri proprii copii..
Hmmm, Să mai zic , că ai vrut să-ți fiu?
Nu ți-am fost,
Și nici nu vom fii
Totuși, am rămas doi foști,
Rar se mai uită înapoi,
Iubind cu pătimă alți doi ochi.