POEZIE

Facem schimb de inimi să-ți vezi în ea chipul cel senin?

Cum cuvintele tăioase s-au înfipt ca un cuțit în carne

Sub amintiri de pe retină care-n tăcere îți mai revin?

Orice lacrimă de-a ta a umplut destule oceane...

A.A

Ne-am revăzut în Mall, 

Puțin surprinsă de astfel,

Tu erai cu ea,fericit păreai, 

Eu cu al meu, care de drag mă săruta. 

În acel moment,n-am simțit un anti-regret, 

Eram ca o sticla de vin demisec,ce se  se lasă cu o picătură, nu știi dacă vrei să mai bei un pic,

Cand blândețea ta ce o așteptai, vine la pachet și c-un trecut zbuciumat,poate și cu o supa la plic. 

E-un fel de vii sau nu te mai aștept,

Dar dorul a pătruns și-n oase,

Nu știu, cum l-aș putea scoate,

Din acel trecut simt doar un miros de lemn putred,

M-am rupt de acolo,de momentele acelea, cu greu și nimic, m-am ridicat.

A pătruns acea dezamăgire, și acum sunt tot iubită, dar parcă rece ca zăpada. 

Ţine-mă în braţe până devenim nemuritori,

Ţine-mă o eternitate până zori

Ţine-mă de mână astfel fără tine mor;

Spune-mi..

O să faci cu ea ce ai făcut cu mine?

o să fii toxic neironic o vei înşela,

doare ca un cuţit în piept

Stii Karma nu iartă,

Doar aşteaptă

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

de-ar fi aşa să nu m-amăgeşti,

Acum aveam o iubire ca în poveşti

Uneori reuşeşti să mă calmezi,

Alteori doar să răneşti.

Ştiu mă deteşti,

Nici eu nu mă cred

Mi-am terminat paharul de vin

Avum nu mai reuşeşti să mai aprinzi focul ce s-a stins...

Mușcă din mine timpul rece și-o durere

Topește ceasul amintirile fumând

Convoacă rănile pătrunse la tăiere

Se conformează nepăsării suspinând

Curge tăcerea preligându-se cuminte

Liniștea picură durere sângerând

Îneacă vorbele sfârșite de cuvinte

Usucă stările confuze respirând

Pierind culorile sucombă transparente

Cade lumina dezmembrându-se arzând

Rămase petele albastre conștiente

Pictate orb de o durere persistând

Zboară prezențele urcând independente

Umblă pe aripile timpului visând

Pleacă scrisorile-ajungând indiferente

Durerea stoarsă pe o foaie ascunzând

Mâhnite gândurile calcă neglijente

Uitarea nu le risipește măturând

Privirea capătă sclipirile absente

Durerea sapă adevărul ucigând

Tu,  picătură de ploaie mică,

întinsă cum stai în pat

pe vremea asta ploioasă,

probabil că dormi, și…

Ai toate motivele să fii somnoroasă 🥺

Și nu mă plâng, adică aș vrea,

dar nu am dreptul,

doar că nu prea mai ai cum să faci nimic,

pentru că în timp ce-ți scriam,

a început să se plângă pentru mine cerul câte-un pic, câte-un pic 😈

Așa că dacă cerul tot îmi este aliat,

îmi cresc o mâna din el de departe,

și de oriunde ai fi, chiar și din vis,

să te aduc mai aproape,

să te strâng în brațe

profitând că luna doarme dusă,

să-mi umplu ochii cu

privirea ta dulce,

De care mi-e un dor…

Așa cum îi e dor unei picături de ploaie,

de-un nor.

Așa cum le este dor urechilor mele

de vocea ta caldă și blândă,

Așa cum inima mea tânjește atâtea să-ți spună.

Tu, picătură mică de ploaie,

Să-ți iei o umbrelă cât ploaia cealaltă pică,

Nu de alta, dar…

Să nu te faci și mai mică,

că după o să-mi fac griji zi de zi,

ca niciodată,

că poate cineva nu te vede și te calcă,

și-o să ajungi strivită pe undeva prin pământ pe dedesubt, într-un vers,

și-o să trebuiască să-ți transmit prin furnici că te iubesc.

(Noapte bună, picătură mică de ploaie 🐥)

(Adică… Bună seara!

Pe-un ton matur și politicos…

Încerc să am un aer mai serios,

de om de afaceri,

Ca să nu crezi că nu ai cu cine să vorbești,

și să mă vezi doar cu aer copilăros 🥺)

Stai cu mine să numărăm ultimele stele,

Să te privesc, să adormim cu ele,

Pe geam se așterne ploaia de apoi,

Iar stelele se uită tăcute spre noi.

Rămâi cu mine până vom cuprinde cerul,

Și ploaia învelește în apă eternul,

Să numărăm stele pierdute de mult,

Și să te încurc, să numărăm de la început.

Privește-mă cu gândul tău viu,

Chiar și atunci când nu știu ce să-ți scriu,

Și hai să lăsăm martori, stele nenumărate,

Și să ne furișăm împreună prin noapte.

Să plecăm doar noi, fără mii de stele,

Poate o să vrei să scăpăm împreună de ele,

Poezia asta încă nu are un titlu anume,

Poți să-i pui tu un nume.

Si te-aș privi așa sub luna de argint,

Cu mâna mea rece să te alint,

Să pară că nu am numărat stele în vreme rea,

Și că-n noaptea asta ai fost… a mea.

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.

E-un pustiu fără tine,

E un gol dureros,

Sunt in suflet ruine,

Și zadarnic incerc

Să găsesc substitut,

Un alt spirit frumos,

Urma ta e adâncă,

O pecete ce ține

Sufletu-mi prizonier,

Simt o noapte cum vine,

Un deșert nesfârșit,

Oare va mai fi soare,

O lumină de aur

Ce vibra viu în mine

Prin al tau gând iubit?

Uriașa tristete

Doar o lacrimă ține,

Erai zeu,

Și-au meu spirit

E ateu azi, ruine....

Te văd pe tine, doar pe tine te mai văd

În toate florile de câmp și la ferestre

Te iau cu mine dimineață într-un gând

Până mă-ntorc se-adună sute în buchete

Adorm cu tine, doar cu tine-n vis adorm

Atins de aripă cu înger zbor în noapte

Plutind pe buze dulce zâmbet curmă somn

Nu-i nicăieri când mă trezesc, aștept iar noapte

Te simt în mine, doar pe tine te mai simt

Îmi curge-n vene foc de stea arzând speranțe

Caut în mine unde sunt și te-am găsit

Nu mai sunt eu căci ești doat tu în tot și-n toate

Te am în lacrimi, doar în lacrimi te mai am

Un dor apasă nesfărșit storcându-mi lacrimi

La tine aripile mele-am pus să cad

Plângând le-am smuls să poți zbura fără de lacrimi

Știu că iubesc și doar pe tine te iubesc

Din toate fructele ce cresc ești cea mai dulce

Nici măcar mierea nu mă face să zâmbesc

Totu-i amar căci dorul meu nu te ajunge