ACASĂ...

    De dorul tău inima mi s-a frânt,
    În zori de zi rămas fără cuvânt,
    Nu mai există-n mine rai sau iad,
    Spre care să zbor, spre care să cad...
    
    Căci de urăști, porți iadu-ntreg cu tine,
    Iar de iubești, așa cum se cuvine,
    Întregul rai ți se deschide-n sărbătoare,
    Străluminat de stele, lună și de soare…

    Ce surâs, ce zâmbet frumos, are iubita mea... 
    Atunci când zâmbeşte, parcă sclipeşte o stea... 
    Zeci de îngeraşi, din aripi bat uşori, 
    Stârnind mii de raze şi curcubeul în nori... 
    
    Niciun secret, în zâmbetul Mona Lisei mele, 
    Nu stă ascuns, printre sclipirile-acelea de stele... 
    Ci numai eu, dintre toţi, deopotrivă-n decor, 
    Pot să ştiu dacă-i zâmbet, sau surâs trecător... 
    
    O, timp nevolnic, niciodată n-am să pot să înving 
    Acel surâs, pe care c-un sărut, vreau să-l sting, 
    Nu vezi că dorul de el, îi viu şi m-apasă, 
    Cum poţi să fii atât de crudă şi devreme acasă? 
    
    Cum poţi să zâmbeşti, ştiind chinul meu! 
    Cât de crudă să fii, când ştii că mi-e greu, 
    Să nu pot să văd şi să simt ce iubesc: 
    Surâsul divin, căzut pe pământ din raiul ceresc…

-Uite, acolo, îi Ursa Mare, iar mai gios, înspri stânga, Ursa Mică!
-Unde bunicule, unde?, că eu nu văd nicio ursoaică! Unde-i puiul?
-Uite!, îmi zise luându-mi mâna în palma lui mare, sfătoasă și dreaptă, înscriind pe cer semne tainice de neînțeles pentru mine. Acolo! Acum vezi?, cum ursoaica își apără puiul?
-Parcă... da!, am mințit eu cu grijă, întrucât, cu toată imaginația, nu reușeam cu mintea mea de copil să cuprind vastele cunoștințe astronomice ale bunicului meu.

Era o noapte superbă de vară, cu un cer înalt, întunecat ca smoala, acoperit cu o puzderie de stele strălucitoare, păstorite calm de o lună plină și îngăduitoare. Eu, împreună cu bunicul, ședeam pe prispa casei și priveam cerul. Becul de sub streașină era stins, pentru a vedea mai bine stelele și Calea Lactee.

-Cum adică Calea Laptelui?, că doară din cer nu curge lapte, bunicule! Tu vreai să mă păcălești!

-Ei, tre' să "vezi" cu ochii minții!

-...

Am tăcut, plimbând toate aceste idei noi, în mintea mea cea tânără. Mă uitam la bunicul cu adorație sinceră și mă minunam cât de înțelept este! Îmi părea ca un patriarh biblic, - știam de la bunica cum arătau aceștia -, și-mi imaginam cu mintea mea de copil, că bunicul era de fapt un înțelept din vechime care știa mai multe decât dădea de înțeles.

Apoi, îmi vorbi cu voce caldă și domoală despre semnele celeste, despre cum Soarele și Luna, - frate și soră -, nu-și dau niciodată mâna peste cer fiind certați, vezi, de aia nu-i bine să fii certat, uite, acolo, steaua aceea care lucește mai tare, da, da, cea care clipește și ne face cu ochiul, se cheamă Luceafărul de noapte, îi o stea călăuzitoare, dacă știi s-o citești față de celelalte stele, nu vei rătăci niciodată calea...

-Învață-mă și pe mine bunicule!, am zis eu pe un ton rugător.

-Vezi tu, ea stă fixată pe cer, nu se mișcă odată cu celelalte stele, Carul Mare și cel Mic, se mișcă, își scârțâie osiile toată noaptea, urșii pot să râdă sau dimpotrivă, dar Luceafărul nu se mișcă. El doar privește...

Mă străduiam să înțeleg, și-mi aduc aminte că-mi era ciudă pe neputința mea, dar priveam cerul simțindu-l, îmbrățișându-l cu brațele larg deschise, se făcea că, desculț, zburam lin către cer, iată, acum pășesc peste această iarbă înaltă și întunecată, stelele, precum mii de licurici strălucitori, îmi arată calea către o Lună mare, galbenă și mândră:

-De ce v-ați certat, tu și cu Soarele? Bunicul îmi spune că nu-i bine să te culci îmbufnat!

Dar Luna tăcea, nepăsătoare și rece, privindu-mă peste umăr cu indiferență, nu-mi auzea ruga din pătuțul meu cald și moale, doar că întinse o mână subțire pentru a-mi aranja pe frunte câteva șuvițe rebele... Și ca prin ceață, priveam ochii albaștri ai bunicului meu care mă purtară către pat, ceasul fiind târziu, mulțumit că stelele și Luna și Luceafărul vor rămâne cu mine peste ani, stelele pot să se piardă, dar nu și Luceafărul care îmi va arăta întotdeauna să nu rătăcesc calea...

Cred că este timpul să-ți povestesc despre o persoană de care îmi amintesc, un personaj foarte interesant care m-a fascinat în copilărie, din moment ce chiar și după atâția ani, îmi amintesc cu aceeași plăcere pe care am încercat-o atunci când am cunoscut-o pe Doamna Constanța Bălăceanu, sau mai pe scurt, Coana Tanța.

Coana Tanța, era un personaj exotic în arealul satului bunicilor mei unde îmi petreceam, în copilărie, mai toate vacanțele de vară, un fel de Madame Astor care avea prestanța și aerul unui general de oști ce nu admitea niciodată nicio replică oricât de bine argumentată, calități prin care păstorea cu grație o societate restrânsă de alte "Coane", printre care se număra și Coana Moașă, care a fost bunica mea. 

Făcea parte din acea categorie inconfundabilă de "domnișoare bătrâne", ce se regăsește în orice comunitate indiferent de mărime, zonă sau structură. Nu știu ce vârstă avea pe-atunci când am cunoscut-o eu, fiindcă mie-mi părea atemporală prin prezența ei care umplea fără prea mare efort din parte-i, sau cel puțin așa părea, orice spațiu în care se afla la un moment dat. 

Cum aș putea s-o descriu în cuvinte pe Coana Tanța? Cuvintele nu-s destule, dar totuși, voi încerca: era înaltă, mai degrabă uscățivă, ușor adusă de spate, avea o frunte înaltă dotată cu un neg generos fix între sprâncene, ca un al treilea ochi de înțelepciune tibetană, în completarea unor ochi spălăciți de culoare îndoielnică, dar cercetători, radiografici și tăioși, ascunși în spatele unor ochelari cu rame aurii și sticle groase de borcan, așezați pe un nas drept, ascuțit și ferm, ce umbrea cu finețe de matroană romană o tăietură de gură cu buze subțiri, aproape inexistente, deasupra unei bărbii la fel de ascuțite, care părea că-și dădea în permanență tot concursul să se întâlnească cu vârful nasului!

Mai în toate zilele, putea fi văzută purtând o rochie lungă de stofă neagră cu guler de dantelă gălbuie, ofilită de trecerea timpului și pecetluită la gât de o camee ușor ciobită într-o margine. Ținuta mai era completată de un șal vechi, neglijent aruncat peste umeri, înflorat cu maci roșii, și marginit de ciucuri aurii care își deșirau mătasea, moștenire de la vreo serată interbelică...

Și mai avea Coana Tanța, printre multele calități și defecte, un dar rar: ghicitul în cafea - de fapt nechezol, că pe vremea aia la țară ca și la oraș cafeaua era o "rara avis" -, venit la pachet cu cititul viitorului în cărți de tarot sau datul în bobi. Nu mai spun că era și o expertă desăvârșită în stabilirea horoscopului fiecăruia, dacă cumva făceai greșeala de-i spuneai ora, ziua, luna și anul în care ai făcut ochi pe lume! Avea așa, cum să spun, o mimică aparte, după ce te "citea" și-ți trasa dintr-o singură privire de specialistă versată și unsă cu toate alifiile, tot viitorul, verdict evocat pe o voce joasă, aproape șoptită, intimă, să nu care cumva să mai afle și alții năpastele grozave care fără îndoială aveau să ți-se-ntâmple, că doară ceea ce-ți stătea scris în stele în dreptul numelui tău era implacabil, irevocabil, ireversibil...

Nu cred c-am să pot uita vreodată acea lumină dulce, diafană, filtrată minunat de cele două lămpi cu abajururi de forma unor globuri din porțelan pictat, care luminau discret masa din așa-zisul salon al Coanei Tanța, - în fapt un hol semi-întunecos, nu prea mare,- și care creau o atmosferă aproape mistică completată de zgomotul cărților de tarot care stăteau gata-gata să-și dea în vileag secretele:

-Vai di steaua ta cui te-o făcut dragu' mătușii! Ptiu drace!, bată-te norocul să te bată!, că o să cam ai nevoie-n viață, dar nu ti teme câ ai în casa a șăptia un "taur" cari o să-ți împungă cu coarnili tăt ghinionul, ducă-se dreacului, ptiu, ptiu!, nu fi di diochi!

Deși copii din sat îi strigau în batjocură la poartă (și acum mai aud ecoul lor îndepărtat: Tanța cotoroanța, Tanța cotoroanța!), eu unul muream să merg cu bunică-mea, - și era cu adevărat o sărbătoare pentru mine -, în vizită la Coana Tanța dimpreună cu toate celelalte babe din cârd, fiindcă era întotdeauna rost de dulceață de cireșe amare sau șerbet de trandafiri și socată rece de la beci, bașca bârfele din tot satul și cele învecinate, dimpreună cu casa Coanei care era înțesată ca o peșteră de-a lui Aladin, plină de lucruri vechi, bătrânești, care aparțineau unei epoci de mult apuse, care încă mai trăia prin cea care le stăpânea cu grație și mister înnăscute. Îmi amintesc și-acum, carafa de cristal cu bot argintat, alungit ca de rață, paharele zvelte cu tăietură rubinie și chiselele generoase, care nu mai pridideau în războiul lingurițelor de alpaca ce hrăneau gurile pofticioase cu amarul dulce, toate acestea tronând leneș pe o tipsie argintată, pătată din loc în loc de trecerea timpului.

Umbla vorba în sat despre Coana Tanța care fusese în tinerețe o frumusețe vestită, că,  fiind fiică de moșieri scăpătați, avusese o aventură cu un ofițer din garda regală, că dusese o vreme o viață de basm cu ofițerul, cu serate și baluri, cu distracții la Cazinou și plimbări sub clar de lună în trăsuri mânate periculos de birjari tocmiți, iubire din păcate rămasă neîmplinită, întrucât ofițerul murise în timpul logodnei, nu se știa mai precis cum, -  se părea, că în urma unui duel, sau în urma vreunei boleșnițe subite, sau chiar în război, nimeni nu mai știa -, decât că după ofițer, a urmat după ceva vreme, o legătură amoroasă cu un brigadier care s-a dovedit, după câteva luni de relație ca fiind însurat pe undeva și cu ceva plozi după el, o afacere încâlcită ca un ghem de lână decolorat, rostogolit într-un suflet rămas singur, prins într-un iureș atemporal, fără început sau sfârșit.

Coana Tanța a rămas singură în căsuța ei, ca o regină înconjurată de alaiul ei restrâns la un grup de babe din sat cu pretenții mari de la viață, printre toate lucrurile ei vechi, martore tăcute și vii asupra unei epoci strălucitoare care a apus odată cu iubirile ei neîmplinite. Iar într-o bună zi, când vecinii n-au mai văzut-o trebăluind prin curte cu zilele, toată suflarea satului a știut, fără să-ntrebe, că s-a dus să ghicească viitorul altora, fiind mai aproape de stelele pe care știa să le citească atât de bine...

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,

Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.

Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,

Și arde-n mine ca un soare mut.

Strigătul meu? E doar un ecou,

Într-un pustiu ce nu va fi al meu.

Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,

Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.

Ce rost mai are să-mi torn sufletul?

Să-l fac pocal pentru veninul hulii?

Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,

Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?

Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,

Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.

Metaforele mele sunt morminte tăcute,

Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.

Nicio mână nu vine să prindă durerea,

Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.

Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,

Un steag fluturând pe o insulă goală.

Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.

Lupta se repetă, timpul se topește.

Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,

Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.

Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,

Un zeu prăbușit, pierdut în viață.

Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?

Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.

Așa că las penița să ruginească,

Și las foaia albă, uitată, să pască.

Pentru că oricum, la capătul drumului,

Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.

întinde-mi mâna, totul meu

îndrumă-mi sufletul incompetent

îți place teatrul, spun gresit?

instruiește-mă sa joc

sa pot s-ascund, sa nu mă agit

sa uit de dorul ce ți-l port

când tu, copacule înflorit

trandafir fără de spini

scotocești prin alte căi

căci n-ai mai călcat pragul casei

te așteaptă aici, peste văi

stăpânești drumul pe de-a-ntregul

orologiul mă străpunge

și mă trimite intr-o goană

iar in stație poposesc de zor

înlocuiesc trenuri ce duc

din trecut către viitor

și mă tem să te urmez

steaua mea de preț din cer

încă deții a ta sclipire

iar în zile întregi ce încetinesc

ca pe-o structura din muzeu

nu pot decât să te privesc

nu mi te pot atribui

întipărite in mintea mea

vorbe palide, învechite

redactate ca într-o carte

sunt înșiruite toate

dar tu așteptă, nu te îndepărta

voi regăsi calea spre tine

Pun culoare pe pleoape, pe buze un roșu,

Dar tot mi-e oglinda un zid prea poroșu'.

Îmi trasez obrajii cu linii sculptate,

Și tot mă privesc... urâtă pe toate.

Fardul promite, dar nu mă ascunde,

Sub piele-mi șoptesc răni prea profunde.

Ce folos să pictez o mască senină,

Când în mine e umbră și-i teamă deplină?

Rimel pe gene, contur pe sprâncene,

Dar sub toate, doar goluri, doar vene.

Machiajul e luptă, dar nu-i un răspuns,

Frumusețea mea... parcă n-a fost de-ajuns.

Îmi desenez chipul ca pe-o operă rară,

Dar cine o crede, când mă simt o povară?

Oglinda nu minte, dar nici nu m-alintă,

Ea știe ce simt, chiar de buza mi-e vopsită.

Și-atunci mă întreb: ce e frumusețea?

Un joc de iluzii, o mască, o gheță?

Când nici culoarea, nici liniile fine,

Nu pot astupa ce-i ascuns în mine.

Machiajul e praful pe o rană adâncă,

Frumos nu-i ce-i văzut, ci ce în piept stă să cânte.

Dar ce să fac, când cântecul tace,

Și-n mine doar vântul cu frigul se joace?

Poate frumosul nu-i de găsit,

Când mă caut în locuri ce-s de negăsit.

Și poate, chiar mâine, fără machiaj,

Voi afla că urâtul a fost doar un miraj.

M-am întors acasă…

Dorul de tine, iar mă apasă.

A trecut juma’ de an,

în cap și-n inimă tot te am.

Am încercat orice, doar să te șterg din minte,

însă orice baiat de tine mi-aduce aminte.

Niciunul nu-i ca tine,

niciunul bun pentru mine.

Tu deja m-ai dat uitarii,

eu încerc să-ți uit ochii înecandu-mă-n tării…

ești azi în bratele ei,

ești în patul altei femei.

n-am mai scris demult, speram că am trecut peste.

sunt acasă și de la tine aștept vreo veste.

aștept să-mi scrii, să mă cauți…

îmi e dor să ma vezi și ușor să mă săruți

te-am văzut, m-ai salutat

speram să văd că m-ai sunat.

azi iubești pe altcineva,

pe mine m-ai lăsat undeva,

undeva în trecut,

întrebându-mă ea cu ce m-a întrecut...

cu ce e ea mai buna, ce are ea

ce nu am eu și ce poate ea să-ți dea?

nu mai plang, dar încă mă gândesc la tine,

deși m-am forțat să te șterg din mine

nu te pot scoate din minte...

îmi aduc aminte de toate acele jurăminte,

ce ni le-am făcut când ne iubeam,

când din priviri ne absorbeam.

mă-ntreb zilnic dacă ți-e dor,

mă-ntreb dacă ți-ar păsa de-ar fi să mor…

încă mă gândesc la tine la orice melodie

viața fară tine e o dureroasă tragedie.

ai trecut așa rapid și usor la altă iubire,

iar mie nu mi-ai lăsat nici măcar o privire.

vreau să te sun atât de mult,

însă trebuie mintea să mi-o ascult…

inima te vrea și totuși mintea nu-mi zice la fel

chiar speram să-mi dai acel inel…

pe mâna dreaptă încă ai brățara de la mine,

totuși pe aceiasi mână ai prinzătoarea ei la tine…

sper să te uit și să nu-mi mai simt inima goală.

tu în sufletul meu ești boală!

aș vrea atât de mult să te urăsc,

dar cu gândul la tine tot mă amărăsc.

îmi pare rău după iubirea ta,

și tânjesc zilnic dupa arta

pe care o făceai cu inima mea,

de liniștea pe care chipul tău mi-o dădea.

Blestemat să fii iubire!

mi-ai trimis inima spre zdrobire,

Blestemat să fii!

să mă cauți în toate și să nu mă poți găsi,

să-ți fie dor de mine, să arzi, să te sufoci,

să cauți ceva din mine în ale lor voci,

să te faci scrum de dorul meu,

să vezi cât poate fi de greu

să iubești un om ce azi nu mai există

să rămai doar cu o simplă amintire tristă.

Când voi învăța cum să iubesc 

Cum viața să o prețuiesc

Când voi ști cum să lucrez cu sentimentele 

Și cum pe chipul tău să aduc doar zâmbete 

Atunci în genunchi mă voi întoarce

Și pentru a ta iertare orice voi face 

Îmi voi da inima doar pentru tine 

Numai să legăm ale noastre destine 

Dar de nu voi învața ce înseamnă să iubesc 

De nu voi vrea să trăiesc 

Când voi abandona sentimentele 

Și când pe chip îți vor apărea lacrimile 

Lasă-mă să mor 

Nu-mi oferi ajutor 

Nu merit a ta iubire 

Ci doar o rece înlocuire 

În noaptea-aceasta grea, mă pierd,

Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,

Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,

Iar trupul meu în doruri adânci plânge.

Cu ochii deschiși, în abis mă simt,

Fără răspunsuri, fără alinare,

În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,

O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.

Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,

Îmi sug din viață, din puterea mea,

Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,

Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.

În clipe grele, când nimic nu mai vine,

Sufletul meu se frânge sub greul lor,

Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,

Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.

Vise nu vin, doar umbre mă apasă,

Un ceas ce bate fără milă-n piept,

În tăcerea lui, se scurge viața,

Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.

Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,

Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,

Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,

Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.

Fiecare ceas îmi frânge speranța,

Boala mă toacă cu pași de înger răi,

Viața mea e o luptă fără balanță,

O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.

În adâncuri de noapte, fără alinare,

Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,

Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,

Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.

Căci noaptea-mi e prietena tăcută,

Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,

Și-n fiecare minut mă simt ruptă,

De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.