NU-ȚI PIERDE LUMINA

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

    O, Apophis, zeu ce te târăşti în drum,
    Eu te rog să nu prefaci în scrum,
    Ce-am ridicat prin sacru legământ,
    Al faraonilor, piramidal mormânt!

    O, Atum, ai creat tot universul deopotrivă, 
    Mişcând pe cer, precis, fără derivă,
    Discul solar, înfierbântat de leu,
    În paşi mici, de harnic, scarabeu!
    
    O, Bastet, strălucind în clar de lună,
    Cu mirii, tu zeiţă, ai fost foarte bună,
    Le-ai dăruit să-nchine-n templu sfânt,
    Urmaş destoinic, întru faptă şi-ntru cânt!
    
    O, Beş, tu ocroteşte-mi spiţa veche,
    În cele două ţări fără pereche,
    De duhuri rele şi asupritoare,
    De suflet şi de minte-amăgitoare!

    Scuturat din prăfuitul colţ de nor, 
    Primul fulg de nea, s-aşterne uşor: 
    Cu minuscule margini de diamant, 
    Fulgul de nea dansează şarmant. 
    
    Am dat la o parte perdeaua din geam, 
    Să aflu ninsoarea după care oftam: 
    La streaşină, ţurţurii-mi cântă-n şirag, 
    Fulgi de zăpadă îmi colindă în prag.
    
    E prima ninsoare pe anul acesta:
    Moşul cel darnic, încă-şi face siesta!
    Omătul subţire-ntr-un ceas se topeşte, 
    Iarna-i grăbită şi pe toţi ne-amăgeşte. 
    
    Dar încă-i devreme, mai e încă timp, 
    Să facem schimbarea de anotimp: 
    Toamna să plece spre ţărmuri mai blânde, 
    Iarna să vină cu belşug şi colinde...

    "- Cine-i acolo?"
    "- Doar Luna ce-şi clăteşte 
    părul argintiu, în calmul 
    neatins, al primilor zori..."
    
    "- Ce vrei?"
    "- Să te desparţi de vise, 
    căci timpul nu te iartă,
    şi-s multe de făcut!..."
    
    "- Ca de exemplu?"
    "- Pădurea te aşteaptă, 
    şi vântul, a oprit să cadă, 
    în cinstea ta cascada!..."
    
    "- Nu-mi pasă!
    Voi să dorm!
    Doar visul îmi arată, 
    ce merită văzut!!!"
    
    "- Prea bine ! Cum ţi-e voia,
    aşa să se şi facă!
    Sărmane muritor!
    Ne-am înşelat de tine, 
    şi-acum ne pare rău!!!"
    
    "- Stai! Nu voi ziua!
    Eu noaptea o iubesc, 
    când pot să-ncalec vântul, 
    şi prin păduri să sbor... 
    în lac, la miez de noapte, 
    îmi place să înnot...
    Ştii bine, aceste lucruri, 
    eu le iubesc cum pot!"

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

    Eu n-am pierdut, 
    tu n-ai câștigat. 
    Cu sentimentul ăsta în noi, 
    am mers mai departe, 
    ținându-ne de mână, 
    ca întotdeauna. 
    
    M-ai privit grav, cu teamă, 
    iar eu am cedat. 
    Eu n-am câștigat, 
    tu n-ai pierdut. 
    Frunzele toamnei
    au căzut peste noi.

Ești tu devină soartă?

Sau poate nu-mi dau seama

Ca și-o ființă moartă

Ce nemai știind teama

Târziu se pierde între ciulini.

Soartă, ce-n tăcere ai plăsmuit

Unii să sufere oare fără încetare,

Lăsându-și visul aghesmuit

Sedus și secat de întristare,

Și pierzând dorința în țelini.

De ce ai făcut oare ca-n viață

Unii să aibă-n suflet ghiață,

Și totul în jur să îi lovească

De nu au loc în inimi să iubească,

Și trec în amintire perfect hialini.

De ce-ai prezis mereu omului

Să îți urmeze bătăile ritmului

Ce le-ai compus printre semeni,

Și cu o baghetă magică-i ademeni,

Și le oferi vederea-n ochii cristalini.

Dar nu, profeție nu ești soartă,

Tu, știind că vina lor o poată.

Pe cei înconjurați de micșorimi

Îi osândești multor asprimi.

Dar apoi tu în viață poți să îi alini.

Vise-n roci 

Glasul timpuriu iar trece,

Altar Far' De zei

M-ai vrăjit cu speranțe,

Prin povești am amuțit,

Ceea ce am simțit,

Căldura ta, m-ai lăsat fără torțe,

Am plâns pentru tine,

Am râs în sine,

Am realizat că mă alungi,

Am creat realitatea de care fugi,

Nu-ți mai sunt prinț, sunt rege,

Nu mai are cu ce să mă lege,

Lanțurile-s rupte, nu mai ai regrete,

Crezi ca incă mi-e sete?

Venerația mi-a provocat greață,

Atatea fețe in ceață,

Nu-ți recunosc chipul,

Trebuie sa plec, a venit timpul,

Am să merg prin deșert flămând,

Iți las frica la intrare,

Să mă judece toate umbrele privind,

Nu mai caut scăpare.

    Strânge-ţi aripile pasăre măiastră 
    Şi visează-n somn, la marea albastră 
    La cerul rănit, în apusul de sori 
    La stelele albe, ce pier doar în zori... 
    
    Hodineşte în pace, suflet chinuit, 
    Către lumină, prin noapte, spre răsărit 
    Zvântă-ţi în soare penele-ţi ude 
    Şi zboară înalt către niciunde... 
    
    Cântecul tău să nască ecou: 
    Imn al iubirii, peste-al câmpiei platou,
    Sub raze de soare, ivite splendori, 
    Boabe de rouă, strivite-n culori... 
    
    Ghiceşte-mi umbra pe creste de-absint: 
    Un albatros, în largul mării de-argint. 
    Apropiatele stihii, în umbre de mal 
    Se risipesc, peste ţărmuri, cu unicul val…