ŞI TOTUȘI...

    Peste lacul dintre codri, 
    Mândră, luna-i adunată, 
    Peste munţi, înalţi şi sobri, 
    Raza albă, îşi arată. 
    
    Iar din ape, ca o zână, 
    Tu răsari precum o stea: 
    Susur alb, fără de vină, 
    Trup de marmură-i şoptea. 
    
    Printre norii ce dansează 
    În licoarea parfumată, 
    Luna, păru-i luminează, 
    Aurindu-i tâmpla mată. 
    
    Fără zgomot, fără umbră, 
    Fiindcă n-ar fi-ntâia oară, 
    Hoţul, cu privirea-i sumbră, 
    În crâng verde, se strecoară.
    
    Iar pe când domniţa doarme, 
    Furişându-se-n grădină, 
    Fără să îi lase urme, 
    O sărută, în surdină. 
    
    Dimineaţa, când apare, 
    Iar domniţa se trezeşte, 
    (Cine-o sărutase oare?) 
    Căci senin el îi zâmbeşte!

Când îți spuneam că steaua căzătoare,
Pe cerul nopții nu-i decât o rană arzătoare,
O clipă n-ai crezut când îți spuneam,
Așa că ai lăsat ca tăietura ei să cadă-n van...

Că pânza cerului s-a rupt în urma ei lumină,
Iar celelalte stele au țesut o cusătură fină,
Ca noaptea asta să rămâie-ntreagă,
Să-ți spun că numai tu-mi ești dragă...

Când ți-arătam că noaptea asta numai tu,
'Mi-apari în vise și nu pot să-ți spun nu,
Tu n-ai crezut că pot să-ți împlinesc,
Orice dorință, orice vis, oricât de nebunesc...

Când mi-ai cerut să-ți dăruiesc chiar luna,
Ascunsă-n rime, ți-am pus în palme semiluna,
Nu m-ai crezut că am aripi și pot să zbor,
Și înapoi, cu ea în spate, la tine să cobor...

Am înțeles într-un târziu că orice-aș face,
Tu n-ai să vezi că pentru tine zbor, și pace...
Și orice-am spus, tu tot nu m-ai crezut,
Că pentru tine ard la fel ca astrul ce-a căzut...

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

    Te chem. Îți scriu să vii desară,
    Și să-mi pășești curat pe suflet...
    În șoapta nopții, umbrită cu sfială,
    Aș vrea să fiu din nou complet...
    
    Dar tu nu-mi vii, dar tu nu-mi vii...
    Ori poate iarăși m-ai uitat...
    Acum tresar, rătăcitor, în zor de zi,
    Golit, și trist, și-nfrigurat...
    
    Căci te-am chemat cu dor în sânge,
    Dar tu nu vrei să știi și n-ai habar...
    Cum inima, tăcută, mi se frânge,
    Tânjind după sărutul tău amar...

Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Te-am iubit cu patos, patos de nebun,

Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.

Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,

Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.

Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,

Și în bezna nopții te-am făcut o stea,

Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.

Îți cântam poeme pribegind pe drum,

Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,

Te vedeam în toate, mă opream plângând,

Te vedeam alături de mână mergând.

Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,

Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,

Și-ți păream adesea un nebun absurd,

Iar la vorba lumii am fost orb și surd.

Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,

Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,

Ochiul meu te vede drept lumină vie,

Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.

Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,

Și mă uit la tine ca la aceeași stea,

Lung îmi este drumul mai agale pasul,

Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.

Agățat de sfoara unui eșafod,

Zilele rămase mi le urc în pod.

Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,

Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.

Am căutat prin labirintul vieții

Crezând că undeva te voi afla,

M-am rătăcit și nu știu drumul

Și simt că mi-am agravat boala

Nu e durerea trupului de lut

Și suferință fără vreun leac,

E starea omului îndrăgostit

Ce rana nu o coși cu firu-n ac

Te-am căutat prin multe locuri

Dar nicăieri nu te-am găsit,

Poate că te-ai ascuns de mine

Sau poate...vai...chiar ai murit

Mult mi-aș dori în astă viață

Să prind curaj și să mărturisesc,

Că doar tu îmi ești ființa dragă

Și unica femeie pe care o iubesc

Nu m-am oprit din căutare

Și încă sper c-am s-o găsesc,

Doar frică-mi este că anii trec

Și eu, puțin câte puțin..îmbătrânesc!

Mai, vineri... stă să plouă. Mă plimb pe-alei tăcute,

Fără țintă, fără cuvinte, dar cu pasul lin.

Să caut să deschid în mine uși nevăzute,

Să mă regăsesc în propriul meu destin.

Îmi răscolesc cu grijă amintirea,

Să nu stârnesc pe cele ce m-au marcat

Să nu mai port durerea, neputința... nici

rătăcirea,

Poveștii noastre ... cu cel mai trist final...

Undeva, în mine, stiu că zace o floare de femeie

Caut să nu se ofilească sub tăcerea ce arde

...Și-a început să plouă, cu picuri ce parcă ar vrea și ei să spele

Amintirea poveștii, dorul și speranțele deșarte.

Mă aflu la fereastra casei tale

Sunt leoarcă plouat

Mi-a intrat apa chiar și în cizme

Și o mare nostalgie m-a luat

De necrezut, de neuitat…

Vino frumoaso cu ale tale miresme

și-mi adu viața înapoi

Ne vom simți ca în vechile basme

ca în vechile basme pline de vulpoi

vicleni și șireți de soi.

Așa-mi trudește imaginația

În fiecare zi, în fiecare noapte

Aici are loc emanația

De a nu-mi vedea de-a mea cale

De a nu te lăsa să scapi printre ale mele picioare.

Te-ai mai gândit…vrei să mă vezi un pic?

Încă sunt afară,te aștept să vii

Vrei să-ți dau un sărut mic?

Și chiar de asta n-ai să vrei

De mână îți dau voie să mă ții.

Și mâine e o zi,pe curând,iubito!

Aștept să mă accepți data viitoare când vin

Sper ca vei rămâne plăcut-surprinsă,

Îți las în dar o mică scrisoare, un crin

Și stiloul meu cu peniță de aur.

Un :) mi-ai trimis

Probabil la-ntâmplare

Te-am întrebat ce e

Mi-ai spus că-i ghicitoare

Sperând am încercat

Să te întreb cu-o floare

Răspusul m-a-ntristat

Cealaltă  :(  doare

În cloud se-ascund memorii

Stau biți-n izolare

Fierbinte-i procesorul

Dau  iute  hibernare

Random mă poartă gandul

Se-oprește-n  ghicitoare

Tastează-mi o poveste

S-adorm la întamplare

Trimit în cloud speranță

Prin fibră-n net dispare

Se plimbă fără urmă

Răspunde o eroare

Mă virusează dorul

Restart programul n-are

Primesc un diagnostic

Lipsesc coduri binare