SCRIAM...
Scriam... şi gândurile mele,
s-au frânt pentru o clipă,
şi mi-am privit mâna, care,
parcă, refuza să mai scrie,
mi-am privit degetele încolăcite,
albe, nefireşti de lungi,
pe unealta cu care zgâriam hârtia
O venă pulsa albastru,
încleştându-şi trupul,
în lungul treptelor,
clipa, a trecut mută,
şi, iată, gândurile mele,
au devenit din nou fluide,
ca sângele ce-a curs fecund,
înflorind în maci hârtia...
Poems in the same category
MĂ REVOLT !
M-am trezit cu un gând în minte...
Ce ar fi dacă ...a-și încerca
Să le spun de la obraz :
D-lor , ajunge cât a-ți furat ,
Ajunge ,cât ne-ați mințit
Lăsați locul altora
Iubitori de țară și de neam .
Fiilor noștri și ai voștri
Să nu le crape obrazul
Că nu-au țară ,că nu-au neam!...
A-ți văndut țara pe un preț de nimic .
Mă revolt ,da-s prea mic ,n-am putere
Planurile voastre să le stric!...
NEDUMERIRE
Pentru două milioane câștig
Trag ca vita ,trag în jug
Sfredel dur în piatră dură
De la cap în jos se fură.
Dialoguri neînțelese,
Ochi mirați te țintuiesc
Când le spun că nu plătesc
Fiincă toate adunate
Trec de pensia jumate.
De înțeles ,n-am înțeles
Unde, cât mai am de dat
Să mă văd de aici scăpat
Să-am liniște la noapte?
Geaba vreau să înfrunt ursita
Că la ea nu merge mita.
Realitatea arde
Trăim în lumea rece pierduți de realitate
O formă fără fond când dragostea te arde
Cine-a decis ce-i rău, ce-i bine, cine poate
Doar reguli fără suflet din inimile moarte
De ce mă seacă dor, nu l-am chemat să vină
De ce iubesc de mor, de ce am eu o vină
De ce mă-nalță vis, de ce nu-i realitate
Mă caută de zor să mă trezească-n noapte
De ce îmi tulburi gândul, de ce nu ești aproape
Am sufletul plecat, la tine-i dus și arde
Iubirea l-a chemat, tot caută departe
Rămân abandonat, pierdut de realitate
O fi strict ce se vede, ce simți doar ți se pare
Ce zornăie prin suflet sunt sparte sticle goale
Iubirea mișcă munți, adună sau desparte
Când doi sunt doar în vis ce-i realitate arde
Oceanul și barca
Tu ești oceanul care ne desparte,
Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,
Ce ar fi ea fără de apa-albastra,
Conturul frumuseții ei apare
Când ea pluteste-n largul tau..
Și minunatul soare pălește
Văzând iubirea lor atât de mare...
Destinul poate că ne e dușman,
Dar farmecul iubirii noastre poate
Șterge distanta dintre adânci ape,
Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua
Ce se unesc,si-afara ploua,
Căci cerul plânge când distanta doare,
Dar inimile noastre au culoare,
Și ochii noștrii se topesc unul în altul,
Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...
Parșiv
Ca o petală ofilită
te rupi încet și lent de mine.
Timpul e doar o ispită
în al vieții joc de rime.
Ca o picătura de ploaie
te prelingi adânc pe suflet
Apoi ieși cu nepăsare,
lasandu-mi răni și-un profund urlet.
Ca adierea vântului, îmi bati ușor în față
Tresărând vechi amintiri, din chinuita-mi viață.
De ce nu ai mai așteptat? De ce te-ai dus? Parșiv, râzând...
Eu am rămas goală, cu sufletu-mi plângând.
O secunda de-ai mai fi stat, sa fim din nou, doar eu cu tine
Sa iubim puternic chiar și ce-i mai rău in lume,
Sa simțim caldura unui răsărit de soare,
Sa ne îmbrățișăm cu dor, chiar dacă pământul moare...
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
MĂ REVOLT !
M-am trezit cu un gând în minte...
Ce ar fi dacă ...a-și încerca
Să le spun de la obraz :
D-lor , ajunge cât a-ți furat ,
Ajunge ,cât ne-ați mințit
Lăsați locul altora
Iubitori de țară și de neam .
Fiilor noștri și ai voștri
Să nu le crape obrazul
Că nu-au țară ,că nu-au neam!...
A-ți văndut țara pe un preț de nimic .
Mă revolt ,da-s prea mic ,n-am putere
Planurile voastre să le stric!...
NEDUMERIRE
Pentru două milioane câștig
Trag ca vita ,trag în jug
Sfredel dur în piatră dură
De la cap în jos se fură.
Dialoguri neînțelese,
Ochi mirați te țintuiesc
Când le spun că nu plătesc
Fiincă toate adunate
Trec de pensia jumate.
De înțeles ,n-am înțeles
Unde, cât mai am de dat
Să mă văd de aici scăpat
Să-am liniște la noapte?
Geaba vreau să înfrunt ursita
Că la ea nu merge mita.
Realitatea arde
Trăim în lumea rece pierduți de realitate
O formă fără fond când dragostea te arde
Cine-a decis ce-i rău, ce-i bine, cine poate
Doar reguli fără suflet din inimile moarte
De ce mă seacă dor, nu l-am chemat să vină
De ce iubesc de mor, de ce am eu o vină
De ce mă-nalță vis, de ce nu-i realitate
Mă caută de zor să mă trezească-n noapte
De ce îmi tulburi gândul, de ce nu ești aproape
Am sufletul plecat, la tine-i dus și arde
Iubirea l-a chemat, tot caută departe
Rămân abandonat, pierdut de realitate
O fi strict ce se vede, ce simți doar ți se pare
Ce zornăie prin suflet sunt sparte sticle goale
Iubirea mișcă munți, adună sau desparte
Când doi sunt doar în vis ce-i realitate arde
Oceanul și barca
Tu ești oceanul care ne desparte,
Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,
Ce ar fi ea fără de apa-albastra,
Conturul frumuseții ei apare
Când ea pluteste-n largul tau..
Și minunatul soare pălește
Văzând iubirea lor atât de mare...
Destinul poate că ne e dușman,
Dar farmecul iubirii noastre poate
Șterge distanta dintre adânci ape,
Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua
Ce se unesc,si-afara ploua,
Căci cerul plânge când distanta doare,
Dar inimile noastre au culoare,
Și ochii noștrii se topesc unul în altul,
Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...
Parșiv
Ca o petală ofilită
te rupi încet și lent de mine.
Timpul e doar o ispită
în al vieții joc de rime.
Ca o picătura de ploaie
te prelingi adânc pe suflet
Apoi ieși cu nepăsare,
lasandu-mi răni și-un profund urlet.
Ca adierea vântului, îmi bati ușor în față
Tresărând vechi amintiri, din chinuita-mi viață.
De ce nu ai mai așteptat? De ce te-ai dus? Parșiv, râzând...
Eu am rămas goală, cu sufletu-mi plângând.
O secunda de-ai mai fi stat, sa fim din nou, doar eu cu tine
Sa iubim puternic chiar și ce-i mai rău in lume,
Sa simțim caldura unui răsărit de soare,
Sa ne îmbrățișăm cu dor, chiar dacă pământul moare...
Nebuna mea din nebunia noastră
Nebuna mea din nebunia noastră,
Desculți lipim afișe pe perete,
Și desenăm crini albi în glastră,
Ca două suprarealistice portrete.
Halate albe dănțuie pe coridor,
Ca umbre de stafii de prin castele,
Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,
Sub cerul tău lipsit de stele.
Cămăși de forță avem în garderobă,
Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,
Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,
Și bem cu toții smirnă din ceaun.
Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,
Bufnim în râs și fluierăm la Lună,
Apoi executăm un salt mortal,
Cu medicul de gardă împreună.
Cântăm în izolare Odă bucuriei,
Lui Beethoven subit auzul îi revine,
Un paznic cade pradă poeziei,
Și începe să recite Poemele luminii.
Nebuna mea din nebunia noastră,
Ce ne iubim aicea în ospiciu,
Suntem nebuni de inimă albastră,
Și a fi așa nebuni... e un deliciu.
Other poems by the author
AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
VOUĂ
Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori,
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori,
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos,
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos...
Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...
Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină,
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină,
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci,
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci...
ATINGERE
Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...
Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...
O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...
Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...
Astăzi
Astăzi, astăzi, astăzi.
Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.
Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"
De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate.
Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment.
Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos!
Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."
DRUMUL MEU
Nu știu drumul acesta unde va duce,
Către care țărm, către care răscruce,
Mult urcă și mai apoi drept coboară,
Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
În calea mea ai așezat obstacolele multe,
Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
Eu știu că drumul meu este continuu,
De soare luminat și nu promiscuu,
Dar uneori chiar este mult prea greu,
Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
Prea multe drumuri, prea multe piedici,
Și-am obosit de mult prea multe predici...
Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
Sub soare plin, un bob de rouă efemer...
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...
AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
VOUĂ
Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori,
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori,
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos,
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos...
Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...
Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină,
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină,
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci,
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci...
ATINGERE
Nu mă lăsa să ațipesc. Să dorm. Să cad.
Așa cum cade roua, blând, pe acele de brad.
Te roagă cel care, oricum, vrea să trăiască,
Din propria-i cenușă, un Phoenix, ce ezită să renască...
Căci din tristețea penelor de foc mă-înalț către genuni,
Să strâng în colțul ochilor înfrântele minuni,
Ecoul vieților trecute ce au crescut și au murit în mine,
S-a stins încet în dăngănit de clopote creștine...
O, dulce renunțare, tu m-ai pierdut printre suspine,
Eu știu că nu mai locuiesc de mult în mine,
Din pielea-mi strâmtă-am reușit să evadez spre soare,
M-am frânt. M-am risipit pe țărm, ca valul rătăcit din mare...
Privește, toată viața mea-i un vers final,
Cu fructele dezamăgirii, eu m-am hrănit, fatal,
O seamă de cuvinte, transparente, fără noimă într-o carte,
Un tom de foi îngălbenite, dar vii în fiecare carte...
Astăzi
Astăzi, astăzi, astăzi.
Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.
Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"
De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate.
Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment.
Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos!
Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."
DRUMUL MEU
Nu știu drumul acesta unde va duce,
Către care țărm, către care răscruce,
Mult urcă și mai apoi drept coboară,
Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
În calea mea ai așezat obstacolele multe,
Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
Eu știu că drumul meu este continuu,
De soare luminat și nu promiscuu,
Dar uneori chiar este mult prea greu,
Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
Prea multe drumuri, prea multe piedici,
Și-am obosit de mult prea multe predici...
Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
Sub soare plin, un bob de rouă efemer...
DE-AŞ FI LĂSAT...
De-aş fi lăsat în umbra mea
Lumina-n colţ de frântă stea
Să tremure la geamul tău
Un ciob tăiat din glasul meu...
De-aş fi lăsat ca luna nouă
Să-ţi şadă-n cale bob de rouă
Răcoritoare urmă-albastră
Pervaz la sufletu-mi fereastră…
De-aş fi lăsat ca drumul meu
Să curgă lin ca dansul unui zmeu
Aş fi ştiut că zarea aurie
A făurit din lacrimi, perla vie...
De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele
Adastă cerul adâncit de stele
M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii
Să-mi cânte în surdină somnul vieţii...
De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin
Apus de soare roşu şi senin
Îngenunchiat în rănile adânci
Ca valul risipit în albe stânci...
De-aş fi lăsat să mor o clipă
Să-mi fie gândul vârf de-aripă
Să zbor înalt şi să cobor Strivit în umbră de cocor...