DE DORUL TĂU

    Când floarea-soarelui pe câmp s-a stins,
    Sărut pe gât și buze mi-ai pretins...
    Dar te întreb, din nou, a nu știu câta oară,
    Cine ești tu să mi te vâri în suflet de cu sară?
    
    Căci din petale aurii căzute-n drum,
    Te-ai potrivit să-mi șezi în umbră-acum,
    Și să-mi șoptești cu osebită neobrăzare,
    Că ești lumină de apus de soare...
    
    Or soarele, pe cer, s-a stins demult,
    Tăcerea lumii, în amurg, n-o mai ascult,
    Așa că, de te-aș crede de cuviință,

    Tu-mi aparții cu-ntreaga ta ființă...

    Ascultă vocea-ntunericului, 
    ascultă adâncul foşnind,
    Lumină dorind,
    Viaţă dorind...
    
    Atinge-aceste nestemate reci, 
    şi-azvârle-le în mare, 
    în murmur de cantaţii seci,
    ce numai diamantu-l are...
    
    Adu ofrandă zeilor păgâni:
    petale mici de roz-marin, 
    trifoi, boboci de trandafir, 
    un bob de rouă limpede, şi mir,
    
    Şi dup' un răsărit de soare, 
    şi un amurg de cer catifelat, 
    dă-i jumătăţii tale-o floare, 
    boboc de crin neîntinat,
    
    Să-i fie-n sân, drept talisman, 
    să îl ferească de duşman...
    Şi apă ne-ncepută, dă-i să bea, 
    şi-l vei feri, de vreme rea...
    
    Şi adănceşte-te din nou în mare, 
    şi-adună spre lumină, pietrele solare
    şi-azvârlele-nspre cer, să fie şoapte, 
    împrăştiate-n vânt, întreaga noapte...

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

    Ningea cu floare de cais...
    Şi-albastrul cerului promis,
    Încet se risipea color,
    Însângerând petale de bujor...
    
    Şi-n jurul meu plutea uşor,
    Înmiresmat, parfum de nor,
    Rupt îmi părea din paradis,
    Şi mă simţeam ca un proscris...
    
    Şi-n suflet mi se strecura tiptil,
    Străluminând surâsul de copil -
    Un fluturaş cu aripi de-ametist,
    Ce dănţuia ca un artist...
    
    Şi-oricât eram de-nfrigurat şi trist,
    Cu-alură de boem – renascentist,
    Tot îmi doream să fiu gentil,
    Cu fluturaşul cel subtil...

    N-a fost drept, şi nici cinstit, 
    când schimb de inimi am făcut, 
    şi-acum în pieptul meu s-aude sist străin, 
    dezacordat şi cabalin...
    
    Dar ţie ce-ţi mai pasă-acum

    tu eşti cu altul: 
    iubind, te-ai înnoit cu trupul meu, 
    cu ochii mei, cu buzele mele,

    cu visele mele, cu gândurile mele...

Vezi tu, eu stau așa, câteodată, cu ochii închiși, de mă gândesc ca tot omu', la ale mele, la toate câte le-am văzut și trăit, în dosul pleoapelor mi se perindă imagini viu colorate și le aud ecourile îndepărtate, mă căznesc să le "prind" mai bine, concentrându-mă asupra lor, fără prea mult efort totuși, fiindcă știu că cu cât stărui mai mult, cu atât imaginea tinde să "fugă" și se "ascundă" după altele și altele, trebuie să par indiferent, s-o amăgesc că de fapt nu-s interesat de "oferta" ei, și uite-așa, na!, că te-am "prins":

... ne aflăm pentru prima dată într-un loc străin, departe de casă, în... Valencia. 

Ne-am hotărât, să ne petrecem o parte din vacanța de vară în însorita Spanie, să "facem" un tur de orașe, începând cu Valencia și continuând cu Barcelona, Madrid, Toledo, Albacete, Benidorm. Urma să ne petrecem câte două-trei zile în fiecare oraș, ca mai apoi, să încheiem sejurul în "New York-ul" Europei. Ne-am urcat în avion, și după un zbor de două ore și jumătate printre norii de vată de zahăr, ne-am aflat la Valencia.

Valencia este un oraș absolut superb, care merită din plin să fie vizitat, are multe de oferit turiștilor, și în cele trei zile cât am poposit acolo, am văzut Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, Podul de Calatrava, și plajele la Mediterana. 

Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, si Podul de Calatrava care unește  tot acest complex turistic, sunt greu de descris în cuvinte, mai ales pentru noi, obișnuiți fiind cu brutalismul de tip comunist ca stil de arhitectură. 

Mie unul mi se părea că mă aflu într-un film SF, iată, am parcurs un drum către o minunată grădină deschisă soarelui, plină cu palmieri eleganți care-și etalau trupurile înalte înspre structura scheletică a acoperișului grădinii, baza ei fiind formată din bănci scobite din loc în loc și acoperite ingenios cu bucăți sparte de faianță albă, strălucitoare...

La ieșirea din grădină, înspre stânga am coborât o scară amplă care dă spre o logie arcuită ca o șiră a spinării, acoperită de tufe verzi înflorite de o sumedenie de flori roșii, în timp ce în fața noastră se înalță siluetele a două clădiri, una sub forma stilizată a unei balene, iar cealaltă a unui pește imens cu spinarea acoperită de panouri de sticlă albastră. 

Tot ceea ce vedeam cu uimire, era construit din beton, oțel și sticlă albastră, pereții fiind înveliți cu aceeași faianță spartă, albă, fiecare clădire oglindindu-se bine gândit în bazine largi cu apă, nu prea adânci, având că scop pe lângă estetică, și răcorirea întregului ansamblu, întrucât simțeam că arșița soarelui e înfrântă de briza ușoară stârnită de undele celor două bazine.

Ca mai toată lumea, după ce ne-am răcorit picioarele obosite în apa răcoroasă, am vizitat, trecând podul, și Oceanograficul, complex dedicat întru totul studiului marin. Acolo am văzut o mare varietate de specii de pești, și am trecut chiar printr-un tunel de sticlă ce străbate în două un imens acvariu. A fost extrem de interesant să vedem cum ne trece pe deasupra capetelor umbra un rechin ce părea fioros, zic "părea" întrucât era sătul, fiindcă nu hăpăia la alte lighioane mai mici decât el și care populau din plin acvariul.

Însă dintre toate aceste minunății, care ne-au suscitat cu siguranță interesul, pe mine m-a frapat seninătatea celor din jur, nu vedeai oameni îngândurați, preocupați, ci doar localnici și turiști deopotrivă, care își petreceau câteva clipe într-un cadru tocmai potrivit pentru relaxare și siestă. De altfel, și în oraș, peste tot, pe străzi, în cafenele, magazine sau mall-uri, domnea aceeași seducătoare atmosferă de calm și de liniște, viața pe Costa del Sol se desfășoară lin, fără grija zilei de mâine, localnicii fiind mai mult decât binevoitori în a-ți arăta cum se trăiește cu-adevărat viața...

Și totuși, după ce am rătăcit prin arhitectura impunătoare a Valenciei, printre ape și umbre de palmieri, am simțit că nu atât locurile, cât însăși tihna oamenilor ne-a dezvăluit ceva esențial: cum să stai pe pământ, fără grabă, cum să lași soarele să-ți încălzească gândurile și cum să faci din fiecare clipă un răgaz de contemplare. Valencia nu ne-a arătat doar minuni de beton și sticlă, ci și tăcerea care vorbește cu adevărat, o tăcere caldă, în care te simți acasă, chiar și departe de casă. Și poate că acesta e adevăratul vis spaniol: nu zbuciumul aventurii, ci liniștea care te însoțește când închizi ochii și lași amintirile să se aștearnă, una câte una, ca razele soarelui peste mare...

Când te scriu in versuri

Parca-mi curgi prin vene

Ca o furtună liniștită 

Ce spală orice durere...

Esti muza mea fierbinte

Și te scriu in cuvinte

Te scriu in rimă dulce

Poate gândul te ajunge

Îți scriu cât pot de frumos

Deși în suflet nasc haos

În strofe mă spovedesc

De dorul ce-ai lăsat să trăiesc...

Ți-aș fi dat întregul Soare,

Ca să zâmbești, mereu în zare.

Ți-aș fi dat frumoasa lună,

Ca o aură-cunună.

Aș fi făcut din noapte zi,

Și ți-aș fi recitat mii de poezii..

Chiar dacă tu nu știi,

Cândva, poate ne vom regăsi..

Cand simt ca trupul tau

Respira peste-al meu

Pot trece peste toate

Oricat ar fi de greu.

Bade, nu te-ndoi, 

Asculta-ti glasul inimii.

Daca-ti spune sa ma iei

Nu te intreba de vrei.

Te intrebi, te tot sucesti,

Uiti, poate, sa mai traiesti,

Glasul inimii s-asculti

Sa-i lasi incolo de munti

Si de vai si de campii

Tot om fi, de-a fi sa-mi fii.

Fost iubirea vietii mele,

Basta si la revedere?

Viitor fost de mi-ai fi

Tot pe tine te-as iubi.

Caci poezia ce o scriu

N-o scriu sa fie in pustiu

O scriu tie, bade drag,

Sa calci al vietii mele prag.

Tu sa-mi vii sa te iubesc

Si sa pot sa pretuiesc

Dragostea de cuplu, noi,

Sa fim de-acuma amandoi.

Caci multe noi am indurat,

Iar de ne stim, ne stim cu drag.

Ne-om vedea-ntr-o buna zi

Si-mpreuna om tot fi.

Floarea dragostei-nfloreste

Peste tot, ea tot traieste,

Ai sa vezi, tu, bade drag,

Ca ce spun nu este vag.

Caci iubirea noastra-n doi

Va trece prin multe ploi

Si-om tot schimba la umbrele

Le-om cara si de-or fi grele.

Cu curaj si cu-ndarjire

Sa-mplinim a vietii fire.

Te iubesc.

Trag aer in piept 

Respir odată cu tine

Te port in vise mereu

Te port in sufletul meu.

Tu ești lumina mea

Suflet curat

Bunătatea ta 

E ceea ce caut.

Tu ești aceea ce-mi dai putere

Să simt,să ating, să trăiesc,să iubesc.

Mă uit la tine

Mă uit că la soare 

Tu ești aceea 

Ce-mi dai îmbrățișare.

Zece vieți de-ar fi

Tot ar fi puține 

Pe tine te-aș alege

Să trăiesc cu tine.

Plimbări nocturne mă trezesc
Caut răspunsuri ce mă neliniștesc
Te caut în minte, și sper să-mi răspunzi
Căci timpul e scurt, și noi muribunzi.
Am lupte în cap ce mă bântuie-ntruna
Lupte, ce dor, și sunt dulci, mi-e tot una,
Când tu ești subiectul furtunii din minte,
E un gănd bun sau nu, tot la fel se simte.
Am trageri spre infinit, și infinitu-i spre sfârșit
În iubire timpul e relativ, sentimentul, facultativ,
Îmi trece prin sânge gândul final...
Nu vreau să te pierd, e un gând banal.
Dar timpul e relativ, sentimentul facultativ,
Pot să te am, și pot să nu...
Asta nu știu eu, dar poate știi tu.
Dar nu vreau să te pierd, e un gand banal
Te am în minte, lângă un sentiment primar.

Fericit e omul care

Nu se plânge că nu are,

Nu se plânge-n gura mare

Nici măcar atunci când doare.

Fericit peste măsură

Este cel cusut la gură;

Cel ce tace și îndură,

Și-i umil, lipsit de ură.

Fericirea din durere,

Fără nicio mângâiere,

Când tu dai fără a cere,

Este cea dintâi avere!