DE DORUL TĂU

Sunt singur şi câmpia mă-nconjoară,
Şi soarele-mi bate-n crengi a nu ştiu câta oară,
În fiecare dimineaţă, trezit, privesc spre cer,
Şi-n fiecare noapte simt stelele cum pier…

Sunt singur şi atât de trist...      
Nu dorm aproape niciodată.      
Şi stau crucificat pe cer, întocmai ca un Crist,      
Şi mor încet, străpuns de fulgere în coastă...      
  
Şi am să dăruiesc atâta umbră-n jur...  
Păcat, nu-i nimeni să-nţeleagă...      
Nu-i sentiment mai trainic şi mai pur,      
Ca cel de dăruire-ntreagă...      
      
Mă-nclin să cred că nu aici mi-e locul...      
Când m-am născut din sâmbure, m-a ocolit norocul...
O, Doamne, ce n-aş fi dat să nu fi răsărit,      
Să nu fi fost bătut de ploi şi-n vânturi pustiit !!!      

Trimite-Ţi Doamne fulgerul spre mine,      
Să ard, ca rugul pentru Tine...      
Să fiu al doi-lea răsărit de soare,      
Să mă renasc în calm de mare...

    Te-aş ruga, să nu mai plângi,
    Căci îi vremea să te culci,
    În vise Toamna să o strângi,
    În boabele de struguri dulci...
    
    Priveşte frunzele cu ochi mijiţi,
    Cum se cutreieră în cale,
    Cum stau bostanii de pitiţi,
    În lojele de cucuruz din vale...
    
    Priveşte soarele-n amurg,
    Cum poleiază-ntreaga zare,
    La umbrele prelungi ce curg,
    Ca zdrenţele pontonului în mare...
    
    Ascultă cum răsare luna...
    Nu-i adiere-n liniştea deplină...
    Pe cer fără ecou stă scris-o stea,
    Ce se cutremură-n surdină...

    În zadar şi-arată luna 
    Razele-i subţiri şi-albastre, 
    Fiindcă mie mi-e totuna 
    Dacă dorm sub mii de astre! 
    
    În zadar visele mele, 
    Năruite-n miez de noapte, 
    Tremurau ca nişte stele, 
    Gânduri prefăcute-n şoapte! 
    
    În zadar aflam mereu 
    Dimineaţa-n haină nouă! 
    Şi-n van căutam din greu 
    Strălucind tainica rouă! 
    
    Căci aşa cum ţi-am promis 
    Noaptea, mângâierea-i lină -
    Vis trăit într-un alt vis,
    Pe a inimii colină…

    Copacii descărnaţi de frunze,
    crucificaţi pe cer, 
    fac parte din decorul
    acestei triste tragedii...
    în care fiecare-şi joacă 
    cu mult prea bine rolul.
    Timid şi mistic cerul,
    -i-nvăluie cu totul,
    înduioşat părinte, 
    de triştii lui copii...
    
    Aripi le-ar da, să zboare
    crescând spre sânul său, 
    dar nu-i stă în putere
    căci, viaţa lui e-un chin...

Se trec în valuri corbii croncănind cu toții, 
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții, 
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

În astă tristă, sumbră și mică adunare, 
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare, 
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece, 
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece, 
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară, 
A câta toamnă-i, Doamne, iară?

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...

ne vom iubi 

in targul vechi 

uitat de lume

vom rataci

si nimeni nu va sti

pe unde

vom cauta 

sa poposim 

in limpezi case 

si vom uita 

ca mai traim 

duminica la ora sase

Noi azi am uitat fiecare atingere 

Fiecare glas, fiecare îmbrățișare din trecut

Noi azi am uitat fiecare chip

Fiecare mângâiere, fiecare miros de parfum 

Noi azi am adunat o colecție infinită de amintiri

De momente, de sărutări pe umerii goi 

De acum și pentru veșnicie 

Vom alătura fiecărui cuvânt prenumele NOI

Pe coastă trece mândra-n zori,

Cu pași de scai și fiori,

Și-i curg cosițele-n ninsori

Pe umăr mlădios.

Și când o vede boierul sus,

Pe calul lui cu șeauă-n pus,

I se frânge sufletul nespus-

De drag i se face ros.

Ea, simplă, cu șorțul legat,

Cu ochiul cald, dar tulburat

Abia-l privește rușinat-

Și-i fugi gândul în vale.

El, bogat ca-un împărat,

Cu grajduri pline și palat,

De-ar fi putut, s-ar fi lăsat pe-un spic de grâu purtat doar să-i sărute onoarea.

Dar satul râde:  „Nu se poate!

Ea-i fiică de oameni cu gloate,

El poartă inel cu pietre mari, toate –

Nu-i pentru mâna ei!”

Și când se strâng vecinii-n prag,

Și bârfesc iar cu foc pribeag,

Boierul tace, dar îi-i drag

Mândruța dintre văi.

La fântână, când se oprea,

În palme apa-i tremura,

Căci simțea ochii lui cum stau

Pe chipul ei cel blând.

Și de se-ntâmpla să nu-l zărească,

Inima îi tot creștea să plesnească,

Că dragostea nu se citește

Doar în port și-n rând.

El vine-n sat cu flori în mâni,

Mari ca domnițele din scâni,

Și spune: „Fată, dacă rămâi,

Îți dau și cer, și mare!”

Ea râde lin: „Boierule…

Ce-mi trebuie mie aur, fele?

Mai scump e omul în durere,

Decât palatul mare.”

Dar el o vrea, și-o vrea curat,

Nu pentru faimă, nu pentru sat,

Ci că-n privirea ei de fat’

Găsise împăcarea.

Și spune lumii: „Mi-e iubită!

De cine-i gura veninoasă, rănită,

Să știe: tot ce-i omenit

Nu stinge-n noi chemarea!”

Și ea-l privește: „De-i să fii

Cu mine-n drum și-n nebunii,

Rămâi, boierule, să știi,

Că drag nu-i de vândut.”

El lasă rangul la pământ,

Și-și pune chipul la cuvânt:

„Cu tine m-a bătut un vânt

Ce n-am mai cunoscut!”

Și satul, mirat, nu mai zice,

Căci dragostea nu stă în spice,

Nici în averi, nici în potrice,

Ci-n doi ce se adună.

Iar mândra fată, cu suflet plin,

A prins în brațe destinul lin,

Și boierul – rupt de lume, din

Mândrie mai bătrână.

Cu ochii tăi căprui

În viața mea apărui,

Defapt cred că erau aproape negri

Dar niciodată nu i-am simțit acri.

Vocea ta, ah, o frumusețe 

Vorbele le scoteai cu delicatețe.

Și inima a început să-mi tresară,

Când te-am auzit vorbind prima oară.

Atitudinea ta așa de matură

Mă făcea să am temperatură.

Căci nu am întâlnit pe nimeni altcineva

Care să mă facă să mă simt așa.

A trecut mult timp decând te-am cunoscut

Și încă țin la tine mult.

Poate că sunt puțin obsedată

Dar să știi că m-ai făcut cea mai fericită fată.

Cu fiecare fulg căzut, 

Eu te iubesc mai mult, mai mult, 

Și te ador și te visez, 

Și vreau doar să te-mbrățișez. 

Cu fiecare fulg de nea, 

Eu mă gândesc dacă mă vrea, 

Dar nu-i destul de clar oare, 

Că eu sunt doar o "oarecare"?

Cu fiecare fulg mărunt, 

Cu dorul tău eu mă înfrunt, 

Și-aștept clipa în care poate,

Mă vei iubii cu semnătate. 

Când te-am privit ultima oara

Speram c-o sa revii cât pentr-un vin

Dar ai luat cu tine lumea toată

Când trebuia sa-mi lasi atât de putin.

Si totuși atât de draga imi era privirea

Chiar dacă tu nu-mi mai zambeai

Căci te priveam cuprinsa de-amintirea

Ultimei nopți din luna mai

De-ar fi sa ne mai fim vreodată

Cred c-as opri ceasul în loc

As revarsa dorul meu tot ...

Pentr-un moment de altădată

As cere lumii sa ia foc..