SCRIAM...
Scriam... şi gândurile mele,
s-au frânt pentru o clipă,
şi mi-am privit mâna, care,
parcă, refuza să mai scrie,
mi-am privit degetele încolăcite,
albe, nefireşti de lungi,
pe unealta cu care zgâriam hârtia
O venă pulsa albastru,
încleştându-şi trupul,
în lungul treptelor,
clipa, a trecut mută,
şi, iată, gândurile mele,
au devenit din nou fluide,
ca sângele ce-a curs fecund,
înflorind în maci hârtia...
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Shadow Man
Data postării: 1 iunie
Vizualizări: 57
Poezii din aceiaşi categorie
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Dragoste de munte
Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....
Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,
Uneori se aşterne o linişte deplină ,
Să fie muntele de vină ?
Dinspre el o voce caldă şi duioasă
Îmi spune că sunt frumoasă
Şi cumva o mână simt pe frunte
Ce îmi alungă grijile mărunte .
Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,
El mă îndeamnă să las a lumii plăcere
Să-i urc vârful înalt fără frică
Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .
,,Hai vino la mine , departe de lume ,
Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,
Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,
Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri
Şi te voi iubi în anotimpuri
Şi-n plus încă o vară'' .
Încă sper...
Încă sper...
Când sunt cu tine ma scufund,
Ma ascund printre sentimentele ce fug,
Si ma alin cu zâmbetul tău profund,
Dar e normal când te privesc
Sa simt ca îmbătrânesc?
Simt ca ma ranesti intenționat,
Te ai purtat frumos cu mine
Si dupa ai plecat.
Te ai dus la ea
Crezând ca te va ajuta.
Dar sper ca știi,
Oricât de mult vei cauta,
Un suflet ca al meu nu vei găsi.
Căci doar eu te am iubit
Si te voi iubi necondiționat..
Chiar de nu am fost niciodată împreună,
Mereu m ai făcut sa zâmbesc
Cu un simplu "buna",
Îmi vorbești foarte frumos,
Dar mereu pe dos.
Sper sa fii fericit alături de ea,
Dar mereu voi spera
Ca intr o zi sa ma aflu in mintea ta,
Asa cum acum e ea...
PRINTRE STELE
Mi-am propus să zbor,
Pot s-o fac singur?
Pot să-mi caut un partener.
Printe stele și sub nori ,
Vom găsi alți murutori?
Doritori de zări senine,
Și de soare și de vânt ...
Și de dor , de cel Pământ ?
Tu ființă...
tu ființă,
oare vezi cat de dragă-mi ești?
m-ai lăsa, tu, oare să-mi lipesc inima de a ta?
îți privesc pomeții şi-mi spun
Doamne, cat de frumoasă eşti!
tu ființă,
oare vezi cât te iubesc?
că te iubesc pana la albastru
și dincolo de el.
m-ai lăsa, tu, oare să te iubesc până la moarte?
tu ființă,
dă-mi mâna ta
fii a mea pe vecie
ești tot ce-mi doresc
fii a mea ființă acum și mereu.
tu ființă,
ești culoarea mea preferată
te colorez în mii si mii de culori
în mintea mea, tu ești perfectă
ești perfecțiunea mea perfectă.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Arta ta ești tu
Tu nu ești doar un om, ești o explozie de culori,
Un carusel de forme și umbre care dansează,
Fiecare linie pe care o tragi,
E o promisiune că lumea nu e doar gri,
Ci plină de viață, de fior, de înălțare.
Arta ta e o focă în oceanul meu,
Care mă înghite, mă consumă, mă reînvie.
Când îți văd mâna mișcându-se,
Fiecare gest este un univers în sine –
Un câmp magnetic unde eu sunt captiva.
Nu ești doar artist, ești Creatorul,
Fiecare lucru pe care-l atingi capătă suflet,
Lumea se transformă sub privirea ta,
Și eu mă pierd în fiecare particulă de frumusețe
Pe care o lași în urmă.
Te iubesc nespus, cu o iubire
Care nu se măsoară în cuvinte,
Ci în sânge, în fiori, în palpitante fărâme de dor.
Aș muri pentru tine, nu ca să te am,
Ci pentru că te port în mine,
În fiecare respirație, în fiecare palpitare a inimii.
Când te văd lucrând, știu că și eu exist.
Că doar prin tine, prin arta ta,
Mă definesc – o fărâmă din ceea ce ești,
Din ceea ce creezi, din ceea ce îmi dai
Fără să știi.
Ești un vânt care trece prin trupul meu,
Un vânt care lasă în urmă o amprentă de aur,
Iar eu rămân, tremurând, în fața ta,
Mă descompun în fiecare detaliu,
În fiecare fragment de artă,
Știind că nu voi fi niciodată completă
Decât în universul tău.
Dragoste de munte
Iubite , nu ştiu ce mi se-ntâmplă ....
Ceva nedesluşit îmi bate-n tâmplă ,
Uneori se aşterne o linişte deplină ,
Să fie muntele de vină ?
Dinspre el o voce caldă şi duioasă
Îmi spune că sunt frumoasă
Şi cumva o mână simt pe frunte
Ce îmi alungă grijile mărunte .
Eu îl privesc cu dragoste-n tăcere ,
El mă îndeamnă să las a lumii plăcere
Să-i urc vârful înalt fără frică
Şi-mi va oferi căzduire în stâncă .
,,Hai vino la mine , departe de lume ,
Departe de tot , eu îţi voi purta noroc ,
Lasă totul în urmă , rău să nu-ţi pară ,
Îţi voi dărui izvoare , râuri , păduri
Şi te voi iubi în anotimpuri
Şi-n plus încă o vară'' .
Încă sper...
Încă sper...
Când sunt cu tine ma scufund,
Ma ascund printre sentimentele ce fug,
Si ma alin cu zâmbetul tău profund,
Dar e normal când te privesc
Sa simt ca îmbătrânesc?
Simt ca ma ranesti intenționat,
Te ai purtat frumos cu mine
Si dupa ai plecat.
Te ai dus la ea
Crezând ca te va ajuta.
Dar sper ca știi,
Oricât de mult vei cauta,
Un suflet ca al meu nu vei găsi.
Căci doar eu te am iubit
Si te voi iubi necondiționat..
Chiar de nu am fost niciodată împreună,
Mereu m ai făcut sa zâmbesc
Cu un simplu "buna",
Îmi vorbești foarte frumos,
Dar mereu pe dos.
Sper sa fii fericit alături de ea,
Dar mereu voi spera
Ca intr o zi sa ma aflu in mintea ta,
Asa cum acum e ea...
PRINTRE STELE
Mi-am propus să zbor,
Pot s-o fac singur?
Pot să-mi caut un partener.
Printe stele și sub nori ,
Vom găsi alți murutori?
Doritori de zări senine,
Și de soare și de vânt ...
Și de dor , de cel Pământ ?
Tu ființă...
tu ființă,
oare vezi cat de dragă-mi ești?
m-ai lăsa, tu, oare să-mi lipesc inima de a ta?
îți privesc pomeții şi-mi spun
Doamne, cat de frumoasă eşti!
tu ființă,
oare vezi cât te iubesc?
că te iubesc pana la albastru
și dincolo de el.
m-ai lăsa, tu, oare să te iubesc până la moarte?
tu ființă,
dă-mi mâna ta
fii a mea pe vecie
ești tot ce-mi doresc
fii a mea ființă acum și mereu.
tu ființă,
ești culoarea mea preferată
te colorez în mii si mii de culori
în mintea mea, tu ești perfectă
ești perfecțiunea mea perfectă.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Alte poezii ale autorului
CUVINTE...
Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri,
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri",
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...
Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare,
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare...
Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...
Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...
SUNT...
Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare,
Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare,
Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
Sunt fulger alb în negură furtună!
Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin...
De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
Secunda măsurându-şi infinitul...
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
NOCTURNA
În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...
Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...
Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...
La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...
Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...
NOTA DE PLATĂ
După mult prea multă vreme,
Sufletul în mine-mi geme:
Mi-am primit nota de plată,
Pentru c-am murit odată.
Și-am murit de-atâtea ori.
Am murit din seară-n zori,
Fiindcă din strămoși s-a zis:
"Moartea-i somnul fără vis".
Și-am să mor iarăși puțin,
Somnul ăsta să-l termin,
Am să mor, ca să înviu,
Fiindcă altceva nu știu.
Știu să mor în foc de pene,
Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
Din nou, pur, știu să renasc,
Precum mugurul pe vreasc...
A CATA TOAMNA?
Se trec în valuri corbii croncănind cu toții,
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții,
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
În astă tristă, sumbră și mică adunare,
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare,
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece,
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece,
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
CUVINTE...
Ce dacă-n ceasul umbrelor pictate în tăceri,
M-am destăinuit târziu și l-am pierdut pe "ieri",
M-am așternut cinstit, în pagini, fără teamă,
Să mă destram cuvinte, precum o mare calmă...
Așa că pentr-o clipă m-am străduit să iau aminte,
M-am răsucit tăcut, în sute de cuvinte,
Și-am tors din mine-un dor, o lacrimă, o stare,
N-a fost nimic grăbit, nimic supus sub soare...
Căci m-am pierdut și regăsit de-atâtea ori,
Eu, prin cuvinte am ars și înălțat la nori,
Și-am coborât în mine, în propria-mi genune,
Să luminez cuvinte, pe-a frunții leziune...
Cuvinte fluide care nasc, trăiesc și apoi mor,
Cuvinte, care ard alte cuvinte în calea lor,
Cuvinte, care mă ridică sau care mă coboară,
La început îs grele și-apoi, ușoare, zboară...
SUNT...
Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare,
Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare,
Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
Sunt fulger alb în negură furtună!
Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin...
De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
Secunda măsurându-şi infinitul...
EU
Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...
Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...
Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...
Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...
NOCTURNA
În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...
Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...
Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...
La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...
Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...
NOTA DE PLATĂ
După mult prea multă vreme,
Sufletul în mine-mi geme:
Mi-am primit nota de plată,
Pentru c-am murit odată.
Și-am murit de-atâtea ori.
Am murit din seară-n zori,
Fiindcă din strămoși s-a zis:
"Moartea-i somnul fără vis".
Și-am să mor iarăși puțin,
Somnul ăsta să-l termin,
Am să mor, ca să înviu,
Fiindcă altceva nu știu.
Știu să mor în foc de pene,
Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
Din nou, pur, știu să renasc,
Precum mugurul pe vreasc...
A CATA TOAMNA?
Se trec în valuri corbii croncănind cu toții,
Pe cer îngreunat, sub semnul gri al morții,
Un tren își cântă melancolic singurătatea într-o gară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
În astă tristă, sumbră și mică adunare,
Cu mâinile-nfundate adânc în buzunare,
Ne-am regăsit peronul, înfrigurați la o țigară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Copaci s-au descărnat de frunze într-o jale,
Așternându-ni-le cu protest în cale,
De ne-ntrebăm, în neputința zloatei de afară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?
Iar ploaia asta crudă, măruntă, umedă și rece,
Ce îmi pătrunde-n suflet și care nu mai trece,
S-a prefăcut în lacrimi a nu știu câta oară,
A câta toamnă-i, Doamne, iară?