Neapărat

Eu mă uitam mereu după privirile tale

cu timiditatea unei secunde albastre,

sperând să rămân prinsă-n ochii tăi de mare,

și astfel marea să poarte amândouă privirile noastre.

Ca atunci când peștii se aranjează într-un val,

în dimineți amorțite și reci ca oricare,

Să vadă-n reflexia apei dinspre mal,

doi oameni care și-au găsit locul în mare.

Pământul părea că și-a pierdut viața

și noul pământ era în mare și tu în lumea aceasta

vorbeai cu scoicile, cu meduzele, cu steluțele de mare dimineața,

și ai vorbit și cu mine, și-ai încercat, și ești cea mai dulce pentru asta.

Atât voiam să îți scriu, cred ca acum ar trebui sa dorm…

dar dacă totuși vrei să știi,

să-ți vorbesc s-a simțit

ca o zi de primăvară în care am realizat că toți copacii au înflorit… și ca o luptă cu rechini.

(Acum chiar gata,

Noapte bună!)

Dă-mi privirea ta… doar pentru o clipă,

Căci nopțile mi-s lungi și fug de zori

Primește-mă sub genele tale lungi,

Să mă învelesc în albastrul ochilor tăi.

Mă pierd în ochii tăi ca într-o poveste,

Ca într-o noapte-n care nu adorm,

Și-aș vrea să nu clipești prea mult…

Mi-e dor de tine până la nesomn.

Atât de mult m-a strâns tăcerea lumii,

Că brațele-mi tânjesc să te cuprind,

Să-mi odihnesc fruntea pe umărul tău,

Lângă inima mea să te simt.

Dă-mi ochii tăi și lasă-mă să-ți dau

Pentru privirea ta, o stea…

Și dacă somnul tot nu vine, rămâi,

Fii noaptea mea.

Iar dacă o să clipești prea des

Și din privirea ta mă pierd,

Te ating cu un sărut pe obraz

Și cad cu dorul meu în piept.

Și când îmi fac curaj,

Iar te privesc.

Mă surprind des vorbind cu mine în gând,

Purtând conversații cu alt eu și cu mine.

Îmi place să stau, să mă uit pe pereți,

Să-mi închipui ce-ar spune, dacă ar avea minte.

Nu mă pricep la lucruri deosebit de faine,

Dar știu să ascult când cineva are nevoie de mine.

Nu-mi plac petrecerile, le consider prea agitate,

Prefer o seară liniștită uitându-mă la filme.

Nu-s genul de om care știe ce vrea de la viață,

Dar pot spune clar ce-mi place din ea.

De exemplu: cartofii prăjiți cu înghețată,

Sau bătaia temporară dintre fulgii de nea.

Sunt de părere că poeziile ar trebui să rimeze,

Altfel sunt doar cuvinte aruncate în lume.

Și nu înțeleg oamenii care știu să danseze,

Am două picioare stricate, pe bune!

Aș asculta ore în șir muzică bună,

Am încercat odată să învăț să cânt la acordeon.

Și știu ca nu a întrebat nimeni,

Dar tot ce am învățat a fost ca sunt afon.

Iubesc să fac oamenii să zâmbească,

Chiar dacă uneori nici eu nu-mi înțeleg unele glume.

Dar cel mai mult iubesc,

Când îmi spui tu pe nume.

Nu știu mereu ce să spun, nici acum

Si nu vreau să crezi că fără tine mi-e bine.

Și probabil m-am făcut de râs,

Dar îmi e dor de tine.

Noapte bună, frumoasă mică,

Mai frumoasă decât luna.

Am ațipit cu tine în cap și acuma

Nu știu care din noi a fost prizonierul cui,

Tu să-mi spui.

Te rog nu fii prea dură cu mine,

Și nu te supăra prea tare,

Sau măcar fii supărată pentru puțin timp,

Maxim, maxim pentru o zi.

Dacă rămâi supărată prea mult, deja,

Ar începe deconstrucția mea

Și pe oriunde, aș lăsa numai picături de sânge 🥺

Sau aș începe a plânge.

Te iubesc și iartă-mă

daca te-ai simțit singură 🥺

(nu ești, promit 🥺)

Mai bine aș fi trimis in exil pe Marte,

Dar te rog, nu mă ține departe

Și lasă-mă măcar să-mi imaginez

Că te strâng tare în brațe.

Simt că mai mult te supăr,

Decât te fac fericită sau să zâmbești🥺

Până îmi dau seama

Cum as putea să te împac,

Te țin captivă la mine în cap un timp,

Și o să încerc sa te alint

Până mă simți.

(Abia aștept să te văd,

Știu că sunt culmea…

Dar, te rog nu fii supărată

Și nu-ți fă gânduri grele

Mai grele decât lumea…

Tu ești a mea și eu sunt a ta,

Și un somn afurisit, nepoftit,

Nu poate schimba asta)

Așa că nu-ți mai ține fățuca aia încruntată pentru prea mult timp…

Cât mă costă să zâmbești un pic, un pic…

Îți trimit direct in miezul supărării tale un imens pupic,

Și dacă nu vrei să-l primești, îmi poți trimite tu un pupic de-al tău nervos înapoi,

Printr-un gând sau prin stele,

Ca să-l port pe buzele mele.

Te iubesc, îmbufnată mică care nu o să mai fie îmbufnată pentru mult, mult timp,

Pentru că dacă te prind,

O să te iubesc așa de tare

Până când din supărare și din tristețe,

O să te fac o furnicuță veselă.

(Ai noroc că nu sunt acolo lângă tine,

chiar acum…)

Cred că singura soluție să pot să-ți vorbesc,

ar fi să te răpesc și să te duc pe-o stea,

să te leg la ochi cu o bucată de lună

și apoi să încep să-ți spun ce simte inima mea.

M-am gândit și am luat-o pe toate părțile până să ajung la acest scenariu,

dar cred totuși că există undeva acolo ascunsă bine, extrem de bine, plasată într-un loc secret chiar de însuși Dumnezeu și o cale amiabilă,

să pot să-ți vorbesc fără să mă gândesc la 1000 de moduri prin care aș putea să te leg la ochi,

ca să nu mă vezi vulnerabilă.

Sau alt scenariu, înainte să vorbim, trec pe lângă o zonă de război,

așa poate încasez “întâmplător” niște gloanțe…

tu o să crezi că sunt dură și că plâng de la răni, când de fapt…

plâng că în sfârșit sunt la tine în brațe.

(100% durere,

0% expunere)

Cred că dragostea asta e ambivalentă,

deopotrivă frumoasă și grea,

tot ce îmi doresc este să îți spun ce simt fără să mă vezi slabă,

dar știu cât de slab e sufletul meu în fața ta.

Știu că am un stil de a iubi tragico-comic încurcat,

însă m-am gândit că dacă îți spun fricile mele, o să mă eliberez de ele

și o să accelerez procesul de a ajunge în lumea ta cu adevărat.

Și apoi am înțeles că așa este felul tău de a fi,

O superbă mică pe care o iubesc de la o distanță de exact o bătaie de secundă,

(și care sigur acum trebuie să fie morocănoasă 🥺),

Deși nu știu de ce ar fi, n-am nicio idee 😩, dar…

Vai mie, cât e de frumoasă!

Refuz dimineața din lume,

Abia acum am realizat că printre multe altele, există și această opțiune,

Deci daca s-a supărat pe mine, fetița mea frumoasă,

Ii refuz supărarea,

Să aștepte măcar până dimineață.

Vai mie, cât e de frumoasă!

Toată noaptea m-am războit cu somnul,

El m-a înjunghiat în ochi până când am sângerat vise cu tine,

Iar eu l-am dormit și l-am ucis… cel puțin până mâine.

Ce bine că nu e dimineață,

Affhjufcbbnnnb, vai mie, cât ești de frumoasă!

Nici nu știe cât pot să o iubesc,

Și cât de tare vreau să-i dau cea mai strânsă îmbrățișare, mare, mare, mare…

(Mai mare decât ea oricum)

Și să-i spun, hmm… și să-i spun…

Că odată ce o strâng în brațe,  nu-i mai dau drumul nicicum.

Vai mie, cât e de frumoasă!

(Mă gândeam că dacă îi spun cât e de frumoasă, îi distrag atenția și nu observă că am adormit iar și că afară de fapt (nu ești pregătită)… e dimineață 🥺)

Astăzi,

am trecut prin gara, în care – de atâtea și atâtea ori, așteptai trenul,

astăzi, părăsită…

Teii, care odată descriau primăvara,

astăzi,

prin ruinele câte unei rădăcini – amintesc trecutul.

Bordura - mai jos ca ieri, totul subțiat, fărâmițat...

Comod,

m-am așezat pe ultimul scaun al peronului,

distant, am aruncat priviri cerșetorului – care, apropiindu-se mi-a cerut…

Am continuat să îl privesc, singur – și cu el în fața unei mulțimi,

gări părăsite.

I-am întins o fărâmă de pâine,

replicând, mi-a răspuns:

- mulțumesc!

Târziu,

peronul a devenit gol,

doar eu – încă mai așteptam cerșetorul, care – cu mâna întinsă, dispăruse…

Noaptea, făgăduia tăgada mea acelui loc,

trist, am căutat răspunsul acelor vremuri,

de ieri,

tu – dispăruseși!

Era ultimul chibrit ce îl aveam la îndemână,

noaptea – ca și iarna a transformat primăvara în trecut,

tu, ca și timpul, mi-ai amintit ca altădată…

…fiind în trecere – la Pașcani …

Eu nu te iubesc, eu te ard,

ca pe o rugă-ntr-o limbă veche,

te port în gânduri ca un stindard

de dragoste grea, nemaiîntreagă și seacă.

Eu nu te ating, te străbat,

ca vinul ce urcă-n tâmple cu sete,

ești aerul care nu-mi intră-n plămâni,

dar mă ține pe loc, cât o viață de repede.

Eu nu te vreau aproape, ci-n sânge,

în locul unde doar inima bate,

te scriu pe pereții ființei cu plânge

și nu vreau iertare, ci doar să mă doară.

Căci tu ești femeia din marginea cerului,

aceea ce n-are păcat, dar nici drum,

și te iubesc ca o mână-nspre spânzurătoare,

zâmbind, fără teamă, că-i sfârșitul pe-acum.

Ți-aș da tot, și soarele ți-aș dăruii

Un întreg univers pentru tine aș construii

De-aș putea ți-aș da tot, și puțin mai mult

Ți-am fost promisă într-o carte de demult

Așa cum marea-ntunecată ascunde-o comoară

În apele-i adânce strălucește o piatră rară

Așa iubirea mea îmi arde-n piept și fața e fierbinte

Căci pentru mine ești tot ce spun și cele sfinte

Pentru tine aș lăsa tot, și puțin mai mult

De-am alege și-am fugi de întregul tumult

Să ne lăsăm pierduți prin stele, nevăzuți

Cu pași mici prin eternitate, doi necunoscuți

Povestea noastră nerostită dintre paginile uitate

Versul care-mi dă culoare zilelor lăsate

De-ai pleca, ar plânge cerul peste fiecare zi,

Căci iubirea ce ți-o port n-ar avea unde muri

Ți-aș culege constelații și le-aș pune la picioare,

Numai să-ți văd zâmbetul răsărind precum un soare

Ți-aș oferii tot , și poate puțin mai mult

Ți-aș da fiecare vis pe care l-am avut

Te-aș alege din nou, cu tot și puțin mai mult

Dintr-o mie de vieți și-n orice început.

De te iubesc,și o știi bine

Chiar dacă te mai îndoiești,

E bucuria ce mă ține

Mai fericit decât am fost vreodată,

Dar pentru mine tot ce contează,

Nu-s eu,nici gândurile mele,

Ci doar simțirea ce-i la tine,

Seninătatea zâmbetului tău.

(22 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Nu simt decît durere-n suflet

Acum , că pleci, e prea tîrziu

Lacrimi îmi curg pe obraz încet,

Imaginile minții  nu se șterg.

Aveam in față viața toată,

Sa ne-o trăim în doi și poate,

N-ar fi rămas doar ploi și umbre

Dar n-am știut iubitule , mai multe !

De-aș putea pune pe o foaie , toate simțirile reale

Neșlefuite nestemate , în dar eu ți le-as da pe toate !

Rămîi o amintire vie , regret cernut prin sita vieții

Povestea noastră o să fie , pururea a tinereții .

De-aș mai avea încă o dată , o șansă să te întîlnesc

Ți-aș spune : viața toată ,fără tine nu vreau să o traiesc!