Evadare

M-oi prăbuși târziu,

În zbucium neîncetat,

Pe-o lacrimă de fiu,

Între suspin și oftat.

Mă strigă al vremii glas,

Din iarba peste piept,

Și sub al morții pas,

Mă pasc în zori discret.

Hai toamnă și dă-mi frunza,

Rămâi și tu cu mine,

Uscată îmi este buza,

Iar ploaia nu mai vine.

M-am prăbușit devreme,

Într-o tăcere surdă,

Pe umede poeme,

Din lacrima-mi absurdă.

Să ningă azi tot drumul ca pașii să se piardă, 

Să crească-n noi iubirea ca un hotar de nea,

Iar timpul, obosit, să stea altundeva,

Uitându-și veșnicia, doar clipa să ne ardă. 

Să ne-nvelim privirea cu liniștea din fumuri,

Când cerul cade-alb și nu mai cere stea,

Iar gândurile noastre, pierdute-n iarna grea,

Să-și afle adăpostul sub neaua de pe drumuri. 

Să dormi în albe stele, cu fruntea mea pe umăr,

Ca într-o catedrală de fulgi și de pustiu,

Iar sângele din mine, încet, aproape viu,

Să-ți scrie-n palme iarna cu slove fără număr.

Și dacă primăvara va încerca să vină,

S-o alungăm cu geruri, cu cerul înghețat,

Cu dorurile noastre păstrate în lumină,

Ca două focuri albe ce ard neîncetat.

Să ningă cu iubire, ca-n templele de gheață,

Cu clopote de viscol bătând încet în noi,

Iar nopțile polare, cu îngerii lor goi,

Să ne aprindă dorul sub platoșa de ceață.

Să-ți fie pasul fulg și umbra ta ninsoare,

Iar brațele-mi — troiene în care să te pierzi,

Când cerurile iernii, cu stelele lor verzi,

Ne-or scrie peste frunte blestemul de ninsoare.

Și-n albul fără margini al lumii care tace,

Să rătăcim ca visul prin ierni fără hotar,

Doi oameni de zăpadă cu nasturii de jar,

Ce-a primăverii haină refuză s-o îmbrace. 

Existenţă

Din zori şi până seara tot lucra,

Şi-acuma la priveghi discută asistenţa,

• Ce paradox…căci el muncea,

Ca să-şi câştige existenţa.

Soţia

Soţia mea când e nervoasă

Exact un câine cu-a sa pradă

Cu faţa latră furioasă,

Cu fundul parcă dă din coadă.

Unora

Epigrame am scris duium,

Să citiţi pe saturate,

Dar sunt criticat acum,

Că sunt foarte nesărate.

Colegei mele

Colega mea îi mare şahistă,

Să facem o partidă, zi de zi insistă,

Şi am plecat cu gândul să-i dau MAT,

Dar am ajuns cu ea la PAT.

Cuplu zodiacal

El e leu şi ea leoaică,

Astrele-au lucrat pe ei,

Şi au reuşit să-i facă,

Chiar un cuplu…de doi lei.

Soţia

Având o genă mincinoasă,

I-am oferit perfid un măr,

Căci doar aşa mai scot din ea,

Un sâmbure de adevăr.

Discuţii

Între patru ochi cu-a mea consoartă,

Aveam discuţii pe orice temei,

De ieri, după o lungă ceartă,

Purtăm discuţii… doar în trei.

Diagnostic

Medicul i-a confirmat o bănuială,

Are probleme cu calculul renal,

Însă eu susţin mai cu sfială,

Că problema e… cu cel mental.

Unui critic

Critic dacă este,

Nu-i mare poveste,

Dar mă înfior,

Că-i şi bârfitor.

Soţiei avocat

Un cuplu perfect, ideal

Cu el şcolit, înaltă clasă,

Cu ea, ce judecă la tribunal,

Dar jură strâmb acasă.

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

Eu nu mai pot privi-napoi,

Nici capul a-l întoarce,

Și tot ce-a fost între noi doi,

Doar timpul va desface.

Eu nu mai pot de-atâta chin,

O lacrimă a-mi stoarce,

În jurul tău e doar venin,

Și otrava-n care zace...

Eu nu mai pot s-adun din zbor,

Aripa frântă-n noapte,

Când ura-n ochii tăi măsor,

Și în pustiul de sub pleoape.

Eu nu mai pot s-aprind lumini,

În bezna care crește,

Când pașii mei îți sunt străini,

Iar mersu-mi nu răzbește.

Eu nu mai pot să fiu tăcut,

Când strigătul mă frânge,

Adio, chip frumos de lut,

Îți spune inima ce plânge.

Eu nu mai pot să port în piept,

Un dor ce se preface,

O veșnicie de-am s-aștept,

Mai bine nu te-ntoarce.

Eu nu mai pot să-ți fiu liman,

Când marea-i agitată,

Mă duc spășit, ca un profan,

Și-ți las iubirea toată.

Eu nu mai pot... vom fi străini,

De tot ce ne-a fost soartă,

Că între noi e-un drum de spini,

Și-o lungă cale moartă...

Cât moartea încă embrioni cultivă,

Să aibă mai târziu ce secera,

Eu stau cu mâinile-n colivă,

Și plâng la înmormântarea altcuiva.

Căci viața-mi pare-o pâine prea uscată,

Ce mi-e servită la o altă masă,

Și fiecare zi de sus lăsată,

Mereu îmi pare a fi o judecată.

Mă uit la cer și văd cum se sfârșește,

În fiecare nor ce-n sine moare,

Și-mi pare că pământul mă primește,

Doar ca să-mi dea o șansă de salvare.

Dar încă scriu, cu sânge, peste tot,

Sperând că Domnul va citi vreodată,

Și nu-mi închid durerea în chivot,

Ci-o port cu mine drept răsplată.

Eu n-am să vin la catafalc cu flori,

Ci-n miezul palmei cu o cruce arsă,

Și-n ochii mei vor răsări doi sori,

Ce peste oameni focul gheenei varsă.

Pe buze îmi va curge vinul nesfințit,

Din liturghii uitate-n miez de iarnă,

Și voi striga: Of, Doamne, am trăit

Să văd o lume care Te răstoarnă!

Dar nu mă tem, din moartea altcuiva,

Îmi fac altar și voi cânta cu glas de grotă,

Apoi  am să îngrop în cărți de mucava,

Tot drumul meu înspre Golgotă.

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.

E dimineață, ger și noi parcurgem

Un drum alunecos și ne grăbim,

La sora dragă rapid s-ajungem

Că are pus pe masă ce ne dorim.

De la Piatra Neamț azi am plecat

La Botoșani că suntem așteptați,

Cu bunătăți bio, obținute-n sat

Ce gura-ți inundă, când le gustați.

Pe masa-ntinsă în salonul mare

Sunt zeci de feluri de mâncare,

Puse pe farfurii și în castroane

Ce musafiri așteaptă la gustare.

Da, e tare gospodină Angelica

Și strașnice bucate pregătește,

Iată de ce la ea venim cu gașca

Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.

Soțul Marcel, e omul cu multe idei

Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,

Unde să ne gătească nouă sarmale

Și-apoi forțați, se merge la plimbare.

În curte se găsește o privatizare

Unde Angela este mare patroană,

Are de toate pentru toți la vânzare

Iar bonusul primit, este bomboană.

Vila se află la magazin în spate

Având parter, etaj și o mansardă,

Acum o folosesc doar pe jumate

Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.

.............................................

Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim

Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,

Ne adunăm și Domnului îi mulțumim

Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!

În timp ce trupul nostru-i de aici, de pe Pământ,

Croit din lutul care în lut se va preface,

Magnificul, abstractul şi veşnicul cuvânt,

Din altă lume vine şi-n ea se va întoarce.

Divina simbioză ce strâns a-ntreţesut

Cuvântul şi cu trupul în biologii savante,

Ridică un trup ce este doar efemerul lut,

Alături de cuvântul ce nu cunoaşte moarte.

Divina simbioză care contrarii uneşte

Prin nepătrunse taine, nedesluşit mister,

În creuzetul fiinţei cuvânt şi lut topeşte,

Când toarnă aliajul de etern cu efemer.

Hai cântă mutule că-s surd,

Să-mi crească păpădia în ureche,

Afară-i soare, eu sunt ud,

Și beau cu mine în pereche.

Păzea că vine viața acasă,

Și moartea mi-i metresă,

Ascunde târfa pe sub masă,

Ori plimbă îngerul în lesă.

Hai cântă mutule întruna,

Pe moarte bag-o în vioară,

Ciupește corzile ca-ntodeauna,

Ca ea să geamă iar viața să mă doară.