Trecut

Când ieși din iluzii și minte-ți e clară
Și lepezi cu totu-a minciunii povară,
Nicicând nu vei vinde tu însuți iluzii,
Căci vezi adevărul și nu faci confuzii.
Când mintea-nflorește, vezi bine și rău,
Pricepi că de-ai vinde, vinzi sufletul tău.

Aș vrea să m-afund în uitare,
Să uit, ce e bine, ce-i rău,
Dar unde-aș privi azi în zare,
Tot văd surâzând chipul tău.

Și iar pozei tale mă-nchin.
Să beau să te uit azi îmi vine,
Dar orișice picur de vin
Mi-aprinde iar setea de tine.

M-așez și-mi aprind o țigare,
Să-nnec amintirea-ți în fum.
Dar tu te întorci din uitare,
Te-ntorci ca un dulce parfum.

Mă arde ca focu-amintirea,
De uit, am în suflet pustiu.
Prin gând îți trimit azi iubirea
Și-n gând lângă tine-am să fiu.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

Nu știu ce am azi:
Tu în brațe-mi cazi,
Dar mie îmi vine
Să mă închin la tine
Ca la o icoană
Diafană
A unei zeițe sfinte,
Ce nu vrea să fie cuminte.
Cu teamă parcă, m-apropii
Să-ți sărut ochii
Blânzi și senini, uneori triști,
Să-ți mulțumesc că exiști.
Ca unei icoane, cu credință,
Vreau să-ți întorc recunoștință
Că alături îmi stai,
Și-mi dăruiești tot ce ai.
Parcă trăiesc o minune
iar mintea îmi spune
Că poate-astă clipă nu e reală,
Așez deci cu sfială
O sărutare
Tremurătoare
Pe buzele tale îmbătătoare
Fermecătoare
Ca două petale de flori
Ce-m dau când le-ating fiori.
Nu știu ce am azi,
Tu-n brațe îmi cazi
Eu parcă mă tem să m-aprind
Să-ți cuprind
Trupul gingaș
De demon pătimaș,
Mă tem parcă să-l strâng,
Cumva să nu-l frâng.

Iar plâng norii. Măi, să fie!
Las' că plâng de bucurie...
Te gândeai să pleci la treabă?
Stai că nu e nici o grabă!

Pe o vreme-așa ploioasă,
Bine e să stai în casă,
O cafea să bei, gustoasă,
Cu iubita ta sexoasă.

Lângă foc să fi-n odaie,
Să privesti cu drag la ploaie,
Niște bani de ai, să-i numeri
Sau, să ții doi craci pe umeri

Și, cu buzele s-alinți,
ochi căprui, frumoși, cuminți,
Chip gingaș de-ți ieși din minți,
Buze roze, moi, fierbinți,

Iar în palme să ascunzi
Sâni obraznici și rotunzi,
Cum i-atingi, cum te-nfierbânți,
Nu te saturi să-i frămânți.

Lasă banii-n buzunări,
Hai să numeri sărutări!
Nu stați singuri în odaie,
Bucurați-vă de ploaie!

Cât vreau să îți mărturisesc
Ce simt când îmi colinzi prin gând,
Dar când privirea-ți întâlnesc,
De mine vorbele se-ascund.

De-atunci, de când te-am cunoscut,
Îmi tulburi mintea și simțirea
Iar glasu-ți cald când îl ascult,
Nu știu de ce, mă pierd cu firea.

Și, tot de-atunci caut cuvinte,
Ca împletindu-le să-ți spun
Că-n mine doarme-acum fierbinte,
Un foc fantastic și nebun.

Ce mă înnalță-mi dă putere
Și, să găsesc aș vrea, vr-un fel,
Să-mpart cu tine-astă avere,
Să-ți dăruiesc parte din el.

Când rătăceam prin întuneric
Gândind la vremea ce-o să vină,
Cărarea-mi lumină, feeric
O blândă rază de lumină.

Sădind un sâmbur de speranță
Că sunt și zile mai senine
Și, n-am visat, cu siguranță.
De fapt, te-am întâlnit pe tine.

Tu, ca un răsărit de soare,
La viață m-ai trezit din nou
Ș-aș vrea să pot găsi o cale
Să dau răspuns darului tău.

Acum, vreau doar să-ți mulțumesc
C-ai fost o clipă-n calea mea
Ș-ar fi un dar Dumnezeiesc,
Să te păstrez de voi putea.

Cândva,de mult, am întâlnit

într-un pustiu nedefinit

un ecou prăbușit

din neantul cerului…

Era orb, neputincios,

surd și cu puteri târâte

scrijelea pe un petic de nisip

cuvinte din strigăte nedeslușite:

Salvați oamenii,

salvați și glasurile

ce prin pustiu le-am rătăcit!

De atunci printre dune de gând

caut cuvinte în nisipuri zăcând…

Trasuri negre-n noapte

Abur

Pe trap auster

Scirtiie frina

Arsa

Pe roata din fier

Tremura luna

Albastra

Ca-n visul stingher

Ridic doar privirea

Aprinsa

Cad cioburi din cer

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

M-am săturat să fiu cea care dă,

Să-mi rup inima, să n-o pot salva.

Să-mi fac din iubire un dar fără preț,

Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.

M-am săturat să fiu mereu blândă,

Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.

Să iert fără margini, să sper fără rost,

Când tot ce primesc e doar umbră și post.

Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,

Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.

Unde-i iubirea pe care-am visat-o?

Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?

M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,

Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.

Eu nu cer palate, nici stele din zare,

Doar o inimă caldă, o clipă de soare.

De azi, nu mai dau ce nu pot primi,

Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.

Voi păstra pentru mine lumina din piept,

Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.

Se sting în umbră flori însingurate

Sub cerul nopții, rece și tăcut,

Purtând în ele doruri îngropate

Și plânsul unui jalnic început.

Nu vine nimeni șoapta să le-asculte

Când roua rece-n palme li se strânge,

Rămân uitate printre zecile de umbre

Și nicio stea din ceruri nu le plânge.

Își strâng parfumul singure-n potire,

Ca pe un vis ce s-a pierdut în zori,

O scurtă viață pentru-o înflorire,

Iar la sfârșit devin doar reci fiori.

Se-ascund în țărnă, mute și înfrânte,

Când toamna grea le va opri în loc,

Nu-i niciun glas în preajmă să le cânte,

Se sting tăcut, sub cerul fără foc.

acasă,

nu era mereu locul liniștit și sigur

pe care mi l-aș fi dorit.

era adesea incertitudine,

răni deschise, ochi atenți 

și frici în lanțuri.

când eram mic,

mă rugam așa:

"Doamne, să fim toți bine, sănătoși 

și să avem tot ce ne trebuie.."

astăzi,

dorm pe aceeași parte a patului ca tatăl meu,

îmi pun la fel speranțe în oameni ca și mama mea,

încerc să găsesc o casa,

în care să nu mai fiu pradă,

să nu mai fiu rana,

rana altcuiva,

dar să fiu acasă.