Ce rost are?

Și timpul ăsta pământiu,

Credea că te-a învins,

Atunci când obosit, tărziu,

De margini te-ai desprins.

Pășind în gol, pe urma ta,

Un stol de serafimi,

Se întrebau cum ar putea,

Să urce-n înălțimi,

Abisul cenușiu închis,

Vibrând amețitor,

Ocean de gânduri, necuprins,

Ascuns, înșelător.

Acolo unde resemnat,

Cândva te-ai clătinat,

Și cât ai ars înveninat,

Nicicând nu au aflat.

Nu știu copii-n somnul lor,

Ce-i greutatea crucii,

Și mulți se nasc, se zbat și mor,

Trăind ca guguștiucii,

Visând, nu vor simți vreodată,

Ce gust are căderea,

Și cât de mult e vinovată,

Minciuna și tăcerea.

E ca un dans în ritm ciudat,

Pe cântec de sirene,

Nebuni în lifturi s-au blocat,

Și-acum se bat cu perne.

Nu te-amăgi, ca în trecut,

În urmă să privești,

De zeci de ori într-un minut,

Arată cine ești...

Doar timpul ăsta nesfârșit,

Credea că te-a atins,

Ca un arcaș, de vânt orbit,

Cu-n treacăt într-adins.

Nimic, din toate câte-or fi,

Pierdute printre rânduri,

Nu vor putea nici nu vor ști,

Să-ți tulbure prin gânduri,

Pe străzi, cum umblă câini flămânzi,

Adulmecânnd vreo rană,

Cum stropi din valuri se supun,

Când sunt împinși de ramă.

Atâtea glasuri ce te cheamă,

Atunci când zbori sau cazi,

De cât de inutil se sfarmă,

Ascunsul ieri, în azi.

Oricât de tare aș striga

Oricât de mult aș divulga

Vorbesc în gol de parcă-s singur

Cu cât vorbesc cu atât înlătur

Și simt nevoia să-ți explic

Și făcând asta mă ridic

Și-ți zic ce-i dincolo de vorbe

Și-ți arăt spre căi superbe

Și pot să stau să-ți zic o viață

Dar vei ajunge într-o ceață

Căci câtă vreme stai adormit

Nu vei știi ce zic de Infinit

Câtă vreme doar m-asculți

Dând din cap fără să-nveți

Rămâi în inconștiență

Stai și opui rezistență

Și asta-i iluzia mea

Că vreau să ajut lumea

În timp ce eu sunt Dumnezeu

În timp ce-s tu și tu ești eu

Te întâlneşti cu TIMPUL, când nici nu te aştepţi

Şi poţi sã fii tu însuţi, chiar primul dintr-o sutã;

Dar treci, la despãrţire, în lumea celor drepţi,

Când viaţa ta cea lungã, se face nevãzutã.

Tu-ai fost sãdit într-ânsul, iar nu dânsul în tine,

Şi-n orice zi, din mânã îţi scapã puţintel!

Din ziua ta trecutã, rãmân numai suspine,

Mulţime de regrete sau doruri, fel şi fel.

Cãci soarele rãsare. Iar, cât din palme bați,

Se-aratã firul ierbii, ieşind de sub zãpadã.

El iese. Dar nu singur: mai are şi alţi fraţi!

Şi-aceeaşi soartã crudã, stã peste toţi sã cadã!

Pe-ogorul vieţii tale, un plug în grabã trece

Iar, pãsãri de tot felul se-aruncã-n urma lui!

În patul tãu de paie, stai nemişcat şi rece,

Şi uşa casei tale se-nchide cu un cui...

Just an empty room
Nothing to see...
Painted lyrics on the walls, so new, such a gracefully across my memory.
Nothing to feel...
Makes me think of the six element hug, that holds me safe and warm.
Nothing to think about...
But I'm still there...In front of an empty room, thinking about inexistent things, inexistent things that I need to give away from my mind, to leave behind whatever is equal to zero for me...
But how am I still looking at an empty room?
I don't know, maybe it's just a stupid interpretation of my blocked mind
...Nothing to know...
Run...Just run...You can do it, right...?
...Things my heart used to know,
Things it yearns to remember...
Just in vain...

"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Ce ev ciudat acum, când orbii,

Se pleacă celor fără minte,

Când soarta numărându-și corbii,

Împinge vremea înainte...

Chiar dacă noaptea rece curge,

Ca o reptilă neagră și vicleană,

Străjerul lângă mine plânge,

Și Marte-și bate scutul de aramă.

Încă un pas în pulberea de stele,

Zâmbesc, ...să fie ce va fi să fie,

Pustiu-și strânge pumnii pe zăbrele,

Și vântul poartă stropi de bătălie.

De data asta, totul e pe bune,

Mi-aduc aminte prima lor scânteie,

Furtuni de foc pe cerul de cărbune,

Și marea cu miros de piele de femeie...

Abia acum, când totul e uitare,

Și ploaia resetează fiecare tunet,

Îmi amintesc de fulgerul din care,

M-am reîntors aici să cuget.

La rost și timp, iluzii și durere,

La demonii ascunși în fiecare dintre noi,

Și trecerea, ...în umbră și tăcere,

Și karma unei vieți, cu fruntea în noroi.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Deja m-am obișnuit cu absența din jurul meu.

Cred că așa mi-e cel mai bine,

Să port liniștea continuă cu mine.

Sunt singur cu mine, sunt singur mereu

Sunt muzeul viselor mele repetate,

Aflate într-o carte cu mare însemnătate,

Sunt creația propriilor gânduri.

O voce eternă ne-aduce aminte,

Că-n praf de stele ne vom transforma.

Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,

Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.

Cu fiecare pas, fiecare suflare,

În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.

Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,

Memento mori, ceasul vieții se va opri.

În petale de trandafir, simbol al vieții,

Ironic, ne surâde dansul morții.

Doar amintiri vor mai rămâne,

Memento mori, totul se scurge.

În suflet însă, va rămâne

O flacără nemuritoare,

A cărții ce ne-o scriem fiecare.

Memento mori, suntem povestea vieții noastre.

In asta viata ce-o traiesti

Nu-i usor sa te gasesti,

Sa realizezi cu-adevarat

Cu ce scop ai fost creat.

Sunt o corabie desprinsă de țărm

Ce caută răspunsuri printre ape străine,

Multe dintre ele scufundate în adâncuri

Ajungâng la ele doar cu gândul.

Valurile mă ridică, mă răsfață

Îmi creează doar o falsă prefață,

Furtuna îmi arată de drept marea

Mă educă, mă învață să-mi aleg calea.

Busolă, mi-e credința, ea nu îmbătrânește

Ea mă îndrumă, îmi ghidează anii vieții.

În noaptea fără stele, sufletul suspină,

Pe un drum în care umbrele-mi vorbesc.

Și mă condamnă la tristețe.

În labirint de amintiri, sufletul mi s-a pierdut,

In ploaie de regrete, sufletul s-a descompus.

N-a rămas decăt ecoul durerii.

Acum privesc printre amintiri pierdute,

Iar zambetul, flacără a fericirii,

S-a stins în abis ca o stea căzătoare.

Lumea asta-i imperfectă

Nimeni nu te mai respectă.

Ea te calcă în picioare

Neștiind a ta valoare.

Toți te nedreptățesc

Cu invidie te-ncolțesc,

Încercând să te doboare

Batjocorind a ta onoare.

Dar având înc-o fărâmă

De speranță ce nu moare,

Începi să crezi că poți schimba

Puțin, puțin din lumea ta.