UN NUME !

Țară Română, bogată ai fost odată,

Dar săraci și bogați n-au lipsit nici când.

Dreptatea și nedreptatea surori vitrege

Au convețuit, s-au tolerat, în mod blând.

Să fim egali în tot și în toate nu se poate,

Firea omenească, nu-i la fel concepută, socoate

Unul gândește bine și mintea-i strălucește,

Altuia nu-i place munca și lenevește.

Munca cu mintea și munca cu brațele nu-s glume,

Poate fi un criteriu de clasificare în lume

Ambele sunt valoroase în lume pentru muritori

Și nu avem nevoie de împărați și cerșetori.

În parcuri și pe alei

A ruginit frunza de tei.

Florile-s nedumerite 

De brumă acoperite

Ploaia -i rece,parcă doare

Unde-s zilele cu soare?

Unde-s cântăreții dragi?

Goale cuiburi prin copaciț

Tot e trist și înnorat

Soarele le-a abandonat.

Dimineața cade bruma

Tot ce-a fost viu a murit 

Va ierna cin nou natura,

Gâzile au adormit

Sunt zile frumoase de toamnă,

Inima, să ies afară mă indeamnă,

Mi-am propus, să iscodesc 

Câte flori mai înfloresc,

La sfârșit de toamnă?

În parcuri și pe alei

Ninse sunt,frunze de tei

Vântul le duce mai departe

Frunze vii, doar par moarte.

Dacă ai ști, cât îmi lipsești

Îmi apari ca un vis terminat 

Dar eu nici-o clipă nu te-am uitat

Mă aștept să apari cu-o floare

Să-mi ceri în schimib o sărutare....

Mă simt singură, parcu-i pustiu

Dacă ai ști ce doruri mă cheamă...

Sunt ochii tăi pe care i-am sărutat ;

Te caut mereu, să te întreb:

De ce nu vii?

A venit iar primăvara

Grădinile-s pline cu flori

Printre nori coboară raze

Ca-n zile de sărbători .

În livada plină de petale

Murmur ...cântec de albine ...

Mă opresc pe banca veche

Depănând o amintire ...

Și atunci era primăvară

Cerul limpede azuriu

Mirați le priveam pe toate

Astăzi singură mai viu

Azi pădurea ,strgă ...cheamă

Vino iar și te ascunde

Vino tu iubite dragă

Amintirea-ți s-o pot prinde .

E liniște în suflet și-i pace

Și vântul adie ușor

Natura-i scăldată în soare

Și ceru-i senin fără nori .

Gândul îmi zboară departe

Se leagănă frunza în ram ;

O muzică lină îmi întră pe geam.

Ochii-mi dansează pe-o carte.

Parfun de-a nopții regină

Se-mprăștie ușor în odaie

Greierii cântă-n grădină

Pământu-i bogat după ploaie.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Cum nu te am cu mine,

Mă rog pe ţărmul ud,

La primul val ce vine,

S-aducă al tău sărut.

Şi atunci trasez, din minte,

Cu degetul pe plajă

Conturul gurii tale,

Pătruns de a sa vrajă.

Cum nu te am cu mine,

Implor al doilea val,

Din depărtări s-aducă

Surâsul tău la mal.

Şi atunci schiţez pe plajă

Cu degetu'-n nisip,

Portretul tău iubito

Cu zâmbetul pe chip.

Cum nu te am cu mine,

La valul următor

Mă rog ca să aducă

Cu el al tău amor.

Şi atunci trag printre alge

Şi pescăruşi răzleţi,

Conturul unei inimi

Străpunsă de săgeţi.

Cum nu te am cu mine,

Rog valurile toate,

La piept să mi te aducă

Măcar pentru o noapte.

Şi atunci sub clar de lună

Pe plajă scriu, de zor,

Cu litere de-o palmă,

DE TINE ÎMI E DOR!!!

DE TINE ÎMI E DOR!!!

DE TINE ÎMI E DOR!!!...

Dă-mi voie să mai cred că poate - și timpul

și ochiul - care să vadă liber,

or înțelege îndeajuns ispita 

și ispravind, 

nu îmi vor da dreptate!

Simplu, într-un miracol stăruit,

în care, amorf - plutesc în visurile tale,

descătușat, mai cer răbdare, 

dar nu e timp

și nici - iertare!

Îmi pun inima-n balanță,  

Și aștept ca să m aleagă,  

Dar rămân dezamăgit,  

Pentru c-a ales o hoață.  

Hoață de priviri și suflet,  

Schimbi destinul prin prezență,

Uit de propria-mi valoare  

Și îmi pierd din coerență.  

N-am să ies învingător!  

Vocea-i suavă m-a răpus!  

Cine sunt? Un vânzător,  

De un vis, treptat, distrus.  

Chiar de-ar fi să mă aleg,  

Aș trăi un chin greșit,  

N-aș putea să mă accept  

Fără ea, pân' la sfârșit.  

Micul eu vrea să-mi explice,  

Că l-am izgonit din mine,  

L-am trădat și am fost complice  

La un jaf de minți străine.  

Am rămas străin de sine.  

M-am respins și ignorat,  

Am crezut că-i cel mai bine  

Să rămân îndurerat.  

Ochii roșii țin regretul,  

Fața ei doar mă consumă,  

Eu, ca om, închid volumul  

Și te rog, respinge-mă!

Iubește-mă în altă viață.

Acum ne-am rănit.

Mă întreb uneori dacă

Noi chiar ne-am iubit.

Căci am uitat că  și îngerii căzut au

Din neascultarea lor jos la pămînt 

Căci am uitat cînd în inima nu dau

O îmbrățișare și un sărut adevărat.