Стихи из этой категории
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
Vrăbiuța
--Încotro zbori, vrăbiuță,
fără pui, fără surori,
tocmai când se lasă noaptea
și e cerul plin de nori?
--Puii dorm și merg la mama,
sus în paltin, să-i duc mei
că de-o vreme nu mai zboară
și-i sunt, ochii, tare grei…
Și mi-e dor de glasul mamei
cum ne ciripea duios,
învelindu-ne sub aripi
să putem visa frumos!...
Îmi aduc aminte ziua
când m-a învățat să zbor
și mi-a dăruit o fragă
pe floarea unui bujor.
Apoi, câte și mai câte
mângâieri, cum numai ea
știa să ni le împartă
în timp ce ne adormea…
Ne-a adus și o petală
de cais, în cuib, cândva,
să bem picături de rouă,
în zori, când se lumina.
Dac-ar fi să zbor cu mama
iarăși, ca de-atâtea ori,
ne-am opri încă o dată
printre fragi, printre bujori…
Nu e noapte pentru mine
și nici nori nu sunt destui
ca să nu ajung la mama
și apoi, din nou, la pui!
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Pufy
Ghemotoc, pufos ca neaua,
Zgâlțâia de zor perdeaua
Și lätra voios din fire,
Țopăind de fericire .
După coada lui se -nvärte
N-ar sta locului cuminte,
Stă la pândă un răgaz
Cățelușul plin de haz.
Un căpșor ca și de pluș
Peste măsură de ghiduș;
Mărăia cu zel de joacă
Și pantoful mi -l atacă
De șireturi mă dezleagă,
Cu ciorapu-n dinți aleargă,
Să nu -l prind din urmă,
Se pitulă sub plapumă.
Se rostogoli sub pat,în grabă,
Ciufulind blănița-i albă;
Mă privi sfios,scăncind,
Căscase dulce,adormind ..
La coasă!
Dis de dimineață am plecat la coasă
Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,
Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă
Știind că iarba se taie bine când e rouă.
Toată ziua am cosit cu mare spor,
Brazdă după brazdă am răsturnat,
O ciocărlie a triluit frumos în zbor,
Iar eu am ascultat și-am fredonat.
Și ritmul meu a fost precum cânta
Când mai rapid și mai apoi domol,
Duiosul sunet urechea-mi încânta
Și obosit pe seară eram cu lanul gol.
Dator n-am vrut deloc eu să rămân
Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,
Cu firimituri împrăștiate pe pământ
Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.
Ca doi prieteni buni ne-am despărțit
Ea sus spre nori cântând s-a avântat,
Iar eu am adunat în coșul cel sfințit
Ce a rămas pe jos, de mine presărat.
Uite așa am petrecut o zi la coasă
Acompaniat de càntul ciocârliei,
Pe seară m-am întors voios acasă,
Și cu umor, am povestit totul...soției!
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
Vrăbiuța
--Încotro zbori, vrăbiuță,
fără pui, fără surori,
tocmai când se lasă noaptea
și e cerul plin de nori?
--Puii dorm și merg la mama,
sus în paltin, să-i duc mei
că de-o vreme nu mai zboară
și-i sunt, ochii, tare grei…
Și mi-e dor de glasul mamei
cum ne ciripea duios,
învelindu-ne sub aripi
să putem visa frumos!...
Îmi aduc aminte ziua
când m-a învățat să zbor
și mi-a dăruit o fragă
pe floarea unui bujor.
Apoi, câte și mai câte
mângâieri, cum numai ea
știa să ni le împartă
în timp ce ne adormea…
Ne-a adus și o petală
de cais, în cuib, cândva,
să bem picături de rouă,
în zori, când se lumina.
Dac-ar fi să zbor cu mama
iarăși, ca de-atâtea ori,
ne-am opri încă o dată
printre fragi, printre bujori…
Nu e noapte pentru mine
și nici nori nu sunt destui
ca să nu ajung la mama
și apoi, din nou, la pui!
Rugăciunea Lupului Alb
Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.
Pufy
Ghemotoc, pufos ca neaua,
Zgâlțâia de zor perdeaua
Și lätra voios din fire,
Țopăind de fericire .
După coada lui se -nvärte
N-ar sta locului cuminte,
Stă la pândă un răgaz
Cățelușul plin de haz.
Un căpșor ca și de pluș
Peste măsură de ghiduș;
Mărăia cu zel de joacă
Și pantoful mi -l atacă
De șireturi mă dezleagă,
Cu ciorapu-n dinți aleargă,
Să nu -l prind din urmă,
Se pitulă sub plapumă.
Se rostogoli sub pat,în grabă,
Ciufulind blănița-i albă;
Mă privi sfios,scăncind,
Căscase dulce,adormind ..
La coasă!
Dis de dimineață am plecat la coasă
Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,
Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă
Știind că iarba se taie bine când e rouă.
Toată ziua am cosit cu mare spor,
Brazdă după brazdă am răsturnat,
O ciocărlie a triluit frumos în zbor,
Iar eu am ascultat și-am fredonat.
Și ritmul meu a fost precum cânta
Când mai rapid și mai apoi domol,
Duiosul sunet urechea-mi încânta
Și obosit pe seară eram cu lanul gol.
Dator n-am vrut deloc eu să rămân
Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,
Cu firimituri împrăștiate pe pământ
Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.
Ca doi prieteni buni ne-am despărțit
Ea sus spre nori cântând s-a avântat,
Iar eu am adunat în coșul cel sfințit
Ce a rămas pe jos, de mine presărat.
Uite așa am petrecut o zi la coasă
Acompaniat de càntul ciocârliei,
Pe seară m-am întors voios acasă,
Și cu umor, am povestit totul...soției!
Licurici și furnici
Într-un microcosmos ascuns, sub frunzișul umed și dens,
Furnicile își urzeau imperiul, cu arhitectură în suspens.
O cetate din grăuncioare, în formă de labirint,
O rețea de galerii, unde umbra și lumina se împletesc fluent.
Cu antene vibrând în simfonii de comunicare tacită,
Ele orchestrează o lume, cu o etică minuțiosă, implicită.
Muncind în unison, cu o precizie aproape sacrosanctă,
Ele împart între ele sarcini, într-o ordine ce nu cunoaște frica sau frântă.
În acest teatru de umbre, licuricii își fac apariția în scenă,
Cu abdomenul lor luminescent, în noaptea serenă.
Ei sunt farurile cerului, alunecând printre constelații de frunze,
Desenând în aer hieroglife, cu lumina ce din ei răsfrânge.
Pictând în eter, licuricii par să le spună furnicilor:
"Vedeți mai mult decât tuneluri, există și cerul!"
Dar furnicile, înțelepte în pragmatismul lor ancestral,
Răspund: "Știm, dar construim temelii, pentru visele voastre astral."
Astfel, în acest poem al naturii, se împletesc două lumi,
Una ancorată în pământ, alta în zboruri sumbre sau strălumi.
Furnicile și licuricii, într-un dialog neprețuit de viu,
Unul despre pământ și muncă, celălalt despre cer și răstimpuri târziu.
Aceasta este saga nevăzută, într-un colț de lume uitat,
Unde fiecare creatură, suprem, e în destinul ei încrustat.
Un poem de complexitate, unde fiecare vers e un act,
Și fiecare strofă, un testament al vieții, într-un perfect contract.
Другие стихотворения автора
Casa mea !
Căsuța mea de la țară
N-am văzut-o de astăvară
Stă tăcută în livadă
În strai alb ca de zăpadă.
Uneori mi-e așa de dor
De căsuța cu pridvor ,
De florile de mușcată
Și de nucul de la poartă!...
RĂTĂCIRE
Bună ziua măi străine
Ce drum lung am străbătut
Dar pe nimeni n-am întânlit ,
Am crezut că m-am pierdut ,
Că te văd sunt fericit ;
Nu știu unde vrei să ajungi
Pe ce cărare să apuci ,
Dar dacă întri în pădure
Frumuseța-i o să te fure ,
Rătăcește-te prin ea ,
Gânduri bune îți va da!...
Gânduri
Ai dorințe și ai cui
Spune ; Doamne , cui si spui ?
Vântului să-i spui , el zboară ,
Dulce vorbe de ocară
Să o spun pământului ?
El o spune vântului
Și o poartă mai departe
Ca pe filele din carte ,
Filele îngălbenesc ,
Florile se ofilesc
Și dorința a murit ,
Căci omul a-mbătrânit
T.A.D.
SFAT PESTE TIMP
AUD IAR ȘOAPTE, VIN DE DEPARTE,
VIN PARCĂ DIN NOAPTE,PE FRUNZA ÎN DUNGĂ,
VÂNTUL LE-ALUNGĂ,LE MÂNĂ ÎN ZARE,
SPRE SOARE RĂSARE.
VIN IAR ȘOAPTE DE PRETUTINDENI ,SE CER CHEMATE
SE CER CHEMATE,VEȘNICE ȘOAPTE...
LE SIMT LÂNGĂ MINE ,SUB BRAZDĂ-N GRĂDINĂ
UNDE SUNT MOȘII ȘI STRĂMOȘII ACESTORI MELEAGURI.
NE CHEAMĂ LA FAPTE , NE-NVAȚĂ DE BINE:
CLĂDIȚI VIITOR PESTE RUINE,
NE SPUN ,STAȚI DE STRAJĂ LA PORȚI DE CETATE,
AVEȚI O VATRĂ ȘI -O CASĂ , E ÎN PUTEREA VOASTRĂ
SĂ FIE FRUMOASĂ. ALĂTURI , UMĂR LA UMĂR,
CÂND VREMEA O CERE ȘI LA BUCURIE ȘI LA DURERE.
SĂ FLUTURE STINDARDUL ÎN VÂNT ;
ROMÂNIE, VATRĂ STRĂBUNĂ ,
TREI FRUMUSEȚI LEGATE ÎN CUNUNĂ!
DIALOG
Dacă tot ne spui povești
Bunicule ,bun și drag
Spune-mi cum era odată
Când te îndrăgosteai de o fată?
-Nepoțelul meu cel drag
Nu știu când ai crescut ,
Mai ieri te purtam pe gât
Și tu spuneai : SUNT MARE!
-De atunci vremea a trecut .
Acum ,vezi cât am crescut!.
-Care e întrebarea ,spune
Nu te mai jena?
-Bunicule ,vreau să-mi spui :
Cum e când iubești întăi?
-E o întrebare curioasă!.
Fata, e cu tine în clasă?
-Dragul meu pe vremea mea
-Lucrurile stăteau altcumva :
Eram matur ,mă liberasem din armată ,
Și da ,m-am îndrăgostit de o fată
Cu ea mi-am trăit ,viața toată !...
INIMA TE CERE
Încă mai tresar și acum
Când pasu-ți măsurat pe drum
Se abate iar pe strada mea.
Te vei opri oare?
Mă întreb în gând ,cu inima îndoită.
Și atâtea nopți fără de somm
Și atâtea lacrimi grele .
Îmi pare rău că te-am respins
Când inima -mi te cere.
Casa mea !
Căsuța mea de la țară
N-am văzut-o de astăvară
Stă tăcută în livadă
În strai alb ca de zăpadă.
Uneori mi-e așa de dor
De căsuța cu pridvor ,
De florile de mușcată
Și de nucul de la poartă!...
RĂTĂCIRE
Bună ziua măi străine
Ce drum lung am străbătut
Dar pe nimeni n-am întânlit ,
Am crezut că m-am pierdut ,
Că te văd sunt fericit ;
Nu știu unde vrei să ajungi
Pe ce cărare să apuci ,
Dar dacă întri în pădure
Frumuseța-i o să te fure ,
Rătăcește-te prin ea ,
Gânduri bune îți va da!...
Gânduri
Ai dorințe și ai cui
Spune ; Doamne , cui si spui ?
Vântului să-i spui , el zboară ,
Dulce vorbe de ocară
Să o spun pământului ?
El o spune vântului
Și o poartă mai departe
Ca pe filele din carte ,
Filele îngălbenesc ,
Florile se ofilesc
Și dorința a murit ,
Căci omul a-mbătrânit
T.A.D.
SFAT PESTE TIMP
AUD IAR ȘOAPTE, VIN DE DEPARTE,
VIN PARCĂ DIN NOAPTE,PE FRUNZA ÎN DUNGĂ,
VÂNTUL LE-ALUNGĂ,LE MÂNĂ ÎN ZARE,
SPRE SOARE RĂSARE.
VIN IAR ȘOAPTE DE PRETUTINDENI ,SE CER CHEMATE
SE CER CHEMATE,VEȘNICE ȘOAPTE...
LE SIMT LÂNGĂ MINE ,SUB BRAZDĂ-N GRĂDINĂ
UNDE SUNT MOȘII ȘI STRĂMOȘII ACESTORI MELEAGURI.
NE CHEAMĂ LA FAPTE , NE-NVAȚĂ DE BINE:
CLĂDIȚI VIITOR PESTE RUINE,
NE SPUN ,STAȚI DE STRAJĂ LA PORȚI DE CETATE,
AVEȚI O VATRĂ ȘI -O CASĂ , E ÎN PUTEREA VOASTRĂ
SĂ FIE FRUMOASĂ. ALĂTURI , UMĂR LA UMĂR,
CÂND VREMEA O CERE ȘI LA BUCURIE ȘI LA DURERE.
SĂ FLUTURE STINDARDUL ÎN VÂNT ;
ROMÂNIE, VATRĂ STRĂBUNĂ ,
TREI FRUMUSEȚI LEGATE ÎN CUNUNĂ!
DIALOG
Dacă tot ne spui povești
Bunicule ,bun și drag
Spune-mi cum era odată
Când te îndrăgosteai de o fată?
-Nepoțelul meu cel drag
Nu știu când ai crescut ,
Mai ieri te purtam pe gât
Și tu spuneai : SUNT MARE!
-De atunci vremea a trecut .
Acum ,vezi cât am crescut!.
-Care e întrebarea ,spune
Nu te mai jena?
-Bunicule ,vreau să-mi spui :
Cum e când iubești întăi?
-E o întrebare curioasă!.
Fata, e cu tine în clasă?
-Dragul meu pe vremea mea
-Lucrurile stăteau altcumva :
Eram matur ,mă liberasem din armată ,
Și da ,m-am îndrăgostit de o fată
Cu ea mi-am trăit ,viața toată !...
INIMA TE CERE
Încă mai tresar și acum
Când pasu-ți măsurat pe drum
Se abate iar pe strada mea.
Te vei opri oare?
Mă întreb în gând ,cu inima îndoită.
Și atâtea nopți fără de somm
Și atâtea lacrimi grele .
Îmi pare rău că te-am respins
Când inima -mi te cere.