Căzând în tine

Amurgul e tăcerea și pasiunea de-a privi

Hipnotizați ,

În iubirea noastră fără de lume

Căci noi doi și fără ei putem trăi ,

Unde tu ești totul și eu sunt totul

Iar nimeni nu ne poate opri .

Întunericul e crud și nu mă lasă 

Să te văd ,

Mă cert cu el pentru o secundă

De iubire ,

Și-i promit până-n zenit

Că mult voi avea de suferit 

Dacă nu voi avea chipul tău

În mâinile mele .

Strig după ajutor , dar nimeni nu 

Răspunde ,

Așa că plec iubire , numai

Pentru tine

Să fur soarele de pe cer

Să fugim în lumea noastră 

Să putem să ne iubim , etern .

Oh,tu,dragostea vieții mele….
Ce-mi ofereai iubirea în catrene,
Ce m-ai făcut sa simt a inimii cangrene,
Astăzi nu-mi mai pot scoate din minte acele refrene.

Mi-e atât de dor de tine și de noi..
de ochii, nasul și ale tale buze moi.
ce asemenea-i un lup însingurat,
inima-mi firavă din trup, tu mi ai furat.

Mi-e dor de ochii tai cuceritori,
Pe care astăzi i-ai făcut atât de-otravitori.
Mă uiți adesea-n ale tale teancuri de hârtii,
Pe care văd adesea doar cuvinte ale noii poezii.

Mi-e dor de-a ta stransa îmbrățișare ,
Care mă făcea mereu sa uit de-o supărare,
Iar astăzi sunt doar eu, o simpla fetișcană,
Sorbind ușor din poza de pe acea cana.

Mi-e dor de acel râset simplu și obscen,
Care astăzi mă face sa mai scriu doar un catren,
Care ieri mă urca sus la stele,
Iar azi mă face sa mă uit de jos la ele.

Mi-e dor sa uit de tot și toate,
de griji, foame și societate,
Sa stau întinsă ai tai ochi albaștri,
Sa mă prefac ca astăzi nu m-ai făcut dezastru.

Mi-e dor sa scriu si sa vorbesc cu tine,
Sa ne afundam în orașe bizantine,
Sa fugim în largul marii liniștite și umile,
Și să-mi săruți atât de tandru ale mele buze fine.

Mi-e dor de tot ceea ce tu erai ieri pentru mine,
Iar azi ești doar o simpla doză de amfetamine,
Pe care ușor le duc la ale mele buze pline,
Care de azi vor deveni doar doua microcristaline.

Mi-e dor sa aud cum la ureche îmi spui intens,
Oh,iubito,cat de mult eu te iubesc,
Sa mă apuci de talia mea ondulata,
Și sa mi mai spui ca nu mă vei lasă, oh,niciodată.

Mi-e dor să-ți simt a ta gura infierbantata,
Pe a mea frunte-ncaruntata,
Să-mi ștergi recile și-amarele dureri,
Pe care azi tu nu mi le deloc acoperi.

Dacă tu mă lași și-mi dai mâna 

Ți-aș fi soare... ți-as fi luna

Aș putea fi o stea pentru tine

Aș putea fi... noaptea ce vine

Dacă tu mă lași și-mi dai voie

Aș putea fi o primăvară caldă 

Aș putea fi vară la nevoie

Sau toamna ce dezmiardă...

Dacă tu mă lași și-mi dai soare

Aș putea fi o zi caldă 

În noapte o stea căzătoare 

O poveste de dor... minunată.

Dacă tu mă lași și-mi dai vinul

Aș putea să-ți arăt în iubire sublimul

Aș putea să-ți fiu sufletul pereche

Aș putea... mai mult de o poveste veche.

Numeroase gesturi mărunte
Mai presus de orice cuvânt,
O iubire sinceră pe care nu știu să o înapoiez.

Orice floare ți-aș aduce, ar muri,
Stelele sunt departe și nu le pot lua,
De aceea, a mea inimă vreau să ți-o dau
Și iubirea  mea stângace
Ce va trece proba timpului!

1.O mulțime de cuvinte

Nu poate să exprime

Atâtea patimi și păcăte

Pentru o iubire oare?

2.Tu mă bagi în disperare

Pentru o simplă crezare

Pentru niște sentimente oarecare

De la care vreau evadare.

3.Pentru o dragoste ce va exista oare?

O să mai am răbdare?

Pentru aceste sentimente rare

Ce nu îmi dau scăpare..

4.O dragoste plină de păcate

Plină de sentimente oarbe

-Doar tu fericire,

Mă poti băga în milioane de păcate..

5.Și toate aceste blesteme

Mi le pui pe umeri,este?

Dar eu mereu voi sta la ferestre

Așteptând ca ție să îțî pese.

Ai știut că nu-mi meriți dragostea 

Doar mi-e dor întruna de mine și luna 

Ai mai aruncat un zâmbet timpuriu 

Acum las asa ca oricum ești pustiu.

Nici nu mai reușesc,sa te merit eu 

Când tu iubești un alt chip,eu în alt fel 

Și mă iei cu un simplu iartă-mă;

Cred ca am rămas cu un simplu lasă-mă.

Un lasă-mă că știu cum toate dor 

Și mă lasă rece pe interior 

Ți-am zis din tot  sufletul cum mor 

Sau  Cat te ador,sau cum mi-ai pus foc în suflet și ai lăsat să ardă până am ajuns de am mă rupe.

Cât de frumoasă poate fi luna, nu-i așa? Printre lacrimi șoaptele și-le spune, brusc parcă sclipirea ei numai arde atât de fermecător în piept Printre mii de doruri cum te suspină, haide spune-mi tu,străine Cum prin lumina-i sporește și bucuria, dar și lacrima mea de argint, toate a mele sunt, dar le simt cam strașnic în piept căci e văduv al meu spirit Cum și lumina îmi ține de veghe, când în nopții fierbinti te strig cum nu mi-e firesc Și lumina asta, vezi tu străine ea trăiește adânc încă prin mine chiar de la începutul iubirii pana la sfârșitul nostru De atâta vreme nu a murit nimic din mine căci iubirea mea ce o împărtășesc e sublim de vie, legându-se cu firea mea și pulsul Lumina lunii ce îmi aparține,reprezintă chiar sclipirea privirii mele de copilițe, iar lumina ochilor mei reprezinta iubire O iubire pură pentru tine drag, străine căci de fiecare data când te privesc în ochi,îmi sclipește și mie privirea ci doar pentru simplu fapt că te privesc

Mă satur de promisiuni risipite-n vânt,

De jurăminte goale, de cuvinte pierdute,

Tu, cu ochii tăi de gheață, m-ai ținut captivă,

Într-o capcană de doruri ce acum se destramă, se frâng în tăcere.

Fiecare cuvânt pe care mi-l șopteai atunci,

Era doar o mască, o minciună ce se îmbrăca-n flori,

Iar eu, credulă, am înghițit fiecare frază,

Ca pe un leac ce-mi alina rănile, dar mă omora încet.

Cât m-ai folosit, cât m-ai chinuit cu dorul tău străin!

M-ai îmbrățișat cu mâinile reci, ca un vânt de toamnă,

Ți-am dat sufletul, dar tu nu m-ai simțit,

Ai jucat cu el ca pe o piesă de șah, sacrificându-l pentru o mutare.

Minciunile tale au fost ca un parfum de iasomie,

Lipsit de substanță, dar atât de dulce în aparență,

M-ai promis că ești al meu, că doar eu sunt steaua ta,

Dar ai uitat să îmi spui că erai orb la iubirea mea.

Tu nu știi cât m-ai rănit, cât m-ai sfâșiat în adâncuri,

Căci iubirea mea nu a fost decât o pradă pentru ego-ul tău,

Ai folosit-o pentru a te hrăni cu speranța mea,

Și acum mă lași să mă usuc în acest pustiit „noi” fără început.

Te-ai risipit în mulțimea lumii, fără o urmă de regrete,

Iar eu am rămas un ecou în mine însămi, pierdută, uitată,

Căci nu sunt decât un vis al unui „noi” care nu a fost,

Și mă topesc, în adâncul meu, în tăcerea unei iubiri îngropate.

Dar, în ciuda tuturor, voi învăța să mă ridic,

Să las în urmă aceste ruine ce le-ai construit cu mâinile tale,

Căci în final, tu nu mă vei auzi, nu vei ști niciodată,

Cum m-ai lăsat să ard în flăcările unei iubiri ce nu a avut nicio șansă.

Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini

Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag 

Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el

Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.

De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.

Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma

Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata

Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,

Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.

Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,

Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.

Nu vreau o religie ce desparte și frânge,

Ce pune hotare și suflarea o stinge.

Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,

Ce nu judecă omul după haina purtată.

Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,

Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?

Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,

Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.

Voi, ce scuipați venin în numele Lui,

Ce faceți din rai doar un club pentru voi,

Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,

El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.

Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,

Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.

Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,

Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.

Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,

Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.

Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,

El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.

M-am pierdut în cuvintele nevăzute,

În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.

Ele nu spun nimic, dar mă strâng,

Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.

Tu nu erai un om, nici un vis,

Erai absența pe care nu o pot descrie,

Un întreg fără margini,

Un cerc fără centru,

Un răspuns fără întrebare.

Căci te-am căutat în fragmente de lumină,

În buze de amintiri,

Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,

Și fiecare secundă era un minut fără țintă.

Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,

Mângâind umbrele tale,

Dar nu mai știu ce caut –

Poate un țărm care nu există,

Poate un vis în care nu am fost niciodată.

E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,

În care mă scufund fără să vreau,

Dar te chem, îți strig numele,

Deși știu că nu răspunde nimeni,

Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.

Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,

Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,

În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.

Tu ești această întrebare nespusă,

Și eu sunt singurul care o poartă.

M-am săturat de versuri goale,

De rime false, de roze pale.

În cărțile-mi pline de amor,

Eu nu mai sunt, doar scrum și dor.

Cu mâna mea, prin cețuri dense,

Scriu poezii fără pretinse

Trăiri, ce-ar trebui să ardă-n mine –

Dar nu-i iubire, nici ruine.

Tu, care-ai fost al meu izvor,

M-ai părăsit și sunt un nor

Ce rătăcește-n noaptea mută,

Pe străzi pustii, de ploi bătută.

Îmi tremură stiloul stins,

Sub gândul tău pierdut, întins

Ca o aripă de vânt departe,

Ce frânge-n mine frunze moarte.

Scriu „te iubesc” de formă, sec,

Dar nu-i nimic, doar un decor veșted.

Nici un cuvânt nu-ți port în dar,

Nici un altar nu-ți fac, doar jar.

De-ai reveni, ai da fior

Poeziilor fără dor,

Și-ai înflori din nou în pagini

Un vis uitat, sub mii de margini.

Dar tu ești dus, iar eu, stingheră,

Cuvintele-mi sunt doar o povară.

Scriu despre dragoste, dar nu știu

Cum să mai simt. Tot ce-i al meu e pustiu.

O, întoarce-te, fă-mă vie,

Ca să-nțeleg ce-nseamnă a scrie

Din inima care, iară, bate –

Nu din ecouri, ci dintr-o șoaptă.