Doar o clipă

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

Cândva buzele mele le sărutai 

Nici numi dădeam seama că mă iubeai 

Sărutul tău pe fruntea mea lipsește 

Iar dorul de tine in fiecare zi creste .

Acum buzele tale ating o altă frunte 

Văzând asta am rămas fără cuvinte 

Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare 

Ziceai dar nu era ceia ce pare .

Mă distrug văzând că iubești pe altcineva 

Am rămas departe , undeva 

Încă în ziua în care mi-ai scris 

Și nu doar că mi-ai promis 

Vino sa te îmbrac-n voia sorții-n veșmintele milostivirii, să-mi dai șansa de a te ierta

Vino să te înfășor cu iubire, ca sufletul sa nu îți mai fie tulburat, în nevoia de a mă uita fără rușine

Vino-n îmbrățișarea mea, oh tu stea căzătoare, ca să te pot opri din zborul tău, ca altfel să nu mă mai poți părăsi niciodată

Vino sa te sărut, în sărutul cel veșnic, ce leagă sufletele în temelii și ce îți mângâie sufletul lin, ca să îți poți uita egoul 

Sa poți să ma iubești asa cum eu te iubesc, să fi om 

Iubirea, știu că nu se cerșește, dar după iubirea ta as îngenunchia doar ca să pot să mă simt vie, iubind un străin la a cărora picioare mă topesc de dor, strigând-n gol cu devoarea realității, ce mi fura visul, visul unei cununii ce leagă sublim sufletele-n veșnici 

Îmi aduc aminte astăzi 

De iubirea noastră, toată 

Chiar de era ne-mpartasita

Noi doi, o simțeam, pe toată 

Îmi cautai privirea blândă

Si sperai sa nu te las

N am putut să-ți spun atunci

Ce simțeam cu-adevărat

Ma durea atât de tare

Știam, nu te pot avea

Doar ca sufletul meu parca

Tot mereu, mereu spera

Imi spuneam ca poate odată

Într-o zi, nu știam cand

Voi avea iarăși puterea

Sa te pot privii zâmbind

Totuși am decis in taina

Trist, Sa te las sa pleci

Căci eram rănit într-una

De al iubirii sentiment

Dar nu pot scăpa de tine

Te zăresc mereu, mereu

Vreau doar sa dispari și pace

Sa dai sufletului meu

Tu ti ai continuat viata

Dar am doar o întrebare

Cand pe el tu îl privești

Te gândești la mine oare?

Sau poate doar m ai uitat

Ai reușit sa treci peste

Ajută-mă si pe mine

Scoate ma tu din poveste... 

Pleacă, nu ma mai privii

Lasă ma - n singurătate

Căci am sufletul pustiu

De iubire si de pace

Acum, cred ca am înțeles, 

Ai o inima de gheata 

Ce i capabila sa înghețe 

Încet încet a mea speranța 

Eu nu-ți mai răspund la zâmbet 

In zadar îți întorci capul 

Lasă ma re rog pe mine 

N am nevoie de iubire. 

Căci tu nici nu realizezi 

Cat de mult rau mi ai făcut 

Pentru tine a fost un joc 

Dar pe mine m a durut. 

Am ucis-o pe ea,și pe mine,

Într-un minut a ars iubirea,

Și a ars ea ca trandafirul meu de mai.

Soarele l-am privit și a devenit negru,

Am luat foc și eu, 

După ce ea și-a găsit loc în inima mea.

Și a plecat de acolo,peste un timp,

Lăsându-mi doar cutia cu parfum, 

Ce pe aproape era arsă.

Autor Alina Zamurca

Poezia am compus-o pe 16.10.2024

E noapte iar si lacrimile 

Imi curg pe fata

Secati de durerea 

Pierderii tale din viata 

Ochii tai verzi 

Nici azi nu-i pot uita 

Cum ma priveau cu dor 

Ziua si noaptea 

Acei ochi care ma priveau 

Cu raceala 

O privire patrunzatoare 

Ajungand sa ma doara 

Iubirea mea a fost 

Sincera si rara 

Dar tu ai confundat-o 

Cu un tren in gara 

Caci de aceasta data 

Speram sa fie altfel 

Dar ca intotdeauna 

Am fost respinsa de el 

In acesta creatie

Te idealizez pe tine 

Visul meu perfect 

Sa ramai cu mine

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

Mă doare că nu am spus când trebuia,

Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,

Și tăcerea mea a fost un zid înalt,

Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.

Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,

Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,

Și că, în fiecare clipă în care nu erai,

Mă simțeam ca un vers neînceput,

Ca o poveste care nu avea final.

Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,

Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.

Te-am lăsat să treci prin viața mea

Fără să îți dau ce aveam mai bun –

Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,

Că aș fi dat totul ca să te am aproape.

Știu acum că nu se poate întoarce timpul,

Că nu pot retrage cuvintele nespuse,

Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,

Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,

Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.

Și acum, în acest gol imens,

Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,

Fiecare secunda fără tine e un ecou,

Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.

Îmi pare rău că nu am spus,

Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,

Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”

Care nu a fost niciodată complet.

Dacă ai ține la tine cât de mult eu țin de tine,

te-ai învălui în lumina zilelor mele,

fiecare gând ar fi o adiere de dor,

fiecare pas, un cânt de alinare pentru sufletul meu.

Ai fi cu tine cum sunt eu cu tine –

neîncetat, cu fiecare clipă ca pe un dar.

Dacă te-ai iubi, cum o fac eu,

ai înțelege că iubirea nu cere,

nu cere nimic altceva decât să fie –

simplă, pură, fără forme,

fără ziduri de apărat,

fără măști de purtat.

Te-ai îmbrățișa, știind că tu ești tot ce am,

și tot ce am fost,

și tot ce voi fi.

Te-ai cunoaște în adâncurile tăcerii,

în acele colțuri de lumina dimineții

în care eu mă regăsesc cu tine,

fără cuvinte,

fără planuri,

doar un puls comun între două inimi.

Dacă te-ai iubi, aș putea să îți dau toată iubirea mea

fără frică, fără teamă de-a pierde.

Dacă ai ține la tine,

ar însemna că tu mă porți în fiecare zi,

ca un secret păstrat în pielea ta,

ca o fereastră deschisă către lume,

unde doar noi doi știm cum să iubim.

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Am dat tot ce eram, până la os,

Frumusețe sculptată, suflet frumos,

Cuvinte dulci, picturi, cântece line,

M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.

Cu ochii tăi de copil rătăcit,

Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.

Pe câmpul durerii, alergai fără scop,

Oricât te țineam, tot simțeai un gol.

Eu știu, am răni, dar nu trădez,

Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.

Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,

Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.

Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,

Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.

Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,

Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.

Acum mă ridic, din cioburi ce dor,

Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.

Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,

Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.