De-as putea, aș da reset...

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

Genele respiră cu un gând

Întins pe verdele de pe pământ 

Ca ramura, dansând în vânt, 

Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,

Iar irisul ascunde-nvolburat

Tornada ce  se-ndreaptă înspăimântat

Spre casa mea sădită-n mintea ta -

E  întuneric și-i speranța mea!

Și lacrima șterge nori domoli,

Ei scurg iubirea, provocând fiori,

Îi șterge de cenușa risipită,

Suflată de pe amintirea negăsită.

Iar trupul îți pulsează îngrozitor,

Fiind scheletul printre flori de dor, 

Scheletul slab ce ține tot pământul,

Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.

Tu cazi și te zdrobești

De propriul univers 

Făcut să danseze pe ultimul meu vers,

Unde aerul e doar speranța ta, 

Iar moartea e o viață - tu și ea.

Unde lumina e regina 

Glasului morților, frumoasă și divină...

niciodata n-ați știut

cum mam rupt în mii de fire,

cum taceam fără să spun,

cum plangeam fără oprire.

ati văzut doar ce-am lăsat,

ce am lasat ca sa se vadă.

n-ați știut cât am luptat

sa nu cad, să nu mă scadă.

cate nopți m-au prins în gol,

câte zile m-au trădat,

câte ori am vrut să spun

totusi nu m ati ascultat.

Mi-ai șoptit să las în amintire ce împreună am trăit,

Mă-mbrățișai atât de cald, de lung...

M-ai sărutat pe frunte încă o dată,

Știind că n-o să o mai faci vreodată.

Mi-ai spus că e ultima noapte 

Când voi mai fi de tine îmbrățișată...

Și m-ai rugat să nu mai privesc înapoi 

Nici măcar când aș simți dor de noi.

M-ai rugat să nu vărs lacrimi pentru tine

Că ochii mi s-ar întrista... și ar fi păcat de mine.

Că-mi vei lăsa cea mai frumoasă amintire

Când îmi e dor...să mă alin cu vinul de la tine.

Mi-ai spus în șoaptă să nu te mai aștept 

Să rămânem o poveste... nu o rană în piept,

Că viața ta nu poate continua așa lângă a mea

Și nu ai vrea să știi, că m-ar rupe lipsa ta. 

Mi-ai spus de toate, numai astea...NU

Mi le-am închipuit doar eu în nopțile târzii 

Când paharul cu durere mi s-a umplut

Așteptând să-ți amintești.... să revii...

Spune-mi tu, dulce-amintire

Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?

Nu am fost o alinare

Care mereu te-a însoțit?

Mi-ai promis multe iluzii

Eu naivă, le-am crezut.

Sub auriile lumini ale străzii 

Mă intreb, "De unde a început?".

Trăiri intense am brodat

În fiecare clipă a zilei,

Când îmi șopteai treptat

Acele versuri ale idilei.

Când lumea mea era gri,

Un strop de iubire o metamorfoza

În raze de soare, culori vii

Atingerea ta mă liniștea.

Momentele acelea au pierit,

Însă iubirea profundă a rămas 

Un glonț în inimă ai înfipt 

Și-apoi încet te-ai retras.

Spune-mi tu, dulce-amintire,

Ce să fac, cum să trăiesc?

Găsesc pe drum o eliberare,

Aripi de plumb, încet sfârșesc. 

Tu ești un haos dulce-n amintire,

Un vuiet surd ce-mi bântuie iubirea.

M-ai lăsat singură, fără vreo știre,

Să-mi scriu pe foi durerea, rătăcirea.

Te văd în umbre, te aud în ploi,

Dar ești doar vis, doar fum, doar absență.

În fiecare vers mai mor un strop din noi,

Căci tu erai a inimii prezență.

Ce-ai fost? Ce ești? O taină de departe,

Un labirint în care m-am pierdut.

Și azi mă-ntreb de ce speranța moarte

Îmi strigă să te-aștept. Dar tu-ai tăcut.

Mi-e sufletul o casă dărâmată,

Un colț pustiu, uitat de Dumnezeu.

Și-n tot ce scriu, iubirea-i inventată,

Dar nu ți-o dau – rămâne un clișeu.

Aș vrea să vii, să-mi spargi tăcerea grea,

Să-mi iei cuvintele, să le faci vii.

Să te iubesc, nu doar în mintea mea,

Ci-n fiecare clipă ce-am trăi.

Dar ești departe. Ești un vis pierdut.

Eu scriu cu disperare, dar e fum.

Și mă întreb de ce-ai plecat tăcut,

Lăsându-mă să-nfrunt al lumii drum.

Natura se dezlănțuie peste pământ 

Ce fragile-au fost razele de ieri!...

Plouă într-una fără discernământ 

Din liberi sub cer senin... prizonieri.

O ploaie rece ce te provoacă 

La fel ca viața când te-ncearcă

Ce cade-n ropot și mă-ntreabă

De sunt puternică... sau slabă...?

Sub norii gri flămânzi de-un soare

Deschid umbrelă de hârtie cerului greu

Un pahar de poezie în așteptare 

Pe cer să scrie culori de curcubeu...

Se lasă seara-n taină peste mine

Cu umbre sumbre ce dor și se aștern 

O zi s-a stins in dor nemarginit

De un chip drag...rămas etern.

Un cer sangvin s-a stins in asfințit, 

In suflet rana mi-e din ce în ce mai grea

Caci mi te port în gând necontenit 

Tânjind pe mut...după îmbrățișarea ta.

Azi stele nu-s... să plângă lângă mine

Cu lacrimi mici să ardă-n noaptea mea

O zi s-a dus și sufletu-mi rămâne 

Tânjind acut... după îmbrățișarea ta. 

Sunt mai puternică, dar duc un dor amar

Mi-e rece fără tine, te scriu în versuri iar...

Și în tăcerea ce al tău nume poartă,

După îmbrățișarea ta, tânjesc....încă o dată.

Unde-s promisiunile, pe care le făceai 

Îmbrățișările ce pentru mine le păstrai?...

Ai zis că îți sunt dragă, și mult m-am bucurat

Păcat c-au fost doar vorbe, nimic adevărat!

Dar mult am mai greșit, să cred că tu nu minți

Erau doar vorbe goale, niște gogoși fierbinți.

Pe-atunci atât de mult, cu drag eu te-ascultam

Și fiecare vorbă, în sufletul o strângeam.

Cu ochii tăi frumoși și vorba minunată

Frumos m-ai cucerit ca pe-o naivă fată. 

În suflet imi puneam, vorbele tale calde

N-aș fi crezut vreodată, că nu-s adevărate!

Am început să scriu din întâmplare...

Sau poate că "le am", cum cândva mi s-a spus!

Scriu lacrimi dar și zâmbete și soare,

Chiar și în cel mai dureros apus... 

Scriu poezii și cuvântul îmi e nemăsurat 

Căci viața m-a făcut să scriu zi şi noapte,

Cu dragoste, iubire și dor înflăcărat...

Din sentimente și emoții trăite în șoapte.

Și când în gând mi se zbat amintiri

Dintr-o poveste și vise pe veci ruinate,

În sufletul meu trăiesc versiuni,

Ce i-au formă într-o superbă mediocritate. 

Îmi scriu versul cu zâmbet, durere și chin,

Din rime îmi fac o armură secretă,

Căci scrisul îmi dă putere să spun ce simt

Chiar de nu am diplomă de poetă!

Privesc femeia din oglindă 

Are în ochi povești nespuse

De dor inima-i e cuprinsă 

De-atâtea taine nerostite...

Ii sting lumina să nu vadă 

Cum ochii i se scalda-n lacrimi 

Cum inima ii stă pe loc

De când te poartă ca un foc.. 

O strâng de mână dar ea stie

Ca încă ești amintire vie

Si-oricât vrea să te lase în trecut

Ești omul ce prea mult a durut...

Privesc femeia din oglindă 

Ce plânge și uneori te strigă 

Dar tu nu vrei sa o auzi

Decât in vise vii... în viață fugi.

De la extaz la agonie

M-ai omorât puţin câte putin

Mi-esti doar o muza-n poezie

Când mi-este dor de al tău vin.

Eu inca ma gandesc la tine

Tu ești cum ești

Dar eu te vad cum vreau

Si plang mult a noastră despărțire

De dor, din lacrimi te mai beau..

Deși un timp m-ai indragit

Și ti-a placut sa îmi vorbești

Dar viata doar ti-a dăruit

Simțiri cu care doar sa ma ranesti.

Caut un semn divin dar nu găsesc nicicum

Căci timpul nostru I-ai apus demult

Tăcerea-ti e prezentul meu

lar viitorul nu va fi nicicând..